Cartea de teatru: William Shakespeare - Măsură pentru măsură

[altmariusscena]

Măsură pentru măsură

William Shakespeare

http://www.teatrul-azi.ro/dramaturgie-clasica/masura-pentru-masura

• Nr. pagini: 140
• Anul apariţiei: 2013
• Preț: 12 lei

În româneşte, cu un cuvânt înainte de Ioana Ieronim

Volum apărut cu sprijinul Uniunii Teatrale din România (UNITER)

Editat de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ – Revista „Teatrul azi“ (supliment) prin Editura CHEIRON

 

„Vorbeam şi eu cum merge vorba”

                                                                             (Lucio, Actul V)

 – cuvânt înainte –

A traduce Shakespeare a fost întotdeauna o provocare – şi nu este mai puţin astăzi, în plină tranziţie a limbii noastre, în era sms-urilor, sitcomurilor, a navigării pe zeci de canale TV şi în nenumăratele spaţii virtuale. Nu poveştile exemplare ale Marelui Will, în oglinda cărora oamenii se vor recunoaşte câtă vreme există omenire, sunt motivul provocării, ci, cum se ştie, expresia shakespeariană de o luxurianţă şi varietate fabuloase.

Shakespeare a trăit şi el într-o epocă a globalizării (marile descoperiri geografice, expansiunea fără precedent a Angliei), globalizare pe care el a absorbit-o pantagruelic, prin cuvinte, în organismul limbii sale: cea mai bogată engleză din câte au existat vreodată. Fie că a găsit cuvintele în cărţi şi discursuri savante, ori printre curteni şi studenţi, ori pe stradă, în cârciumile şi mahalalele londoneze la talpa ţării, sau pe buzele celor venind de peste mări şi ţări, cu tolba plină de vocabule exotice, colorate, expansive, pe harta mereu reînnoită a lumii – Shakespeare nu a lăsat nimic din toate acestea să-i rămână străin. 

Ceea ce pare să se întâmple cu limba în momentul globalizării noastre de acum este, dimpotrivă, o sărăcire accelerată, pentru care mulţi învinuiesc globalizarea însăși  – şi limba engleză. Iar în privinţa limbii române avem în plus şi problema memoriei otrăvite –  pe termen indefinit – a multor cuvinte, din cauza relei folosiri la care au fost supuse în regimul de tristă amintire şi alte triste amintiri. A traduce Shakespeare în acest peisaj politraumatizat al limbii noastre adaugă, desigur, experienţei încă o latură interesantă.

Faptul că textul lui Shakespeare nu se înţelege uşor nu vine doar, sau nu mai ales, din numărul enorm de cuvinte, ori din vechimea textului şi din fireasca schimbare a multor sensuri, de-a lungul secolelor ce ne despart de vremea sa. Specialiştii au pus la dispoziţie note explicative mulţumitoare (să observăm, totuşi, că nelămuriri mai rămân). Dificultatea vine cel mai adesea din densitatea texturii, din complicata utilizare a sintaxei, din mobilitatea şi plurivalenţa frazei, care devine, pe alocuri o replică a vieţii înseşi: oglinda mişcării non-lineare a sufletului şi gândului omenesc: structuri complicate, dar supunându-se, în toate articulaţiile, controlului demiurgic al autorului.

Traducerea, care pentru mine înseamnă lectura de text cea mai profundă, a fost o bucurie continuă şi o surpriză mereu înnoită. Un prilej de a admira, de a descompune şi recompune acele meraviglie de sofisticată expresie shakespeariană. Am lucrat cu versiunea profesorului meu Leon Leviţchi alături. Măsură pentru măsură este una dintre traducerile sale cele mai reuşite. Deşi viziunea asupra modului de a traduce texul diferă foarte mult, prezenţa versiunii sale mi-a îngăduit un preţios dialog peste mormânt, care m-a ajutat, nu o dată, să găsesc cu mai multă uşurinţă o soluţie, un ton uneori, poate, mai apropiat.

A pune faţă în faţă realitatea momentului nostru: întinderea mult diminuată a atenţiei, comoditatea gândirii, simplificarea drastică a expresiei – şi oferta shakespeariană – şi a crea o versiune românească... validă – aceasta a fost întrebarea. Cum se şi teoretizează, în traducere fiecare moment este o instanţă de alegere. Eu am ales calea unei maxime limpezimi, cu un sacrificiu minim de sensuri, pe cât posibil. Spun sensuri, pentru că scrierea lui Shakespeare rareori păstrează un sens singular. Am încercat să păstrez în sunet viaţa de profunzime a rostirii, ceva din armonicele subconştientului, emoţia care sparge discursul, rupturile interioare. Acel pinten al patimii/pasiunii răsucindu-se, pe alocuri, în inima personajelor (la Angelo, de exemplu), în chiar mijlocul unui vers. Este vorba de natura umană niciodată pe deplin îmblânzită și de forțele care, în Măsură pentru măsură, încearcă să supună Normei incontrolabila natură, cu un succes, evident, îndoielnic. Am încercat să marchez discursul puterii şi stilul „nobil”, retorica persuasiunii. La fel, momentele de parodie a retoricii juridice, argumentarea ilogică, haotică şi absurdă – la care avem o bună tradiţie culturală şi noi (Caragiale). Am adus în pagină ceva din culorile în curs de dispariţie ale unui limbaj popular aluziv decoltat, hazos, injurios cu gratuitate, acea plăcere guralivă a potrivirii de vorbe dezinvolte şi groase, care la Shakespeare apar ca nişte pete de culoare şi relativă relaxare – şi pe care însăși culoarea și vitalitatea lor le salvează de vulgaritate. Un gen de haz plebeu, care până mai ieri se întâlnea şi la noi cu frecvenţă, dar este acum redus pe piaţă la unu-două cuvânte de-patru-litere. Există, apoi, în piesă o amplă zonă legată de prezenţa cruzimii şi morţii, ținând de „firescul” vremii shakespeariene – un palier mult mai apropiat de teritoriul românesc medieval: o zonă proprie în egală măsură mai recentei experiențe a mediului concentraţionar, peste care însă în acest moment se așterne tot mai mult uitarea. Acesta a fost, pentru traducător, unul din aspectele expresive de rezolvat.

Traducând Măsură pentru măsură, am avut privilegiul de a încerca să fac dreptate în limba română, pe cât m-am priceput, acestui foarte interesant text shakespearian. Am găsit că limba noastră şi-a  păstrat încă, miraculos, mari resurse din energie, prospeţime şi plasticitate. O limbă primitoare.

Altfel, desigur, scena este locul chemat să ne amintească cel mai bine, în existenţa ei magică şi holistă, de existenţa multor culori, sunete şi sensuri ale vorbirii noastre care nu au fost uzate sau definitiv uitate în minimalismul cotidian – fie acesta cool sezonier, incolor, sau brutal. Shakespeare, maestrul de nimeni contestat, a ştiut să iubească toate cuvintele, simple ori întortocheate, neaoşe ori străine, frumoase și urâte, străvechi sau noi şi nemaiauzite – iar astăzi el ne vorbeşte la fel de viu ca acum aproape o jumătate de mileniu.

Prilejul de a reveni la partitura shakespeariană va ilumina fără îndoială, de fiecare dată, noi zone și nuanțe ale țesăturii vii, de unică densitate, care este zicerea marelui Will.

Ioana Ieronim