Dan Tomuleţ , Plotin. Despre frumos, Editura Eikon, Bucureşti, 2015, 145 pag.
M-am întrebat frecvent dacă pasajul din finalul tratatului Despre frumos (Enneade, I, 6) în care Plotin spune că ascensiunea sufletului spre Unul nu trebuie să se folosească de vreun atelaj sau de vreo corabie, nu este cumva o fină ironie şi o implicită distanţare de două metafore ale corpului, prezente în dialogul platonician Phaidros şi, respectiv, în tratatul aristotelic Despre suflet.
Dacă ironia a fost adevărată în cazul scriiturii plotiniene, atunci şi distanţarea lui de cei doi clasici ai filosofiei greceşti poate fi probată: rămâne de remarcat faptul că ea s-ar petrece într-un loc de maximă importanţă a operei plotiniene, în care autorul vorbeşte despre modul în care experimentarea frumosului a condus sufletul spre pregătirea întâlnirii acestuia cu Unul şi cum marea răsturnare a modalităţii urcuşului tocmai stă să se producă: din urcător spre o ţintă exterioară, sufletul poate întâlni acum ţinta, dacă o descoperă identificându-se cu ea, negându-se pe sine şi descoperindu-se pe sine ca fiind explicit ea. Or, asemenea idei nu sunt deloc platonico-aristotelice: omul lui Platon, e drept, „pipăie” ideile şi îşi dovedeşte nemurirea prin consubstanţialitatea cu ele, iar intelectul lui Aristotel devine una cu obiectul său, dar nimic din acestea nu înseamnă, încă, descoperirea centrului sufletului ca loc îndepărtat şi originar al sufletului de unde a venit (aşa cum a făcut-o Plotin, de pildă, în Enneade, II, 2, 2).
Dar Dan Tomuleţ nu afirmă explicit aceste lucruri despre pasajul pomenit în cartea recentă pe care a publicat-o: Plotin. Despre frumos – Ed. Eikon, Bucureşti, 2015, chiar dacă îşi dedică întreaga carte comentării rând cu rând a tratatului lui Plotin. Volumul merită întreaga noastră atenţie, ca gen, ca specie şi ca individ. Generic, pentru că este un comentariu ad litteram care beneficiază de toate trăsăturile genului: îşi traduce singur paragrafele, îşi unifică comentariul filologic cu cel filosofic (şi, rareori, cu unul istoric), are o divisio textus şi o organizare a interpretărilor care îl conduce de la perceperea sensului literal până la consideraţii moralizatoare asupra mentalului contemporan. Un asemenea gen este rarissim în peisajul nostru filosofic, unde prevalează eseul şi unde numai o prea restrânsă manieră de concepere a definiţiei unei opere literare poate da impresia că eseistica filosofică mai are un adăpost în afinitatea stilului ei cu literatura: de fapt, exegeza minuţioasă filologică ar fi normal să fie la fel de literară şi să căsătorească pe Philologia cu Mercur cu acelaşi succes! Deşi este scrisă la Dallas, aparent fără legătură cu cele două versiuni menţionate, totuşi cartea propune o a cincea versiune română (primele două ale lui Andrei Cornea, următoarele două ale lui Vasile Rus, iar ultimul caz prezintă două versiuni chiar foarte diferite) a tratatului lui Plotin. Interesant în această traducere este faptul că autorul nu caută izolarea tehnică şi meditaţia asupra sensurilor generale ale conceptelor plotiniene din text, ci doar fluenţa şi relevanţa prezentului tratat. Dar această carte este, totuşi, prima meditaţie a unui autor asupra lui Plotin care nu fusese angajat în efortul traducerilor menţionate: ea defineşte astfel un partener de dialog şi are şansa să construiască o tradiţie exegetică.
Sunt câteva puncte, legate de al treilea sens, cel individual, al valorii cărţii lui Dan Tomuleţ. Ea individualizează un gânditor care foloseşte doar instrumental, dar care reorientează fundamental filosofia clasică greacă: mă întâlnesc astfel simbolic cu autorul ei prin sugestia din prima parte a recenziei mele. El vorbeşte despre urcuşul spiritual al sufletului în domeniul frumosului arătând cum, pentru Plotin, traseul Banchetului platonician e doar un punct de pornire, în care experienţa estetică este privilegiată în vederea urcuşului numai pentru că propriul ei este o treptată unificarea a subiectului cu obiectul, de vreme ce frumosul este inexistent în absenţa admiratorului lui. De aici, cartea lui Tomuleţ dedică excelente pagini, care revin în mai multe locuri ale cărţii, statului eide-lor plotiniene, care depăşesc în mod cert conceptele abstracţiei intelectului omenesc şi care constituie un fel de arhetipuri ale celor din urmă, pe care le putem tematiza şi noi, ca suflete urcătoare, dar care niciodată nu devin obiecte de cunoaştere (ci stau mereu „în spatele ochilor”, spune autorul). De aici, distincţia dintre viaţa eidetică şi cunoaşterea abstractă care devine principalul instrument hermeneutic al exegezei lui Dan Tomuleţ privitor la acest tratat plotinian. Şi această distincţie provoacă răsturnarea pomenită a călătoriei: când sufletul a ajuns la înţelegerea originii (sau: când hermeneutul a ajuns la sensul originar) el nu mai este obiect şi ţintă, ci este transformarea celui care caută în obiectul căutat.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius