altmarius

cultură şi spiritualitate

Consideratii neconventionale asupra filosofiei ca literaturã

COSTICĂ BRĂDĂŢAN
http://www.secolul21.ro/numere/7teme/7teme.html
Consideraþii neconvenþionale
asupra filosofiei ca literaturã

la metafísica es una rama de la literatura fantástica.
Jorge Luis Borges, Ficciones. El aleph. El informe de Brodie

Philosophy is best seen as a kind of writing. It is delimited, as is any literary genre, not by form or matter, but by tradition.
Richard Rorty, Philosophy as a Kind of Writing: An Essay on Derrida

Întocmai ca romancierii, istoricii sau jurnaliştii, şi filosofii sunt scriitori. Le este caracteristică folosirea sofisticată a limbii şi angrenarea — cu sau fără intenţie — în discursul lor a anumitor mecanisme retorice şi stilistice, precum şi a unui întreg repertoriu de metafore, imagini şi simboluri. Ca scriitori, filosofii trebuie să-şi adapteze scrisul la cerinţele unui anume public, să şi-l ajusteze în vederea anumitor scopuri şi să opteze, strategic, pentru anumite genuri, în detrimentul altora, cu toate regulile, convenţiile şi constrângerile ce decurg din această alegere. Pe scurt, este crucial ca filosofii — dacă vor să-şi convingă cât de cât cititorii — să-şi prezinte ideile urmând anumite reguli estetice, anumite proceduri retorice şi strategii de persuasiune. Tot acest proces sfârşeşte însă prin a afecta în mod structural însăşi semnificaţia a ceea ce filosofii au de spus, fapt care i-a determinat pe unii autori preocupaţi de acest aspect al filosofării să vorbească de „literaturitatea textelor filosofice” 1 — în termenii lui Berel Lang — ca despre ceva inseparabil de substanţa şi relevanţa filosofică a acelor texte. La drept vorbind, nu putem izola „forma” unui text filosofic, lăsând-o deoparte ca irelevantă, pentru a ne concentra exclusiv asupra „conţinutului” acestuia. Cele două sunt inseparabile şi nu pot fi concepute decât împreună: „cum spui” face parte în mod esenţial din „ce spui”.
Relaţia scriitorului cu limba, cu textul şi, în general, cu producerea de naraţiuni a fost întotdeauna complexă. Ideea că folosim limba aşa cum întrebuinţăm o unealtă, pentru a produce lucruri, nu este numai simplistă, dar uneori, în anumite privinţe, cu totul falsă. Dimpotrivă, se întâmplă adesea ca limba însăşi să se folosească de noi, iar noi înşine să sfârşim ca un simplu instrument în slujba acesteia. Cum spunea Heidegger, „omul se poartă ca şi cum el ar fi făuritorul şi dascălul limbii, când, de fapt, ea rămâne stăpâna omului”2. Astfel, s-ar putea foarte bine – aşa cum adesea se întâmplă cu scriitorii — ca şi filosofii să fie încercaţi de experienţe cu totul speciale: uneori, de exemplu, sunt atât de seduşi de limbă încât aproape că se pierd în actul scrisului, ajungând să exprime ceea ce limba însăşi le dictează, indiferent ce; alteori, devin atât de prinşi în propriul discurs încât le este extrem de greu să se mai separe de acesta: în astfel de situaţii, filosofii nu sunt mult diferiţi de acei romancieri ce sfârşesc prin a deveni simple personaje în propria lor naraţiune.
Corolarul acestei relaţii complexe cu limba este că se poate foarte bine ca o lucrare filosofică să fie considerată drept o operă de artă (literară), o lume autonomă, suficientă sieşi, în a cărei geneză şi „aducere la lumină” viziunea personală a autorului, imaginaţia, spiritul ludic şi inventivitatea joacă un rol esenţial. Un text filosofic bun are nevoie de o naraţiune captivantă în acelaşi sens în care o bucată literară bună are nevoie de o „intrigă” reuşită. Modul în care filosoful construieşte un argument are, prin urmare, ceva din modul în care romancierul construieşte, de exemplu, o întâlnire crucială între două personaje ale romanului la care scrie: ambii trebuie să urmeze riguros anumite reguli ale construcţiei şi configuraţiei narative. În ambele cazuri, simţul unei „necesităţi interne” le sugerează ce anume trebuie să facă şi, în acelaşi timp, modul în care trebuie să o facă. Cu alte cuvinte, e vorba de o necesitate de natură estetică şi reprezentaţională. În acest sens, Fenomenologia spiritului este, într-un mod fundamental, mult mai aproape de Hamlet sau de Fraţii Karamazov decât, să spunem, de Originea speciilor sau de Teoria relativităţii. Tipul de adevăr pe care o lucrare filosofică încearcă să-l propună vine tocmai din expresia acesteia: mai exact, adevărul este ceea ce se petrece atunci când o scriere filosofică de acest fel „loveşte” cititorii într-un mod convingător.

Dacă în literatura filosofică produsă, de pildă, în Franţa, Germania sau Italia ideea de filosofie ca literatură a fost de multă vreme larg acceptată, în lumea anglofonă lucrurile stau cu totul altfel: aici, a spune că filosofia este — sau poate fi văzută drept — o formă de literatură constituie încă o afirmaţie destul de scandaloasă. Sunt, de pildă, mulţi filosofi analitici serioşi care nu îl vor ierta niciodată pe Richard Rorty pentru că s-a dat de partea acelui cal troian — infiltrat în academia americană de literaţi3 — cunoscut sub numele de Jacques Derrida4. (Faptul că în cele din urmă Rorty a sfârşit prin a preda într-un departament de literatură comparată trebuie că este, în ochii acestor filosofi, o binemeritată pedeapsă, deşi una cam blândă.) Lăsând deoparte, cum este şi firesc, preocupările oamenilor de litere pentru textul filosofic, dată fiind tema de faţă (anume „filosofia ca literatură”, aşa cum este înţeleasă de filosofii înşişi)5, filosofia anglo-saxonă a fost reticentă, ca să mă exprim blând, în a deschide o conversaţie serioasă despre „literaturitatea” textelor filosofice, despre rolul crucial pe care imaginaţia, creaţia şi creativitatea îl joacă în filosofie, sau despre semnificaţia profundă a aspectelor literare şi retorice ale filosofării. Deşi în ultimele decenii a sporit, printre filosofi, interesul faţă de relaţia filosofie-literatură, s-au publicat în general puţine studii care să abordeze frontal aspectele literare ale textelor filosofice6. În marea majoritate a cazurilor, operele literare sunt cele care atrag atenţia filosofilor, din diverse perspective (etice, estetice, argumentative, epistemologice etc.), şi nu invers. Această tendinţă a devenit atât de răspândită în filosofia anglo-saxonă, încât adesea pare că epuizează toate semnificaţiile posibile ale relaţiei dintre filosofie şi literatură. Un exemplu simptomatic la îndemână este o culegere recentă de eseuri despre „filosofii literaţi”7. În această carte, altminteri instructivă, „filosofii literaţi” în cauză nu sunt — aşa cum ne-am putea aştepta cu naivitate — Kierkegaard, Heidegger, Emerson, Wittgenstein sau Walter Benjamin, ci trei scriitori de ficţiune: Borges, Calvino şi Eco. Deşi un termen mult mai potrivit pentru aceşti scriitori ar fi „povestitorii filosofi” sau „naratorii metafizicieni”8, editorii volumului nu au considerat că o asemenea distincţie este necesară: şansa de a judeca filosofia din perspectiva literaturii este pesemne atât de îndepărtată încât nu există niciun pericol ca cititorii să-şi închipuie că sintagma „filosofii literaţi” se referă, de fapt, la nişte... filosofi.
Relaţia filosofie–literatură este, aşadar, mult prea des înţeleasă în sensul de „literatură ca filosofie”, şi foarte rar, aproape niciodată, în sensul de „filosofie ca literatură”. Este ca şi cum filosofii, atât de îndrăzneţi când e vorba să analizeze lucrările altora, ar fi copleşiţi brusc de timiditate când vine rândul lor să fie priviţi îndeaproape, şi se ţin cu sfială departe de orice privire curioasă. Deşi li se pare perfect legitim să studieze conflictul unui roman dintr-o varietate de unghiuri filosofice, ar fi cu totul irelevant să discute, să zicem, rolul jucat de metafore sau de imaginile artistice în geneza anumitor texte filosofice. Aşa încât, a citi filosofia din perspectiva literaturii de ficţiune este, după cum se exprima Lang, „în cel mai bun caz, irelevant, în cel mai rău – o denaturare”9.
La originea volumului de faţă stă tocmai frustrarea generată de această mărginire şi inexplicabilă rezistenţă. Înainte de toate, analiza demersului filosofic din perspectiva literaturii ar trebui să fie, în principiu, o chestiune de autocunoaştere, un exerciţiu de autoexaminare. Filosofia nu are nimic de pierdut (decât o groază de stereotipuri şi de locuri comune, ca şi un insuportabil complex de superioritate) dacă se angajează într-un proces serios de autoanaliză. Dimpotrivă, este de aşteptat ca un asemenea exerciţiu să facă filosofia mai interesantă, mai sofisticată, mai viguroasă, mai amuzantă, mai ludică, mai autoironică şi — mai presus de toate — mai autoreflexivă10. Refuzând să se mişte în această direcţie, filosofia se plasează singură în postura, destul de jenantă, de a ignora ceea ce (de la Socrate încoace, cel puţin) s-a considerat a fi cel mai respectabil dintre toate idealurile filosofice: autocunoaşterea.

Textele ce urmează nu îşi propun sub nicio formă să epuizeze problema „filosofiei ca literatură”, nici nu intenţionează să-şi rezerve „ultimul cuvânt” în dezbatere. Deşi oferă o serie de reflecţii şi consideraţii provizorii asupra „literaturităţii” filosofiei, aşa cum se poate întrezări aceasta într-o serie de ocurenţe istorice, nu s-a avut în vedere o încercare sistematică de a acoperi o anumită perioadă istorică, o anume şcoală de gândire sau anumite tehnici literare folosite de filosofi. Dimpotrivă, un oarecare spirit „eseistic” (în sensul lui Montaigne) domină forma şi structura culegerii.
În dialogul ce deschide şi conturează, din punct de vedere tematic, istoric şi filosofic, numărul de faţă, Simon Critchley, Giuseppe Mazzotta şi Alexander Nehamas au răspuns întrebărilor mele cu privire la diferitele moduri în care am putea înţelege „filosofia ca literatură”: cum se face că filosofii — o clasă profesională care odinioară număra în rândurile sale câştigători ai premiului Nobel pentru literatură – se simt jigniţi astăzi atunci când cineva le face un compliment despre calităţile literare ale prozei lor? Care este rolul filosofiei şi al filosofării în „crearea sinelui”? Cum poate contribui filosofia la „reclădirea” lumii? Cum s-ar putea argumenta astăzi, în mod convingător, că filosofia nu se reduce numai la argumente şi argumentaţie?
Primul eseu al culegerii, „Hunting Plato’s Agalmata”, semnat de Matthew Sharpe, este dedicat unuia dintre cele mai cunoscute cazuri de sinteză a filosofiei cu literatura: Banchetul lui Platon. Interpretarea lui Sharpe este una oblică, în măsura în care, în mod deliberat, el citeşte Banchetul printr-o lentilă lacaniană. Concentrându-se asupra elementelor imaginative ale textului platonician, analiza lui Sharpe gravitează în jurul semnificaţiei pe care o are faimoasa descriere a lui Socrate, cel cu „vorbire şi înfăţişare de silen”, în spatele căruia „se află agalmata [comorile] ascunse în burta sa”. Tocmai această reprezentare a lui Socrate (în mod ironic imagistică) ar trebui să ne ofere, în lectura lui Sharpe, acces la un nivel de semnificaţie mai adânc al filosofiei platoniciene, ca una ce adăposteşte „diferitele niveluri ale intuiţiei cuibărite în filosofia lui Platon, văzută ca literatură”.
În textul care urmează, „The Nexus of Unity of an Emerson Sentence”, Kelly Dean Jolley propune o „fenomenologie a lecturii lui Emerson”. Pornind de la câteva idei împrumutate din Frege, autorul îşi îndreaptă investigaţia fenomenologică spre o analiză a ceea ce constituie tocmai „unitatea unei propoziţii de Emerson”. Această unitate, la rândul ei, este luată ca punct de pornire pentru a explora, mai departe, ceea ce constituie unitatea „paragrafului lui Emerson” şi chiar a „eseului lui Emerson”. Ca să-şi ilustreze ideile, Jolley foloseşte drept studiu de caz eseul lui Emerson „Experience”.
În „The Concept of Writing, with Continual Reference to «Kierkegaard»”, Mark Cortes Favis investighează rolul complex al scrisului în filosofia lui Søren Kierkegaard. În opoziţie cu ceea ce el consideră a fi prevalenţa interpretărilor „socratice” la Kierkegaard (cu accentul lor pe calităţile „orale” ale operei sale), Favis se concentrează asupra lui Kierkegaard ca scriitor, o abordare ce îi permite să-l situeze pe scriitorul danez mai aproape de Platon decât de Socrate. Odată ce semnificaţia „scriitorului Kierkegaard” a fost stabilită, întrebarea fascinantă este, desigur: „dacă filosofia lui Kierkegaard este, într-adevăr, socratică în natura ei, atunci cum poate fi asemuit unui gânditor atât de «pur», care n-a scris vreodată un singur cuvânt?”.
Următorul eseu, „An Inhumanly Wise Shame”, semnat de Brendan Moran, îl prezintă pe Walter Benjamin ca cititor al lui Franz Kafka. Potrivit lui Moran, Benjamin identifică în lucrările lui Kafka „un gest de ruşinare” pe care îl consideră „istorico-filosofic” (geschichtsphilosophisch). Gestul lui Kafka este filosofic „prin opoziţie cu mitul, care înseamnă închidere în raport cu istoria”; modul în care Benjamin analizează acest gest devine, la rândul său, doar un alt „gest de ruşinare”.
Eseul lui Adam Gonya, „Stanley Cavell and Two Pictures of the Voice”, începe prin a distinge două „imagini ale vocii”: una care are de-a face cu „demersurile conceptuale intenţionate”, când ştim ce avem de spus şi suntem în căutarea „cuvântului potrivit” (exemplul la care recurge aici este Schopenhauer), şi o alta, care are de-a face cu „demersurile conceptuale neintenţionate” (exemplul, în acest caz, fiind Nietzsche). În acest context, Gonya examinează detaliat diferitele moduri în care Wittgenstein, Emerson şi Stanley Cavell reacţionează la opera lui Shakespeare. Reacţiile lor sunt dătătoare de măsură, după Gonya, pentru o anumită viziune asupra rolului literaturii în filosofie şi în viaţă.
În fine, Jonathan Monroe, în „Philosophy, Poetry, Parataxis”, îl analizează pe Giorgio Agamben drept caz paradigmatic, în filosofia de astăzi, al unui „filosof literat”, în a cărui operă poetica limbii dobândeşte noi funcţii şi joacă un rol nou. Semnificativ este faptul că Monroe plasează, în mod constant, opera lui Agamben nu în relaţie cu filosofii „profesionişti”, ci cu poeţii (Charles Baudelaire, Paul Celan, Rosmarie Waldrop şi alţii) sau cu filosofi tot atât de poetici precum Walter Benjamin. Ceea ce Monroe descoperă în cele din urmă ca fiind „simptomatic în cel mai înalt grad”
în scrierea lui Agamben este „acuitatea întrebărilor pe care şi le pune
într-o economie discursivă academică, globală”, care este deja o lume unde, în termenii lui Benjamin, „starea de urgenţă” nu mai este „excepţia, ci regula, structura obişnuită a inechităţii şi nedreptăţii radicale”.
Dacă se poate vorbi de o miză teoretică la care numărul de faţă se raportează, în moduri diferite şi din diverse unghiuri, aceasta e următoarea: „literaturitatea” filosofiei este, într-un sens important, o problemă filosofică propriu-zisă. În vreme ce „literaturitatea” în cauză este deja clar integrată în domeniile literaturii, retoricii sau teoriei literare, filosofii au de pierdut mai mult decât o temă „printre altele” dacă vor continua să o considere irelevantă din punct de vedere filosofic şi să o respingă ca pe o preocupare auxiliară cu care numai oamenii de litere ar trebui să-şi bată capul. Dacă filosofii renunţă la „literaturitate” ca problemă filosofică, ei riscă să piardă accesul la o parte importantă a propriei lor identităţi.

Acest număr nu ar fi fost posibil fără munca susţinută, entuziasmul, inteligenţa, amabilitatea şi generozitatea mai multor persoane. Îmi face plăcere să mulţumesc aici tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui proiect: editorilor revistei The European Legacy, înainte de toate pentru că au găzduit acest număr, dar şi pentru prelucrarea editorială competentă, ca şi pentru o colaborare exemplară; lui Simon Critchley, Giuseppe Mazzotta şi Alexander Nehamas, pentru disponibilitatea de a participa la conversaţia ce deschide acest volum, pentru intuiţiile fascinante, comunicativitatea contagioasă şi excelentul simţ al umorului de care au dat dovadă […].

În sfârşit, vreau să dedic acest număr special profesorului Ion Ianoşi, de la care am învăţat aproape tot ce ştiu pe tema filosofiei ca literatură.

Note
1. Aceasta este o idee centrală în lucrarea lui Berel Lang, The Anatomy of Philosophical Style: Literary Philosophy and the Philosophy of Literature (Oxford, Blackwell, 1990).
2. Martin Heidegger, „Construire, locuire, gândire”, în Originea operei de artă, traducere şi note: Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, studiu introductiv: Constantin Noica, Bucureşti, Univers, 1982, p. 147.
3. Este cu totul simptomatic, în această privinţă, că Jacques Derrida a fost introdus în Statele Unite mai întâi de literaţi. Deşi, în Franţa, nimeni nu s-ar întreba dacă Derrida este sau nu filosof, filosofii anglo-saxoni au de multă vreme convingerea fermă că nu este. Mai mult decât atât, până în ziua de astăzi mulţi filosofi de aici susţin că Derrida nu are nimic de-a face cu filosofia. Cu teoria literară, cu literatura comparată, cu studiile francofone — poate, dar nu cu filosofia serioasă, aşa cum o definesc ei.
4. Pentru informaţii suplimentare privind dezbaterea din jurul receptării lui Derrida în America şi pentru modul în care el a influenţat peisajul filosofic anglo-saxon, a se vedea Reed Way Dasenbrock, Redrawing the Lines: Analytic Philosophy, Deconstruction, and Literary Theory (Minneapolis, MN, University of Minnesota Press, 1989). Pentru o evaluare generală a lucrărilor dedicate relaţiei dintre filosofie şi literatură (inclusiv filosofia ca literatură), vezi David Rudrum (ed.), Literature and Philosophy. A Guide to Contemporary Debates (Houndmills, Palgrave Macmillan, 2006).
5. Trebuie să precizez însă că aceasta este doar o distincţie provizorie (şi, într-o oarecare măsură, arbitrară), introdusă aici de dragul simplificării. În fond, unele dintre materialele acestui număr sunt mai apropiate (cum este şi firesc, de altfel) de teoria literară. În plus, unii dintre colaboratorii acestui volum sunt, în primul rând, literaţi. Voi menţiona, spre exemplificare, doar unele dintre cei mai importante lucrări dedicate subiectului, în domeniul studiilor literare, chiar dacă ele fac numai indirect obiectul volumului de faţă: Harold Bloom, ed., Deconstruction and Criticism (London, Routledge, 1979); Paul de Man, Allegories of Reading: Figural Language in Rousseau, Nietzsche, Rilke and Proust (New Haven, CT, Yale University Press, 1979). Drept exemple de aplicare a ştiinţei literare asupra anumitor filosofi, a se vedea, de exemplu: Peter Walmsley, The Rhetoric of Berkeley’s Philosophy (Cambridge, Cambridge University Press, 1990), şi Marjorie Perloff, Wittgenstein’s Ladder: Poetic Language and the Strangeness of the Ordinary (Chicago, IL, University of Chicago Press, 1996).
6. Una dintre cele mai proeminente excepţii de la această situaţie generală este, desigur, Berel Lang, ale cărui scrieri includ, pe lângă The Anatomy of Philosophical Style, Philosophical Style: An Anthology about the Writing and Reading of Philosophy (Chicago, IL, Nelson Hall, 1980), şi Philosophy and the Art of Writing: Studies and Philosophical and Literary Style (Lewisburg, PA, Bucknell University Press, 1983). Alături de lucrările lui Lang, care au constituit, în lumea anglofonă, o excelentă contribuţie la o serioasă reconsiderare a filosofiei din punct de vedere literar, alte excepţii importante sunt (în ordine cronologică): Donald G. Marshall, ed., Literature as Philosophy: Philosophy as Literature (Iowa City, IA, University of Iowa Press, 1987); Anthony Cascardi, ed., Literature and the Question of Philosophy (Baltimore, MD, Johns Hopkins University Press, 1987); Jonathan Rée, Philosophical Tales: An Essay on Philosophy and Literature, London (Methuen, 1987); Martin Warmer, Philosophical Finesse: Studies in the Art of Rational Persuasion (Oxford, Clarendon Press, 1989); Stanley Cavell, Philosophical Passages: Wittgenstein, Emerson, Austin, Derrida (Oxford, Blackwell, 1995); Simon Critchley, Very Little... Almost Nothing: Death, Philosophy, Literature (London, Routledge, 1997); Andrew Benjamin, Philosophy’s Literature (Manchester, Clinamen Press, 2001); David Rudrum, ed., Literature and Philosophy: A Guide to Contemporary Debates (Houndmills, Palgrave Macmillan, 2006).
7. Jorge J. E. Gracia, Karolyn Korsmeyer şi Rodolphe Gasché, eds., Literary Philosophers: Borges, Calvino, Eco, London, Routledge, 2002.
8. În Introducerea volumului, Karolyn Kosrmeyer arată că cei trei scriitori se fac „în aceeaşi măsură remarcaţi pentru provocatoarele lor puzzle-uri filosofice, ca şi pentru stilul literar ingenios. Pe aceşti trei autori îi leagă nu numai apetitul lor pentru filosofie, ci şi fascinaţia pentru domenii ale filosofiei care nu au fost prea des abordate în ficţiune: epistemologia, metafizica şi logica” (Ibid., 2).
9. Lang, The Anatomy of Philosophical Style, 2.
10. Cercetătorii din alte discipline umaniste fac acest lucru de mai multă vreme şi, drept consecinţă, au căpătat deja acces la o întreagă serie de subiecte fascinante. În ceea ce priveşte domeniul istoriei, a se vedea, de exemplu, fundamentala lucrare a lui Hayden White: Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth Century Europe (Baltimore, MD, Johns Hopkins University Press, 1974

Vizualizări: 56

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

198 state 

(ultimul: Guyana)

Numar de steaguri: 262

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 44

1 stat are peste 600,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 90.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

23 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

33. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

© 2019   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor