În limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Mai întâi, cariera lui este uimitoare, pe măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, aparţine clasei micilor nobili a căror viaţă devine dificilă o dată cu începuturile economiei monetare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură.
Dar renunţarea la armele războinice nu înseamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bătăios, el va deveni cavalerul dialecticii şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut. Deşteptând necontenit idei, el provoacă pretutindeni discuţii pătimaşe.
În mod fatal, această cruciadă intelectuală îi va călăuzi paşii la Paris. Acolo, îşi dezvăluie o altă trăsătură de caracter: nevoia de a nărui idolii. Încrederea în sine îl face să se lege de cel mai ilustru dintre dascălii parizieni, Guillaume de Champeaux. Îl provoacă, îl urmăreşte până în pânzele albe, şi câştigă auditorii de partea sa. Guillaume îl alungă. Prea târziu. Tânărul acesta plin de talent nu mai poate fi ţinut sub obroc, a devenit la rândul său un dascăl. Lumea merge după el ca să-l audă vorbind la Melun, apoi la Corbeille unde predă. Curând însă, sănătatea îl lasă. Omul acesta care n-a trăit decât pentru inteligenţă, bolnav, trebuie să se retragă câţiva ani în Bretania. Însănătoşit, se întoarce la Paris unde-l regăseşte pe vechiul său duşman, Guillaume de Champeaux. Din nou lupte. Dat la o parte, bătrânul dascăl renunţă la învăţământ.
Abelard suferă că nu mai are un adversar de acelaşi nivel. Ca logician, este iritat de întâietatea acordată teologilor. Îşi jură deci: va fi şi el teolog. Redevine, ca atare, student şi în mare grabă pleacă la Laon să asculte lecţiile lui Anselme, cel mai ilustru teolog al epocii. Dar nici gloria acestuia nu rezistă multă vreme în faţa iconoclasmului pătimaş al clocotitorului antitradiţionalist.
Heloise Abelard e în plină glorie. Brusc, în 1118, aventura lui cu Heloise o întrerupe. O cunoaştem în detaliu datorită extraordinarei sale autobiografii, Historia Calamitatum – Povestea nenorocirilor mele -, aceste Confesiuni “avant la lettre “.
Totul începe ca în Legăturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita “demonului amiezii” îl asaltează pe acest intelectual care, la 39 de ani, nu cunoaşte dragostea decât din cărţile lui Ovidiu şi cântecele compuse de el, nu din proprie experienţă.
Ajunsese pe culmile gloriei şi ale orgoliului. O mărturiseşte: “Credeam că alt filozof pe lume nu mai era în afară de mine”. Apare Heloise: iată o cucerire de adăugat celor ale inteligenţei. A fost mai întâi o poveste cerebrală, tot atât cât şi carnală. Află de existenţa nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert: are 17 ani, e frumoasă şi atât de cultivată încât ştiinţa ei o făcuse renumită în toată Franţa. Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proastă. Că, în plus, are un trup bine făcut, nu-i displace defel. În definitiv, e vorba de gust şi de prestigiu. La rece, elaborează un întreg plan care îi reuşeşte mai presus de orice speranţă.
Canonicul Fulbert îi încredinţează pe tânăra Heloise ca elevă, măgulit că-i poate oferi un dascăl de talia lui Abelard. Când vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta îl convinge lesne pe chibzuitul Fulbert să-i acorde o remuneraţie în natură: masa şi casa.
Însă demonul veghează. Între dascăl şi elevă, se produce un coup de foudre. O relaţie întâi intelectuală, curând şi una trupească. Înnebunit, Abelard uită de toate, de lecţii, de lucrările sale. Aventura durează, se adânceşte. E iubire, o iubire mare care nu se va sfârşi niciodată. Va rezista la tot felul de necazuri, până şi dramei ce va urma.
Primul necaz: sunt surprinşi. Abelard trebuie să părăsească casa gazdei înşelate. Se întâlnesc altundeva. Din tainică, relaţia lor se afişează. Ei se socotesc mai presus de orice scandal.
Al doilea necaz: Heloise este însărcinată. Abelard profită de o absenţă a lui Fulbert ca s-o pună să fugă, travestită în călugăriţă, la sora lui în Bretania. Acolo, ea aduce pe lume un băiat căruia cuplul îi dă numele, pretenţios, de Astrolabe. Asta se întâmplă când eşti copilul unei perechi de intelectuali…
Al treilea necaz: problema căsătoriei. Cu moartea în suflet, Abelard se duce la Fulbert, oferindu-se să repare actul comis căsătorindu-se cu Heloise. Dar, în sine, ideea îi repugnă. Etienne Gilson, într-un admirabil studiu privitor la acest celebru cuplu de îndrăgostiţi, a arătat că sila resimţită de Abelard nu provenea de la starea sa de cleric, căci nu primise decât tonsura şi, prin urmare, nefiind încă intrat în cinul preoţesc prin hirotonisire, putea potrivit dreptului canonic să se însoţească cu o femeie. Dar îi era teamă că, odată însurat, cariera lui profesorală va fi obstrucţionată în desfăşurarea ei şi că el va deveni ţinta ironiilor lumii şcolare.
Chiar şi Heloise îl îndeamnă pe Abelard să renunţe la ideea căsătoriei. Abelard însă respinge jertfa Heloisei. Căsătoria este hotărâtă, dar va rămâne secretă. Fulbert, pe care vor să-l calmeze, este pus la curent şi asistă la binecuvântarea nupţială.
Dar nu aceleaşi sunt intenţiile diverselor personaje ale dramei. Abelard, cu conştiinţa împăcată, vrea să-şi reia lucrul, Heloise stând în umbră. Fulbert, dimpotrivă, vrea să proclame căsătoria şi satisfacţia obţinută, dar mai ales să micşoreze creditul de care se bucură Abelard pe care, în fond, nu l-a iertat.
Supărat, Abelard pune la cale o stratagemă: Heloise se va retrage la mănăstirea din Argenteuil unde va îmbrăca haina de novice. În felul acesta orice bârfă va înceta. Heloise, care ascultă orbeşte de Abelard, se supune şi iat-o astfel travestită, aşteptând ca rumoarea să treacă.
Toate bune, dar nu se ţinuse seamă de Fulbert care se socotea tras pe sfoară: îşi închipuie că Abelard s-a descotorosit de Heloise făcând-o să se călugărească şi că, de fapt, căsătoria lor s-a desfăcut. Urmează ca atare expediţia nocturnă în casa lui Abelard, mutilarea lui drept pedeapsă, mulţimea adunată a doua zi dimineaţa şi scandalul …
Abelard se duce la abaţia Saint-Denis ca să-şi ascundă ruşinea păţită. Din cele spuse se înţelege cât de mare i-a fost disperarea. Mai poate fi bărbat un eunuc?
P.S. Se cunoaşte minunata legătură sufletească pe care cei doi iubiţi o vor întreţine prin corespondenţă până la moarte, de la o mănăstire la alta.
sursa: Istorii Regasite
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius