Calendar Romano-Catolic - 4 decembrie 2019

[altmariustotal catolic]

SFÂNTUL IOAN DIN DAMASC (?-749)

(comemorare facultativă)

 

 

Sfântul Ioan din Damasc, supranumit Damaschinul, face parte dintr-o familie arabă creştină şi este fiul unui înalt funcţionar al califului din Damasc. În copilărie a fost tovarăş de jocuri cu principele Yazid, care mai târziu l-a ridicat la aceeaşi demnitate pe care o avusese tatăl său, încredinţându-i un post echivalent cu ministrul de Finanţe; prin funcţia ce o avea, Ioan era şi reprezentantul civil al comunităţii creştine pe lângă autorităţile arabe.

În acest timp, împăratul Leon al III-lea Isauricul al Constantinopolului dă decretul din anul 726, prin care interzice cultul icoanelor, considerat o formă de idolatrie. Împotriva acestei atitudini s-au ridicat majoritatea episcopilor din Răsărit, cărora li s-a alăturat şi a Ioan din Damasc, prin „trei discursuri în favoarea sfintelor icoane”; această scriere a dat o mare lovitură adversarilor cinstirii icoanelor şi a provocat mânia împăratului. Pentru a se răzbuna, Leon al III-lea a dispus să se întocmească o scrisoare ca venind din partea lui Ioan şi propunând să colaboreze cu împăratul pentru cucerirea oraşului Damasc. Scrisoarea a fost trimisă califului din Damasc, care, fără a mai cerceta, a dat ordin să i se taie mâna dreaptă lui Ioan. Cuprins de durere şi mâhnire, el vine acasă şi, în faţa icoanei Maicii Domnului, se roagă aproape o noapte întreagă; către dimineaţă a adormit şi în vis a văzut-o pe Maica Preacurată cum i-a aşezat mâna la loc. Trezindu-se din somn, şi-a dat seama că nu a fost numai un vis şi, fără întârziere, a alergat la calif şi i-a arătat mâna refăcută în chip miraculos. Califul şi-a dat seama de nevinovăţia secretarului său şi a voit să-l repună în drepturi, dar Ioan a cerut să fie dezlegat de orice obligaţie şi, împreună cu fratele său, Cosma, s-a dus la Ierusalim şi a intrat în Mănăstirea „Sfântul Sava”. Avea atunci cincizeci şi patru de ani.

În mănăstire a aprofundat studiul teologiei, a fost sfinţit preot şi a desfăşurat o imensă activitate literară, cuprinzând poezie, liturgică, elocvenţă, filosofie, apologetică, muzică. El este considerat ultimul sfânt părinte al Orientului şi este aşezat pe aceeaşi treaptă cu Sfântul Isidor de Sevilla (v. 4 aprilie), pentru operele monumentale pe care le-a scris, între care un loc deosebit îl are lucrarea „Izvoare ale cunoaşterii”. A murit la 4 decembrie 749, în vârstă de 73 de ani. Peste trei ani, un conciliu al iconoclaştilor, ţinut la Calcedon din porunca împăratului Constantin Copronimul, afirma cu satisfacţie: „Treimea i-a nimicit pe toţi trei”, înţelegând că au murit cei trei mari apărători ai cinstirii icoanelor: Sfântul Gherman al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschinul şi Sfântul Gheorghe Cipriotul. Dar în anul 787, al VII-lea Conciliu Ecumenic, al II-lea de la Niceea, a declarat: „Treimea i-a glorificat pe toţi trei” – şi astfel, au fost recunoscute meritele Sfântului Ioan Damaschinul şi ale celorlalţi. El este numit Chrisoroas = „Fluviul de aur al oratoriei” şi în iconografia orientală este adesea amintită vindecarea miraculoasă a mâinii tăiate. O mare parte a operelor Sfântului Ioan Damaschinul sunt dedicate preamăririi Preacuratei Fecioare Maria.

SFÂNTA BARBARA (?-235)

 

 

În rândul celor 14 sfinţi pe care evlavia Evului Mediu i-a numit „sfinţii ajutători”, Sfânta Barbara, sau Varvara, ori Vârvara, era invocată împotriva primejdiei de moarte subită şi de fulgere. Ea a fost martirizată în oraşul Nicomedia din Bitimia, pe vremea împăratului Maximin Tracul (235-238), un om de statură herculeană, care consuma o amforă de vin pe zi şi zdrobea cu o lovitură de pumn capul unui cal, şi care a voit să-i persecute pe creştini numai pentru că antecesorul său, Alexandru Sever, fusese îngăduitor faţă de ei.

„Actele” Sfintei Barbara ne spun că ea era fiica unui om bogat din Nicomedia. Tatăl ei, Dioscor, a închis-o într-un turn înalt pentru a o pune la adăpost de vizitele unor peţitori nedoriţi, dar aici ea îi primea pe filosofii, oratorii şi poeţii angajaţi să o introducă în tainele ştiinţei şi artelor. Nemulţumită de ceea ce afla de la ei, l-a chemat la ea şi pe renumitul Origene; acesta l-a trimis pe ucenicul său, Valentinian, care i-a expus pe larg adevărurile învăţăturii creştine şi, apoi, la dorinţa ei, a botezat-o în secret. Urmând convingerile sale noi, a distrus toate statuile zeilor din castelul său şi a făcut semnul crucii pe pereţii casei. Când tatăl a văzut acestea, cuprins de mânie, a voit să o omoare cu mâna lui, dar ea a scăpat şi a fugit în pădure. El a alergat după ea, a prins-o şi, trăgând-o de păr, a dus-o direct la judecătorul Marcian, trimisul împăratului pentru condamnarea creştinilor. Deoarece a refuzat să sacrifice zeilor, a fost bătută cu vergi, zgâriată cu ghearele de fier înroşite, strânsă între plăci metalice înfierbântate; în cele din urmă, tatăl a cerut să i se facă onoarea de a pune el însuşi capăt vieţii acestei fiinţe care i-a insultat pe zeii Imperiului; a scos-o afară din cetate şi, cu o lovitură de secure, i-a tăiat capul. În aceeaşi clipă, un fulger ca din senin l-a transformat în cenuşă pe acel tată lipsit de omenie. De atunci, Sfânta Barbara este invocată împotriva primejdiei de moarte neaşteptată şi de loviturile fulgerului.

 

Numele personal Barbara vine din limba greacă şi are la origine un cuvânt care înseamnă „bâlbâit”, adică om ce nu vorbeşte bine, şi se atribuia tuturor celor ce nu vorbeau limba greacă; de aici s-a dat numele de „barbari” celor străini de poporul grec sau roman. Ulterior, creştinii i-au numit „barbari” pe cei ce nu aveau religia creştină; astăzi, acest nume se atribuie în mod figurat celor care încalcă normele de civilizaţie şi buna-cuviinţă. Ca nume propriu, este departe de aceste sensuri, şi aminteşte de tânăra din Nicomedia, plină de credinţă şi curaj, care a căzut victimă barbariei. În limba română are mai multe variante: Varvara, Vărvara, Vârvara, Fărvara, Vărvăruca, Văruca etc. Purtătoarele acestor prenume o cinstesc pe Sfânta Barbara ca patroana lor cerească.

Ioan Calabria, pr.;

SFÂNTUL IOAN CALABRIA

(1873-1954)

Sfântul Ioan Calabria s-a nascut la Verona, în parohia Sfintii Apostoli, pe data de 8 octombrie 1873. Rămas orfan de tată la 12 ani, își trăiește copilaria și adolescența într-o sărăcie cumplită. A fost constrâns să întrerupă de două ori școala elementară pentru a se îngriji de viața și familia sa, prestând munci precare. Umilirile si dificultățile de orice natură contribuiau, împreună cu harul lui Dumnezeu, la maturizarea în el, a unui spirit de credință și de abandon în mâinile Divinei Providențe. Iubirea, credința și sârguința mamei l-au facut să crească senin și altruist, chiar printre cei săraci. Pr. Pietro Scapini, parohul Bisericii din San Lorenzo, l-a ajutat să-și realizeze vocația sacerdotală. Timp de  trei ani l-a pregătit el însuși pentru examenul de admitere la Seminarul din Verona. A fost admis ca elev extern. Serviciul militar, "perioada cea mai frumoasă a vieții sale", l-a făcut să piardă alți doi ani de studii. Un mare dar a fost întâlnirea sa cu Pr. Natale di Gesu, carmelitan, pe care și l-a ales confesor și director spiritual. Acest preot a fost cel care a descoperit în acest tânăr un ales al Domnului cu predilecții speciale pentru a fonda un institut pentru timpurile noastre: o Congregație de preoți și frați, cu spirit evanghelic, egalitate juridică, cu drepturi și obligații egale.

În timpul serviciului militar, a exercitat un apostolat vocațional intens și de caritate, distingându-se mai ales prin îngrijirea bolnavilor și prin fapte eroice, ca de exemplu, oferirea ca voluntar în a-i îngriji pe soldații bolnavi.

Reluându-și studiile, nu a așteptat momentul hirotonirii pentru a se sfinți și a-i ajuta pe cei săraci. Încă de când a devenit cleric, a fondat "Uniunea Milei", pentru asistența bolnavilor saraci. Găsind un țigănus pe pragul casei sale, fugit de la parinții săi, îl luă și împarți cu el masa zilnica, oferindu-i și
propriul său pat. Acest copil a fost sămânța "Casei Copii Buni" care a început oficial pe data de 26 noiembrie 1907, pe straduța Case Rotte. Pe 11 august 1901, a fost hirotonit preot fiind numit cooperator al parohiei Sf. Stefan din Verona, a fost numit și confesor al Seminarului. După 7 ani a fost transferat ca vicar la San Benedetto al Monte. Aici, în fiecare zi creștea numărul copiilor abandonați pe care-i aduna. De aceea a fost necesar să caute un ambient mai amplu, iar Providența i-a procurat găsindu-i un ministru într-un alt om al lui Dumnezeu, avocatul Francesco de Conti Perez, care va fi unul din primii frați ai incipientei Congregații religioase. Noul sediu pe care Providenta le-o rezerva, se găsea pe strada S. Zeno in Monte, 23. Această casă va deveni Casa Mamă a Operei. Copii vor intra oficial în ea pe data de 6 noiembrie 1908.

Odată cu copii adunați, se înmulțesc și colaboratorii, preoți și frați. În 1932, Casa Copii Buni este aprobată cu numele de Congregația Săracii Slujitori ai Divinei Providențe extinzându-se  în diferite părți ale Italiei.

În paralel, s-a născut și ramura feminină, înscrisă precum Congregație cu numele Săracele Slujitoare ale Divinei Providențe. Pentru Sf. Ioan Calabria, atât frații cât și surorile au aceeași valoare. Sunt ca două ramuri ale aceluiași copac, ca o singură familie cu aceeași carismă: trăirea cu spirit de credință și încredere în Dumnezeu Tatăl, cu o abandonare totală în mâinile Divinei Providențe, fără  a cere nimic, fără a se sprijini pe protecții umane trăind din plin învățătura evanghelică: "Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa și toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Mt.6,25-33). Apostolatul Sf. Ioan Calabria a fost foarte vast: copii, bătrâni, bolnavi, tineri săraci cu vocație pe care îi forma în casa sa și care încă din pragul teologiei erau liberi de a alege seminarul diecezan, alte Congregații sau Ordine; preoți în dificultate, încarcerați, "frați separați" și o mulțime de suflete în căutarea luminii, a confortului și a sfaturilor, pe care le și primeau de la el. Simțind că a sosit timpul unei maturizări în laicat, Pr. Calabria coopera, prin cuvânt și prin scrieri, la a forma din aceștia creștini integral evanghelici, prin intermediul constituirii "Familei Fraților Externi", adresată  laicilor simpli, care în sânul familiilor lor și în ambientul exercitării profesiei lor, se străduiau să trăiască spiritul Congregației. Sufletul a toate și adevarata sa grandoare a fost implicarea sa cotidiană în a cunoaște voința lui Dumnezeu, iubirea sa pasională pentru această voințăera  faptul de "a se pierde" în ea și de a trăi cu orice preț această voință. Ori sfânt ori mort, era îndemnul său scris pe fiecare pagină a jurnalului său. Credeți în Evanghelie într-o manieră radicală, conformându-vă întreaga viață după sfaturile evanghelice. Moare la Verona pe 4 decembrie 1954 iar Congregația se extinde, continuându-i spiritul, și în Uruguay, Brazilia, Argentina, Paraguay, Chile, Columbia, Angola, România, India, Filipine, Rusia. Pe data de 17 aprilie 1988, a fost declarat, de către Papa Ioan Paul al II-lea, Fericit și tot de către Sanctitatea Sa, pe data de 18 aprilie 1999, a fost  canonizat.