Pentru Părinții deșertului asceza este importantă. Ea definește, structurează și ritmicizează viața lor. Și totuși, marii părinți nu pierd niciodată ocazia să atragă atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă asceza autonomă. Adică asceza golită de întregul ei conținut spiritual și redusă la un simplu exercițiu fizic, care de multe ori poate să fie extraordinar. Ajunge să răsfoim Sinaxarele Bisericii ori Viețile sfinților pentru a putea extrage de acolo o listă întreagă de performanțe. Încordarea la care se supun, suferințele pe care le aleg de bunăvoie sunt, uneori, incredibile. Și totuși, cu toate că acest aspect fură ochiul, iar uneori poate fi de-a dreptul smintitor, esența se găsește în altă parte.
Avva Antonie avertizează de la bun început că unii s-au îndepărtat de Dumnezeu cu toate că și-au topit trupul în asceză (Antonie 8). Avva Pimen, la rândul lui, spune: „Mulți părinți de-ai noștri au ajuns la asceză, dar abia unu, doi la ascuțimea cugetului prin rugăciune”. Mesajul central al bătrânului este că, oricât de grea ni se poate părea asceza (postul, privegherea și toate celelalte), totuși, ea este încă o cale largă pe care merg destul de mulți.
Sau, cel puțin, așa stăteau lucrurile în secolul al IV-lea, când au fost spuse cuvintele de care ne ocupăm noi aici. În acea vreme viața era mult mai dificilă, comoditatea nu era o normă, prin urmare asceza era întrucâtva mai firească. E limpede că astăzi performanțele ascetice sunt mai reduse în amploare. Totuși, oricât de extraordinară, asceza nu este capătul drumului și nici un scop în sine. Există altceva, mai greu de obținut. Adevărata performanță o reprezintă dobândirea ascuțimii cugetului. Acesta este termenul-cheie din apoftegma avvei Pimen. Am putea folosi și alte cuvinte pentru a nuanța mai mult: discernământ, deosebirea duhurilor, delicatețea gândirii, capacitatea de a face distincții esențiale, de a deosebi fără superficialitate esențialul de derizoriu. De a face ierarhizări juste, pe verticală, fără a cădea în plasa relativismului aplatizant.
Ascuțimea cugetului nu trebuie confundată cu facultatea naturală a inteligenței, capacitatea firească de procesare a informației. Fără îndoială, inteligența ajută aici, dar nu este, nici pe departe, elementul central. Inteligența tinde să fie autoreferențială, să se considere autonom instanța ultimă de judecată. Aici intervine asceza, care înmoaie asperitățile personale în exercițiul permanent al smereniei confruntării cu limitele proprii.
Oare toate aceste avertismente ale părinților cu privire la riscurile ascezei mai au vreun sens astăzi, când trăim sub tirania confortului? Sunt oare aceste cuvinte o șansă care ni se acordă, ori, dimpotrivă, o condamnare suplimentară? Se prea poate să fie și una, și alta. Pentru cei care vor să renunțe la asceză cu totul, cuvintele bătrânilor sunt un aspru avertisment. Ei ne amintesc că nu am reușit să facem nici măcar minimul necesar.
Pentru ceilalți, smeriți de propriile eșecuri ascetice, aceleași cuvinte sunt o încurajare. Mai important este, totuși, cugetul ascuțit și delicat (care, însă, nu se obține în afara unei anumite asceze).
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius