Calendar Romano-Catolic - 7 august 2020

[altmariustotal catolic]

SFINŢII SIXT AL II-LEA,

papă martir

ŞI ÎNSOŢITORII,

martiri

(+258)

“Vă comunic faptul că Sixt a suferit martiriul împreună cu patru diaconi la şase august, în timp ce se afla în zona cimitirului... Vă cer ca ceea ce v-am transmis să aduceţi la cunoştinţă şi celorlalţi colegi ai noştri întru episcopat, pentru ca, prin exortaţiile lor, comunităţile noastre să fie încurajate şi predispuse tot mai mult pentru lupta spirituală”^[1].

Curajosul episcop de Cartagina trimisese la Roma doi reprezentanţi ai săi la Sixt al II-lea, noul papă ales la 30 august 257, după moartea lui Ştefan. Acum, ei s-au întors cu două ştiri: Sixt, “preot bun şi pacific”, fusese martirizat împreună cu diaconii săi şi Ciprian nu trebuia să se aştepte nici el la altceva, deoarece împăratul l-a luat la ochi şi i-a şi trimis în provincie o scrisoare care îl privea personal.

Edictul imperial, de fapt, îi viza, în special, pe capii bisericeşti, care erau ameninţaţi cu pedeapsa capitală, uneori fără măcar un proces legal; apoi, urmărea spolierea Bisericilor de bunurile pe care le aveau, chiar şi de cimitire; în sfârşit, elimina din armată şi din orice funcţie publică pe oricine ar practica credinţa în Cristos.

Se ştia că creştinii, pentru că nu se bucurau de recunoaştere juridică, se constituiau în asociaţii de cimitir care erau recunoscute legal de dreptul roman, şi astfel, puteau să-şi administreze bunurile şi se puteau aduna în cimitire sau catacombe pentru a celebra liturgia lor.

În felul acesta, orice Biserică - şi cea din Roma dădea exemplu - dezvoltase o foarte puternică reţea de asistenţă pentru membrii săraci sau reduşi la sărăcie din cauza persecuţiilor. Decretul imperial a intervenit chiar şi în acest sector: au fost abolite şi asociaţiile de cimitir, confiscate respectivele bunuri şi interzise întâlnirile creştinilor în acele locuri.

Arestarea şi martiriul lui Sixt şi al diaconilor săi - cu excepţia lui Laurenţiu - s-a petrecut la 6 august 258, în Cimitirul “Sfântul Calixt”, unde comunitatea creştină se adunase în secret. Autorul unei inscripţii pe piatră pune pe buzele lui Sixt povestirea dramaticului episod.

“În timpul în care sabia sfâşia trupul sfânt al mamei Biserici, eu, păstorul îngropat aici, îi învăţam poruncile care duc la cer. Deodată, au venit soldaţii şi pe mine, care eram aşezat pe scaun, m-au luat; ceilalţi au fost trimişi de acolo, dar poporul a stat în faţa sabiei lor. Bătrânul şi-a dat seama îndată că (poporul) dorea să primească gloria martiriului în locul său; el şi-a dat viaţa cel dintâi, pentru ca furia nestăpânită a duşmanilor să nu lovească în nimeni altul. Cristos, care dă ca răsplată viaţa veşnică, arată meritul păstorului şi ia în grijă turma”.

Credincioşii, deci, nu au fost atinşi, dar soldaţii i-au decapitat acolo pe papa şi întreg colegiul diaconal, pentru a face mai dificilă alegerea altui conducător, ales în mod normal dintre diaconi. Diaconii erau şapte. Ciprian spunea că patru ar fi fost cei înmormântaţi împreună cu Sixt, adică Gennaro, Magno, Vincenzo şi Stefano, dar nu-i menţionează pe Agapito şi Felicissimo, înmormântaţi în Cimitirul “Pretestato”. Al şaptelea era arhidiaconul Laurenţiu, care a fost cruţat în mod voit, deoarece acesta, având responsabilitatea administrării bunurilor, ar fi trebuit mai întâi să încredinţeze acestea statului.

Din secolul al IX-lea, relicvele lui Sixt al II-lea se odihnesc pe via Latina, în biserica ce-i poartă numele şi care i-a fost dăruită sfântului Dominic şi încredinţată de acesta călugăriţelor dominicane numite, tocmai, ale sfântului Sixt.

---

^[1] Sfântul Ciprian, Scrisori, 80, 1 ş.u.: CSEL 3, 840.  

SFÂNTUL CAIETAN DIN THIENE

preot

(1480-1547)

“Nu cu iubirea sentimentală, ci cu iubirea faptelor se purifică sufletele”^[1].

Caietan s-a născut la Thiene, în provincia Vicenza, în 1480, într-o familie de conţi. La izvorul baptismal i-a fost dat numele de Caietan, în cinstea unui unchi canonic, profesor la Universitatea din Padova, care, la rândul său, fusese chemat astfel deoarece era originar din Gaeta.

Tânărul Caietan a mers pe urmele unchiului său atât în ce priveşte inteligenţa - la 24 de ani era deja doctor în dreptul bisericesc şi în cel civil, la Universitatea din Padova, - cât şi în privinţa vocaţiei, optând pentru starea ecleziastică, fără însă să se facă preot, considerându-se nevrednic de o misiune aşa de înaltă.

Între timp, datorită cunoştinţelor familiei sale, a început o rapidă carieră. Chemat la Roma, în 1506, a devenit îndată secretarul particular al papei Iuliu al II-lea. A avut astfel posibilitatea de a cunoaşte îndeaproape acea Romă papală care, după unii, fiind centrul spiritual al lumii, trebuia să fie, de asemenea, centrul culturii şi al artelor, în timp ce, după alţii, tocmai datorită artei, Roma devenise o cetate pângărită, unde se denatura sensul lucrurilor celor mai sfinte, de la ordinele sacre la beneficiile bisericeşti, de la indulgenţe la oasele martirilor.

Suntem în perioada splendidei renaşteri care concentra la Roma marii artişti ce au realizat ceea ce şi astăzi Vaticanul oferă mai frumos spre admiraţia lumii. În acelaşi timp, însă, viaţa morală a Curiei Papale, a poporului şi a clerului, la Roma, ca şi în altă parte, nu strălucea, desigur, prin sfinţenia moravurilor.

Pentru carieră sau pentru reformă?

Caietan nu s-a lăsat impresionat de strălucirea curţii pontificale, nici nu s-a lăsat descurajat de mizeria morală ce domnea acolo. În sufletul său răsunau puternic cuvintele Conciliului al V-lea din Lateran: “Este necesar să facem o reformă universală şi radicală”, şi el repeta: “Roma, odinioară sfântă, acum o babilonie”^[2]. Ce era de făcut? Să strigi în faţa scandalului? Să blestemi oraşul papilor şi să te retragi într-o mănăstire? Bărbat inteligent şi concret, a trecut îndată la acţiune, începând reforma în propriul său stil de viaţă. L-a încurajat în acest sens o soră augustiniană din Brescia, Laura Mignani, care se bucura de faimă de sfinţenie.

S-a pus pe treabă, alternând munca la curie cu aceea de slujire a bolnavilor din Spitalul “San Giacomo”. Pentru a-şi hrăni viaţa spirituală, s-a înscris şi în Oratoriul “Divinei Iubiri”, o asociaţie pioasă ce urmărea scopul reformării Bisericii plecând de la bază. Aici a cunoscut alte personalităţi care împărtăşeau aceleaşi idei reformiste.

În septembrie 1516, a acceptat să fie sfinţit preot, dar abia la sărbătoarea Crăciunului din acel an, a celebrat, la “Santa Maria Maggiore”, prima sa Liturghie.

Într-o scrisoare^[3] adresată sorei Laura Mignani, de care era legat printr-o prietenie filială, a povestit că, în timpul celebrării euharistice, i-a apărut Fecioara care i-a pus în braţe Pruncul. Pentru a înţelege acest episod extraordinar şi neaşteptat, şi-a continuat viaţa de rugăciune, de muncă şi de asistenţă a săracilor. S-a convins că acel Copil era Cristos mistic, Biserica, pe care el trebuia s-o salveze de la furia distructivă a relelor timpului său.

În 1518, s-a întors la Vicenza, pentru a-şi asista mama bolnavă, şi a început să exercite ministerul sacerdotal, venind în contact cu situaţia neplăcută de sărăcie, de ignoranţă şi de imoralitate în care trăia poporul abandonat din cauza lipsei clerului capabil să aibă grijă de suflete. S-a străduit în toate felurile şi cu toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, angajând chiar bunurile sale personale şi susţinând diferitele asociaţii ce acordau asistenţă săracilor şi bolnavilor în oraşele Vicenza, Verona şi Veneţia. Aici a fondat spitalul Incurabililor.

Reformarea păstorilor

Între timp, în sufletul său îşi făcea loc ideea că nu era suficientă creşterea numărului operelor milostive pentru a reforma Biserica; era necesară, înainte de toate, reformarea păstorilor, deoarece între ei - cum scria într-o scrisoare adresată lui Paolo Giustiniani, reformator al camaldulenzilor - “nu este cine să-l caute pe Cristos răstignit..., (în timp ce) Cristos aşteaptă, nimeni nu se mişcă”^[4].

În acea perioadă, după cum spun primii biografi, Caietan ar fi repetat această expresie: “Dacă Dumnezeu mi-ar da harul să găsesc trei, patru persoane dispuse să trăiască împreună ca adevăraţi apostoli, observând evanghelia, noi am putea aduce în Biserica lui Dumnezeu reforma dorită de toţi”^[5].

Întors la Roma, în 1523, şi-a manifestat faţă de prietenii Oratoriului Divinei Iubiri această dorinţă. Gian Pietro Carafa - episcop de Chieti şi Brindisi, dar funcţionar în Curia Romană -, Bonifaciu da Colle şi Paolo Consiglieri au aderat îndată la propunerea sa şi, în scurt timp, au obţinut aprobarea papei Clement al VII-lea, cei patru renunţând la beneficiile lor şi făcând profesiunea călugărească în bazilica “Sfântul Petru”, la 14 septembrie 1525, în mâinile episcopului delegat în acest scop direct de papa.

Se năştea astfel Congregaţia Clericilor Regulari, numiţi foarte curând de popor teatini, de la Teate (Chieti), dieceza lui Carafa, care a fost primul superior al acestei noi familii monahale. Caietan, deşi era sufletul noii congregaţii, a căutat să rămână întotdeauna în umbră.

Şi-au desfăşurat ministerul lor în mijlocul populaţiei romane până în 1527, când Caietan a fost făcut prizonier de mercenari în timpul Jafului Romei. Abia că a reuşit să se elibereze, a fost constrâns să se refugieze la Veneţia, împreună cu însoţitorii săi.

O spiritualitate veche şi nouă

O dată cu noua lui misiune, congregaţia s-a consolidat, şi Caietan, numit superior general pentru trei ani, a avut posibilitatea să-şi pună amprenta de fondator asupra ei. Inspiraţia pe care el o simţea imperativă era de a forma şi dărui Bisericii preoţi care să trăiască “legea de la început a vieţii apostolice”. Pentru aceasta, nu s-a grăbit să impună o regulă, deoarece “prima regulă” a clericilor săi trebuia să fie sfânta evanghelie citită şi meditată integral în fiecare lună, pentru a se putea oglindi în ea. Pe această bază, a evangheliei trăite, au fost elaborate mai târziu constituţiile publicate în 1604.

Evanghelia - în lectura pe care ne-o face Caietan - cere detaşarea de lucruri, de sine şi de persoane. Clericii săi nu trebuiau să aibă nimic şi să nu poată cere nici măcar pomană^[6], ci trebuiau să se mulţumească cu ceea ce credincioşii ofereau în mod spontan şi cu ceea ce le orânduia providenţa, amintindu-şi întotdeauna de cuvintele lui Isus: “Căutaţi, înainte de toate, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Mt 6,33).

Cei patru co-fondatori au trăit împreună, urmând ca regulă “sfintele evanghelii şi canoanele sfinte”. Ei aveau ca lege încredinţarea în mâinile providenţei: “Nu cereau nimic, nu posedau nimic... dar îl slujeau pe Cristos răstignit în cei săraci”^[7].

Detaşarea are şi un aspect interior, care ne configurează cu Cristos cel răstignit: “În această cruce -scrie el - trebuie să răstignim şi dorinţele, şi voinţele noastre. Şi aşa cum cel care a fost răstignit pe cruce nu se mai poate dezlipi de ea, dar este mereu împreună cu ea, la fel, un creştin răstignit cu Isus nu trebuie să se mai lase mişcat de propria voinţă, ci de voinţa lui Cristos”.

În această conformare cu Cristos cel răstignit, discipolul află nu numai bucuria cea mai curată şi mai profundă, aceea pe care sfântul Francisc o numea “bucuria perfectă”, dar şi rodnicia propriului minister, deoarece cuvântul vestit va fi precedat de cuvântul trăit.

Aceste intuiţii sau inspiraţii îi vor duce pe Caietan şi pe teatinii săi să cultive o iubire cu totul specială faţă de Euharistie şi faţă de Maica lui Dumnezeu şi o disponibilitate continuă în a servi poporul în orice sector al pastoralei: de la învăţarea catehismului copiilor la aceea a liturgiei, de la spovezi la predică, de la direcţiunea spirituală la operele de milostivire trupească.

Pentru formarea teatinilor săi, Caietan a voit să se folosească de toate comorile acumulate de experienţa Bisericii de-a lungul veacurilor, în special, de viaţa comună conformă stilului monastic şi rugăciunea liturgică în cor. În aceasta se simte şi influenţa puternică a lui Carafa, cel care ţinea aşa de mult la cor, cel care, ajuns papă, l-a impus, de asemenea, şi iezuiţilor împotriva voinţei sfântului Ignaţiu.

Teatinii, pentru dragostea lor faţă de liturgie, au fost însărcinaţi de papa cu reforma Breviarului şi a Misalului roman, dar în această muncă dusă înainte cu multă dăruire, Caietan nu s-a simţit un sclav al liturgismului: el a pus întotdeauna pe primul loc slujirea fraţilor, convins că sufletele se mântuiesc prin iubirea concretă. Pentru aceasta, una dintre activităţile pe care a avut-o la inimă şi a recomandat-o fraţilor săi a fost grija faţă de cei săraci şi bolnavi.

Ordinul se extinde

Având de acum noua fundaţie înrădăcinată profund în evanghelie, papa i-a cerut lui Caietan să deschidă o casă la Napoli, pentru a reforma viaţa creştină din acea capitală. În 1553, Caietan era la Napoli cu discipolul său, fericitul Giovanni Morinoni, dar figura sa umilă şi vorbirea sa blândă nu i-au impresionat pozitiv pe napolitani, iar donaţiile lor pentru susţinerea mănăstirii erau puţine şi sărace.

Unul dintre ei s-a gândit dacă nu cumva era cazul să se întoarcă la Veneţia, atenţionându-l pe Caietan că veneţienii erau mai generoşi decât napolitanii. Dar el i-a răspuns: “Dumnezeu este la Napoli aşa cum este la Veneţia”^[8]. Şi astfel, a rămas în oraşul napolitan. Nu a trecut mult timp şi napolitanii au înţeles darul lui Dumnezeu, şi atunci au început să-şi arate întreaga lor generozitate.

Caietan nu era numai un contemplativ, ci un om foarte concret şi atent, înainte de toate, la nevoile săracilor. Fără să se piardă în invective violente faţă de cămătari, a fondat, cu ajutorul lui Morinoni, în 1539, Muntele Pietăţii, din care a luat fiinţă mai târziu Banca din Napoli.

De la Napoli a trebuit să se întoarcă la Veneţia pentru o perioadă de trei ani, din 1540 până în 1543, apoi din nou s-a întors la Napoli. De aici, a plecat de mai multe ori, pentru a lua parte la capitlurile generale ale congregaţiei sale, dar oraşul soarelui va fi patria sa de adopţie până la moarte.

A lucra împreună pentru Biserică

Teatinii, puţin la număr, dar foarte preţuiţi de papi şi de populaţie, au avut o influenţă importantă în reforma Bisericii. Caietan ducea înainte această operă, în sintonie cu alte forţe vii din Biserică, cum erau diferitele asociaţii care s-au ridicat în diferite oraşe în acest scop, şi personalitatea de calibrul unui Matteo Ghiberti, episcop de Verona, şi a lui Ieronim Emiliani, fondator al somaschilor.

Cu toţi aceştia ei menţineau un raport profund, ajutându-se şi influenţându-se reciproc, pentru a împlini marea misiune pe care Duhul Sfânt le-a încredinţat-o. Pentru aceasta, ei aveau în comun ceva foarte important, aşa cum notează cu subtilitate istoricul Lortz: “Obiceiurile confraternităţilor - scrie el - ... şi statutele Ordinului Teatinilor nu aveau caracter polemic (şi cu atât mai puţin antiprotestante), ba chiar aveau o orientare pozitivă. Şi tocmai acest lucru le dădea forţă. Aceste instituţii urmau marea lege a vieţii care se naşte din ceva mic şi dezvoltă o capacitate de acţiune cu atât mai puternică cu cât ea este ascunsă în tăcerea unei deveniri neplanificate şi îndreptată, în primul rând, spre interior”^[9].

Ironia sorţii a făcut că tocmai un teatin, Gian Pietro Carafa, ajuns papă sub numele de Paul al IV-lea, a permis Inchiziţiei să folosească metodele diametral opuse spiritului teatin. Din nefericire, Carafa, în ciuda bunăvoinţei sale şi a austerităţii vieţii sale, nu s-a lăsat niciodată pătruns întru totul de blândeţea lui Caietan. El a lucrat alături de dânsul mai mult ca o autoritate decât ca un fiu spiritual.

Când autorităţile civile au voit să instaureze şi în regatul de Napoli tribunalul Inchiziţiei, poporul s-a opus. Revolta a fost reprimată cu violenţă şi peste 250 de napolitani au fost masacraţi. Caietan, în timpul acelor triste evenimente, a făcut tot ce este posibil pentru a evita masacrul şi, când şi-a dat seama că glasul său nu este ascultat, şi-a oferit lui Dumnezeu propria viaţă pentru a readuce pacea. Murea la 7 august 1547 şi, două luni mai târziu, pacea revenea în oraşul napolitan.

Opera care l-a măcinat cel mai mult în timpul vieţii sale a fost, fără îndoială, reforma Bisericii. Ea a fost dusă înainte de fiii săi şi de alţi giganţi în sfinţenie, cum sunt Ignaţiu de Loyola, Carol Borromeu, Filip Neri, Francisc de Sales, Vincenţiu de Paul. În 1629, Caietan era declarat fericit şi, în 1971, era inclus în calendarul universal al sfinţilor.

---

^[1] Cuvintele sfântului. Cit. in: P. Manns, I santi, II, Jaca Book, Milano 1988, pag. 221.

 ^[2] Scrisorile Sfântului Caietan Thiene, îngrijite de P. di Pietro C.R., Ed. Quinto Vicentino, Roma 1988, pag. 25.

^[3] Ibid., pag. 27-29.

^[4] Ibid., pag. 69.

^[5] Ibid., pag. 192.

^[6] Ibid., pag. 193.

^[7] Ibid.

^[8] Ibid.

^[9] J. Lortz, Storia della Chiesa, II, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1987, pag. 184.