altmarius

cultură şi spiritualitate

Crestinismul romanesc in preajma anului O Mie (1)

Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii



Adrian Andrei Rusu
--------------------------------------------------------------------------------
http://www.medievistica.ro/




Creştinismul, fenomenul spiritual cu cea mai revoluţionară finalitate în construcţia Europei a fost socotit drept unul particular pentru românii timpurii. S-a perseverat în a se crede că la începuturile medievale, el a fost o componentă a ADN-ului tuturor românilor. În fond, a fost un proces de creştere atât de normal încât este de înscris în fluxul spiritualităţii civilizatoare al tuturor popoarelor continentului. A menţinut un fond teologic esenţial, dătător de identitate, dar s-a adaptat mereu istoriei. Astăzi creştinismul încă îşi educă sau îşi câştigă adepţii, devenind atractiv prin mesajele sale strict conexate vieţii sociale, îi întăreşte cu noi argumente sau dovezi pe cei crescuţi deja în mediul său ori, dimpotrivă, îi pierde în faţa unor religii mai agresive sau mai rezonante pentru tipuri de conştiinţe remodelate de alte împrejurări, la fel de istorice. Într-un astfel de context, un evreu poate deveni fratele călugăr de la mănăstirea Rohia, iar un neaoş coborâtor din daco-romani se poate dovedi un cadiu dobrogean înţelept.

Din punct de vedere istoriografic, tema pe care aici doar o reluăm a fost în numeroase suferinţe. Dacă la unirea Transilvaniei cu vechiul regat, „taberele” ortodocşilor şi greco-catolicilor se conciliau relativ privitor la studierea timpurilor medievale, lucrurile s-au agravat mai apoi. Ultima competitoare a fost scoasă fizic din ecuaţie, fără ca prima să nu fi avut şi ea de pătimit din cauza prohibirii generale a studierii temelor religioase. Abia din deceniul opt al secolului trecut s-a înţeles că eliminarea Bisericii dintre temele studiate de istorie reprezenta nu doar o gravă amputare a cercetării ci, pur şi simplu, sabotarea oarbă a surselor dătătoare de identitate românilor. După reperul stabilit de noi, istoriografia bisericească s-a reluat viguros, dar numai în haine ortodoxe, fără ca istoricii laici să mai fi recuperat vreodată o poziţie normală în cadrul cercetărilor. Pentru non-clerici au existat chiar interdicţii formale de publicare în reviste sau volume ale Bisericii. Urmarea a fost că, cel puţin în marile tratate, referinţa la spiritualitate a devenit nebuloasă ori voit acoperită de noţiuni intenţionat evazive („permanenţă”, „continuitate spirituală” şi altele asemenea). Aşa că istoriografia bisericească şi-a dezvoltat din ce în ce mai ferm un discurs paralel, axat aproape numai pe investigarea componentelor ortodoxe, în vreme ce istoricii laici au părut timoraţi de ideea de a se „atinge” de un teritoriu dacă nu exclusivist, măcar foarte sensibil, care avea alături ameninţătoarele „mase”, teoretic încă făptuitoare de istorie (a se vedea sloganul cu „biserica şi armata” în care românii au mare încredere). S-a ajuns într-atât de departe, încât relevanţa izvoarelor nu a mai contat[1].

Că avem de-a face o carenţă de imagine în literatura noastră de specialitate ne-o demonstrează lucrările generale europene care se ocupă cu creştinismul românesc incipient[2]. În termenii cei favorabili nouă, dar foarte vagi, s-a scris că plantatio ecclesiae pe pământul românesc s-a săvârşit prin „profunde mutaţii”[3]. Adevărat, dar extrem de general, fără nici un fel de detaliu de luat în seamă.

Discuţiile de ultimă oră privitoare la subiectul nostru s-au sintetizat de către Florin Curta[4]. Printre altele, autorul indică faptul, liniştitor pentru unii conaţionali, că românii nu sunt singurii cărora nu li se cunoaşte perioada de creştinare/convertire religioasă. În listă figurează şi longobarzii, ostrogoţii şi gepizii. Pentru creştini, tovărăşia nu este prea onorantă, dar măcar reuşim să identificăm o serie în care am putea figura.

Între cele două concepte utilizate – creştinare şi convertire –, doar primul are valoare reală, rezistentă, celălalt este un simplu eveniment de turnură care poate fi urmat de consecinţe nesemnificative. Să mai inserăm o generalitate eludată consecvent. A te creştina însemna nu doar a începe să crezi într-un Dumnezeu unic, a purta vreun obiect marcat cu două linii întretăiate, ci de a trăi ca un creştin[5]. Or, implicând analiza modului creştin de viaţă, la un examen exigent, multe secole de „continuitate” ar eşua lamentabil.

Mai avem nevoie de sublinierea unei disocieri esenţiale care nu s-a făcut. Una ar fi o discuţie despre creştinism (religiozitate individualizată şi conexiunile ei), alta ar fi despre Biserică (instituţia care gestionează cultul creştin şi normele de conduită ale celor aparţinători). Dar, cum vom vedea mai departe, în istoriografia românească planurile s-au interferat într-atât încât să dea impresia că ar fi realităţi indisolubile şi imposibil de cercetat diferenţiat.

La începutul secolului al VII-lea, întreaga reţea ecleziastică a Bizanţului timpuriu a dispărut de la Dunăre, împreună cu structurile politice ale aceluiaşi stat. De atunci a încetat şi orice veleitate ori posibilitate practică de a întreţine ori iniţia ceva bisericesc în spaţiul din jurul Carpaţilor[6]. Cezura este într-atât de semnificativă încât a primit mai multe nume: „sfârşitul creştinismului antic în spaţiul românesc”[7] ori „destrămarea Bisericii şi supravieţuirea creştinismului popular”[8]. Cum Imperiul nu a avut niciodată parteneri politici serioşi la nordul Dunării, el nu avea motive să facă eforturi pentru iniţierea cuiva în spiritul creştinismului. Prin urmare, răspândirea şi „întreţinerea” unui spirit creştin rămânea pe seama unui misionarism dependent de indivizi şi cu foarte puţine şanse de a fi sprijinit constant şi eficient de unele centre ecleziastice.



Mărturia arheologiei. Trecerea la subiect ar trebui prefaţată cu o afirmaţie care nu s-a prea văzut în istoriile noastre. Biserica, ca instituţie funcţională, a fost mereu un producător şi colportor major de cultură scrisă sau, mai general, de cultură non-materială. Iar absenţa acestui tip de expresie scrisă demonstrează lipsa ei de implicare în istoria oricărui teritoriu. În România, sarcina de a argumenta existenţa vieţii creştine a căzut, cu toată greutatea, pe umerii arheologiei.

Orice individ al societăţii ştie că obiectele materiale şi unele practici cu reflexe materiale, nu stabilesc vreo identitate foarte sigură a purtătorilor sau utilizatorilor[9]. Aculturaţia s-a manifestat încă din preistoria umanităţii. Drept urmare, niciodată nu se pot aşeza semne de egalitate între semnificaţia particulară a unor obiecte şi identitatea culturală a purtătorii lor. Ar trebui să înţelegem că odată identificate cu funcţiunile lor, obiecte de o anume factură nu construiesc automat imaginea religiei vreunei comunităţi. Obiectele arheologice au fost abuzate de interpretare. În ultimele studii s-a subliniat deja net că arheologia nu este în măsură să dovedească o relaţie certă între obiectul creştin şi credinţa purtătorului[10]. Mai clar exprimat: multe obiecte, produse de import, sigur creştine, au putut fi purtate/folosite de necreştini. Lucrul este valabil chiar şi pentru cele mai noi perioade istorice. Un centru de producţie scotea la vânzare un lot de podoabe sau articole comune, însoţite de mărci creştine, pe care le-au folosit însă toţi cei care depindeau exclusiv de acelaşi centru. Era cazul Imperiului Roman târziu şi tot la fel, al Imperiului Bizantin, asociate cu o clientelă ce depăşea considerabil hotarele politice.

Apoi, există multe obiecte totalmente neutre, alături de altele care erau gata oferite (confecţionate, negociate) dinspre ateliere cu meşteri a căror religie sau simplu gust estetic nu este obligatoriu să corespundă oamenilor la care ele ajungeau spre folosire. Ambiguitatea scoate din joc o serie întreagă de piese[11]. De pildă, cruci relicvare de origine bizantină apar şi în mormintele iazige din secolele XIII-XV[12]. După mărturia preotului Iulianus (1237), în rândul „alanilor” (iazigilor) de la nordul Mării Negre, purtarea crucilor era deopotrivă răspândită la creştini şi necreştini[13]. Pentru a înţelege şi mai bine lucrurile, ar trebui să arătăm că, pentru secolele XIV-XVI – perioada pentru care nimeni nu se mai îndoieşte de un creştinism real al populaţiei –, există semnalate mult mai puţine obiecte mărunte cu posibilitatea de a fi catalogate „creştine”, decât înainte de anul 1000. Aproape că nu există ţărani sau nobili care să poarte coliere cu cruci. La o asemenea comparaţie, oricine ar trebui să se interogheze dacă obiectele cu cruci sau mesaje clare au fost cumva selectate nu dintr-o cerere anume, ci şi prin „modă”, gradul de receptivitate al culturii materiale ori selecţia relaţiilor economice. Se mai poate adăuga ceva, dacă avem în vedere scăderea simbolurilor materiale creştine şi individuale în secolele mai târzii. Adică, am putea bănui că, într-adevăr, creştinii avuseseră nevoie de ele pentru a se face remarcaţi faţă de păgâni. Dar, locul final de ajungere al unor asemenea piese nu se putea nicicum cenzura. Tuturor li se ofereau anume obiecte, fără ca cei ce le cumpărau/primeau să le manevreze obligatoriu ca semnale exterioare ale unor credinţe. Să adăugăm o precizare suplimentară. Foarte multă vreme de altfel, după deplinul succes al creştinismului, societatea a avut probleme cu identificarea oamenilor pe bază de însemne exterioare. Încă în secolul al XVII-lea, un preot ortodox era greu de distins fizic de un ţăran de rând. Mai uşor se făceau remarcate stările, decât grupurile sau asociaţiile care încercau să-şi asume vreo identitate. Dintre „marcajele” particulare, am putea invoca, spre exemplu, aproape numai însemnele de pelerini, care deşi mult mai rare în spaţiul nostru, indicau în primul rând pe cei care nu erau vagabonzi, adică pe cei pasibili de tratament punitiv.

Supralicitarea sensului unor cruci este de corijat. Un „+” nu este automat un semn hristologic, pentru că poate fi un semn de marcare, de aducere aminte, de socotire etc., ori poate avea şi o limitată valenţă decorativă. Deşi invocate drept „însemne creştine”, crucile de pe fundul vaselor ori butonul capacelor de lut, se dovedesc a fi mult mai puţin decât expresii ale unei spiritualităţi colective creştine, mai ales că uzitarea lor urcă bine în secole în care nimeni nu ar mai fi avut nevoie de „marcaje” creştine pe banalele vase de bucătărie (sec. XV). Pe de altă parte, aceleaşi însemne cruciforme, chiar dacă ar fi fost explicit religioase, analizate în contextul descoperirilor, pot produce o derută totală. Iată un singur exemplu. La Peteni (jud. Covasna), au fost descoperite în morminte, inele care au incizate pe şaton crucea dublă, bizantină[14]. S-ar putea oare afirma cu toată sinceritatea că secuii presupuşi a fi acolo înhumaţi erau ortodocşi? Traseul unui artefact special este mereu o „istorie” particulară. O spadă forjată de un artist-fierar scandinav – a cărei valoare de folosire poate fi comparată cu aceea a unei cruci relicvar, putea călători pe întregul pământ al Europei, dispărând în mormântul unui războinic bulgar aflat în garda imperială a împăratului de la Constantinopol.

Obiectele propuse drept dovezi de creştinism au fost majoritar mişcate pe calea comerţului, nu confecţionate pe loc. Observaţia ar fi una copleşitor de importantă, căci avem astfel dovada că „marcajul” presupusei credinţe era adus, nu germinat în pământ local. Nici acela nu poate fi numit creştin care aşteaptă ca toate instrumentele de marcare a cultului să-i parvină de la zeci de kilometri distanţă. Chiar dacă unele obiecte creştine s-au răspândit, mai ales în haloul vechilor centre municipale şi coloniale romane târzii, iar apoi dinspre marile ateliere imperiale, teritoriul continua să rămână esenţial păgân[15] prin toate celelalte mărturii avute la îndemână.

Deci, creştinismul timpuriu este argumentat prin opţiunea indivizilor sau, şi mai precis, prin reflexul podoabelor care le însoţesc portul şi unele obiecte uzuale. Mai departe, nu credem că cineva cu adevărat serios poate să-şi închipuie că o religie se poate întreţine doar prin obiecte de uz personal. Căci, dacă ne-am ascuţi cât de puţin privirea, am vedea cu surprindere că inventarul descoperit şi pus în evidenţă nu este decât cel destinat portului individual. El nu aparţine unui inventar liturgic consacrat care să ne demonstreze funcţionarea unor biserici. Dispunem de cruci pectorale, nu însă de cruci de altare, avem vase de lut cu tot felul de simboluri cruciforme, nu însă potire sau patere pentru împărtăşanie. Există opaiţe banale, dar nici un argument pentru utilizarea lumânărilor; oale de provizii, nu însă cristelniţe; morminte orientate cu faţa către răsărit, dar nici un fragment de icoană. Probabil că ar trebui să multiplicăm exemplele aşa încât să se vadă că avem dreptate.

Între modalităţile prin care se poate stabili nivelul organizării creştine a unui teritoriu se află una, tot de primordială arheologică, scăpată constant din atenţie. Pentru orice comunitate creştină organizată, era nevoie de ritual. Iar pentru derularea sa a fost vitală procurarea materialelor de bază care serveau euharistiei: pâinea şi vinul. Dacă în cazul pâinii lucrurile sunt simplu de dovedit (prin relevanţa uneltelor de arat şi cules, a râşniţelor), el fiind pentru comunităţi un bun deja exersat, nu acelaşi lucru se întâmplă cu vinul. El are nevoie de o cultură viticolă statornică, îngrijiri şi unelte speciale. Dacă cineva ar dori să cunoască cât de creştină era la un moment dat populaţia unei regiuni, ar trebui să-i inventarieze urgent mărturiile de practicare a viticulturii (vocabular, urme de terasări, sâmburi, sape, cosoare, recipiente mari etc.). Prima constatare este cea potrivit căreia limba română nu conţine nici un termen special de origine latină care să dovedească permanenţa ocupaţiei viticole[16]. Fără nici o relaţionare la creştinism, cultura viţei de vie este absentă din studiile arheologice privitoare la viaţa economică a Crişanei (sec. X-XI)[17], Transilvaniei (sec. VI-VII – IX-X)[18], Moldovei meridionale (sec. X-XIII)[19] sau viitoarei Ţări Româneşti (sec. XI-XIII)[20]. Singurele băuturi alcoolice consumate erau probabil miedul şi berea. Oferim deci o temă nouă de reflexie celor care vor socoti că analizele noastre sunt mult prea drastice sau prea speculative. Dacă ni se va răspunde că toate liturghiile se bazau pe vinul importat, atunci vom cere să se arate deîndată mărturiile acelei mişcări comerciale şi religioase, împreună cu estimări legate de cât de mult poate să se bazeze creştinismul unui întreg popor pe vinul produs la câteva sute de kilometri distanţă.

Alt spaţiu de manevră de eşafodare a creştinismului timpuriu l-a constituit mormântul şi cimitirul. Cu uriaşă siguranţă s-a scris mereu că „morţii îngropaţi cu privirea spre est au fost, fără îndoială, creştini”[21]. În lipsa unor piese de inventar, doar pe criteriul orientării cardinale a defuncţilor, s-a admis adesea apartenenţa lor la câte o comunitate creştină. Dar, mormintele nu sunt complexe de tipul bisericilor, aşa încât ar trebui să acceptăm că şi unii dintre non-creştini se înhumau tot cu faţa către răsărit. Ar fi destul dacă am aminti că toţi mahomedanii îşi doresc mormintele cu vederea către acelaşi răsărit, unde se află Mecca. O parte a slavilor practicau acelaşi obişnuinţe de îngropăciune. Problema nu este specifică segmentului cronologic de care ne interesăm şi, tocmai din acest motiv, nu ar trebui nici supralicitată, nici măcar invocată.

Practicile funerare ale vremurilor demonstrează preponderenţa absolută a mormintelor de incineraţie[22]. În secolele VIII-X, de pildă, există majore diferenţe dintre componentele teritoriului de astăzi a României. În Câmpia Munteană există mari necropole birituale, în timp ce Moldova este altceva[23]. Multe au fost admise ca păgâne[24].

Consensul este departe de a fi dobândit. Au fost creştini doar cei înhumaţi? Incineraţii au fost mereu altceva decât români? Cu infinite precauţiuni şi restricţionări, s-a admis totuşi mixtura[25]. Dacă ar fi însă astfel, va trebui să o scriem că aceiaşi creştini erau în contradicţie frapantă cu majoritatea coreligionarilor lor din teritorii europene stabilizate[26]. Sau, în continuare, că românii nu se obişnuiseră a avea obiceiuri creştine nici măcar în întregimea locurilor în care vieţuiau.

Mărturiile materiale ale bisericii sau ale organizării ei nu parvin dintru-nimic. Între obiectele avute la îndemână, suspectate de a fi purtătoare de simboluri creştine şi instituţii sunt prea multe şi complicate disocieri de făcut. De la nici un lăcaş de biserică certificat fără rezerve, până la un afirmat „sistem parohial rural”[27], este o uriaşă distanţă. Numai cine nu cunoaşte cum s-a clădit reţeaua din urmă, în principatele structurate, în răstimpul secolelor XIV-XVI, ar putea să invoce, cu mult hazard, vreuna similară, existentă în secolele X-XI, apoi dispărută complet ori restrânsă la minimum, imediat după aceea. Cât despre locurile de botez, dacă ar fi fost vreun baptisteriu sigur, în aceleaşi vremuri, nu avem nici un drept să-l imaginăm ca funcţionând „mai ales [pentru] alogeni”[28].

Anterioritatea unor biserici de lemn sau de tip bordei, era afirmată deja de Nicolae Iorga[29]. Supoziţia a răzbătut până la ultimii autori români care au tratat ori atins tangenţial tema arhitecturii ecleziastice[30]. Construcţia ipotetică, multiplu împărtăşită, a fost „rezolvată” prin aceea că s-a admis existenţa unor lăcaşuri de lemn, cu număr practic nelimitat, a căror perisabilitate ar fi cauza finală a neregăsirii lor. Nimic mai fals însă. Arheologia este în măsură să depisteze astfel de construcţii, cu condiţionarea minimă ca ele să fi existat într-adevăr. Tot aşa cum arheologia pot regăsi, şi au descoperit efectiv, casele de lemn şi anexele lor, mult mai vechi decât cele medievale. Secolele fără biserici au totuşi sate cu case descoperite, dar şi cimitire la fel de văduvite de lăcaşuri. Chiar dacă forma bisericilor ar fi semănat prea mult cu casele comune – ceea ce este deja exclus, după progresele înregistrate de arhitectura ecleziastică şi exigenţele de cult – ar fi fost nevoie de întâlnirea cu un inventar liturgic. Or, cum am amintit-o mai sus, nici asemenea mărturii nu există.

În toate părţile Europei, bisericile de lemn s-au descoperit şi continuă să apară sistematic în cercetări, indiferent de materiale şi modalitatea de construcţie (pe tălpi sau pe pari, din bârne sau nuiele cu lipituri de lut). În spaţiul nostru, ele nu există însă. Un adevăr fără nici un fel de echivoc trebuie în sfârşit recunoscut: de la formarea ca popor, până prin secolele XII-XIII, nu există biserici care să poată fi desemnate, fără ezitare, ca aparţinând românilor. Nu este vorba despre vreun „complot al arheologilor”, nici despre vreo gestionare defectuoasă a cercetării, pur şi simplu bisericile nu se găsesc. Orizontul de aşteptare din partea arheologiei medievale trebuie socotit închis. Iar dacă unele biserici se vor descoperi totuşi, în viitor, nimic nu va putea modifica o concluzie generală tocmai inversă aceleia care să sprijine compunerea unei vieţi creştine străvechi, aglomerate şi statornice, a românilor. Presupusele biserici vor apărea mereu ca edificii rare, izolate, întâmplătoare. Ar fi, adică, la fel de normal să admitem că ele nici nu ar fi de regăsit pentru că nici nu au fost construite. În logica lucrurilor, scepticii şi şocaţii de o asemenea concluzie ar trebui să accepte că, de la început, adevărul se putea împărţi în două zone opuse, aflate între shakespeare-anul „a fi” şi „a nu fi”. Când pe talgerul pozitiv de măsurare nu se poate arunca nimic, cel opus trebuie luat automat în considerare.

Mai departe, dacă nu avem biserici (indiferent dacă explicaţia s-ar împărţi între nu ar fi fost sau încă ar mai fi de aflat), ar trebui să vedem cum a funcţionat, dacă lucrul ar fi fost cu adevărat posibil, creştinismul fără ele. Uitând pentru o clipă faptul că nedescoperirea bisericilor este afirmată răspicat de un specialist în arheologie medievală, am dori să aflăm dacă pe undeva, în lumea geografiei creştine sau a altor religii, a mai fost vreodată pusă în discuţie opţiunea religioasă a unui întreg popor fără dovedirea prezenţei lăcaşurilor sale de închinare. Dacă da, atunci poporul român nu ar mai fi unic. Or, deja suntem pe un teren minat: fiece componentă a individualităţii poporului român are câte o analogie la popoarele înrudite ori la cele vecine. Tocmai creştinismul fără biserici să-i fi fost ceva cu adevărat propriu?

Din cele arătate se poate deduce că trecem cu seninătate peste carenţe grave: nu dorim să ne asumăm evidenţa non-mărturiilor. În plus, manevrăm o metodologie de reconstrucţie istoriografică dintre cele mai vulnerabile la critică. Să invocăm doar un singur exemplu din ultima categorie. Pentru perioada secolelor V-VII, cel mai avizat cercetător al Moldovei a scris că pe baza descoperirilor (unele trăsături creştine la morminte, tipare de cruci, cruci, însemne grafitate) se „arată destul de clar că religia creştină începuse să se răspândească”[31]. Verbul „a începe” nu are nici un sinonim de felul „a continua”, „a creşte”, „a dezvolta” sau altele care să ne dezvăluie un proces cursiv sau aglomerat. Se poate în schimb substitui prin: „a înfiripa”, „a porni”, „a se întemeia”. În aceeaşi analiză geografică, intervalele de timp învecinate, adică ale secolelor VII-IX şi IX-X, nu beneficiază nici măcar de asemenea generalizări. Concluziile negative directe au fost eludate, cele indirecte au rămas lăsate doar în seama cititorilor mai atenţi. S-a mizat concomitent pe lipsa de interogaţie a celorlalţi. Dacă valorizăm, va trebui să admitem că s-a pornit de la ceva foarte precar, incipient, care nu a înregistrat nici un fel de continuitate. Perseverând cu astfel de judecăţi evazive şi fracturate pe intervale scurte, nu putem construi nimic credibil sau demn de reţinut.

Ideea exegeţilor este că, de la începutul secolului al VII-lea, romanitatea creştină nord-dunăreană a rămas izolată între păgâni[32]. Spaţiul ar fi rămas populat cu creştini „marginali”, într-un context istoric general care nu le era deloc favorabil, nici dinspre Bizanţ, nici dinspre migratori. Pe parcursul timpului, în timp ce perispaţiul mediteranean acumula doctrine şi „tradiţie” eclesiastică, creştinii din jurul Carpaţilor vegetau în neştiinţă şi imposibilitatea de a se face remarcaţi. Poate, o bună parte dintre ei, credea, aşa cum se va mai întâmpla şi în secolele următoare, foarte sincer în minimele valori ale creştinismului. Dar, întreagă această credinţă, numai urme şi semnificaţii istorice majore nu a avut. Atâta vreme cât Biserica–instituţie nu are izvoare care să-i dovedească funcţionarea, tot ceea ce se afirmă despre o viaţă religioasă la români nu este decât un abur despre care raţionalismul nu poate să accepte că este numai un procent restrâns al realităţii.

Oricât vor încerca să ne convingă partizanii acestui creştinism vaporos, nu vom putea admite naşterea unor credincioşi în afara unei cateheze minimale, cu surse clare de îndreptare şi călăuzire. Creştinismul nu este, pur şi simplu, o stare de spirit, ereditar transmisibilă, ci un îndelung exerciţiu al practicii, după elementara educare, cunoaştere şi recunoaştere a divinităţii. El are nevoie de un anume nivel de civilizaţie, care numai modest nu poate fi numit. Altfel ar trebui să acceptăm, într-o proporţie deloc potrivită poporului român, că numitul popor ar fi dispus, în trecutul istoric, de o cantitate incomensurabilă de mistici, călăuziţi doar de harul revelaţiei însuşită punctual, prin nenumărate sincope de translaţie, de la dascăli către învăţăcei, departe de centre de şcolarizare, care încontinuu, cu o imaginaţie pe care nu suntem în stare să o urmărim ori să o detectăm, se folosea de substitute improvizate pentru a săvârşi cultul. Orice text liturgic învăţat oral ar fi sfârşit prin a deveni variantă mioritică, în acest caz, pus automat sub stigmatul ereziei. Or, precum bine se ştie, mistici români au fost foarte puţini şi, mai cu seamă, mai târzii şi, în general, validaţi în alte teritorii ale geografiei creştine decât pe pământul care i-a născut. Iar în legătură cu urmele materiale ale practicării slujbelor am ajuns deja la câteva încheieri. Cu alte cuvinte, dacă perseverăm a socoti că poporul român exersa asemenea formule de cult, poseda o credinţă alimentată întâmplător şi lăsată total fără supraveghere, ar trebui să ne întoarcem la şcoală pentru a reînvăţa ceea ce a fost şi este, în esenţă, creştinismul. În fond, cei care pretind a impune asemenea reconstituiri de istorie bisericească ar trebui serios suspectaţi că nu au noţiunile de bază ale unei educaţii creştine. Trebuie să mai admitem că până şi afirmarea unei „sinteze libere de elemente creştine şi păgâne”[33], nu este decât tot o versiune forţată de originalitate, care încearcă să mai salveze ceva.

Vizualizări: 40

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

199 state 

(ultimul: Sint Maarten)

Numar de steaguri: 263

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 43

1 stat are peste 600,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 90.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

1 stat are peste 20,000  clickuri (Italia)

2 state au peste 10.000 clickuri (Franta,  Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

24 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. DAFFI'S BOOKS

https://www.daffisbooks.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

33. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

Schnell und Steiner

Creat de altmariusplus Iun 19, 2013 at 1:59pm. Actualizat ultima dată de altmariusplus Iun 19, 2013.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell &Steiner

Creat de altmariusclassic Dec 21, 2012 at 6:55pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Dec 21, 2012.

Hermann Hesse -bucher

Creat de altmariusscience Nov 7, 2012 at 5:47pm. Actualizat ultima dată de altmariusscience Nov 7, 2012.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell & Steiner - 1

Creat de altmariusclassic Oct 8, 2012 at 7:52pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Oct 8, 2012.

Neuerscheinungen zum Schnell &Steiner - 3

Creat de altmariusclassic Oct 8, 2012 at 7:50pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Oct 8, 2012.

Neuerscheinungen zum Bohlau - 1

Creat de altmarius Aug 29, 2012 at 7:30am. Actualizat ultima dată de altmarius Aug 29, 2012.

Neuerscheinungen zum Schnell & Steiner - 2

Creat de altmarius Aug 29, 2012 at 7:26am. Actualizat ultima dată de altmarius Aug 29, 2012.

Neuerscheinungen zum Schnell & Steiner

Creat de altmariusplus Mar 14, 2012 at 3:01pm. Actualizat ultima dată de altmariusplus Mar 14, 2012.

Grosse Kunstfuhrer: Maribor

Creat de altmariusconcurs Feb 22, 2012 at 1:08pm. Actualizat ultima dată de altmariusconcurs Feb 22, 2012.

© 2020   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor