Calendar Romano-Catolic - 30 martie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Ioan Scărarul (Climac)

• călugăr
• c.579-c.649
• n.: în c.579, Siria
• d.: în c.649, Muntele Sinai
• 30 martie (latin)
• 30 martie (bizantin)
• 

Ioan este numele de botez, iar Climac un supranume ce i s-a dat pentru un tratat foarte renumit despre viaţa ascetică, tratat numit: „Scara Paradisului”; şi deoarece în greceşte scară se spune climax, Ioan a fost supranumit Climac, sau Scărarul. Cel care i-a scris viaţa este un călugăr, Daniel, din mănăstirea de la Raithu, localitate la sud-est de Sinai. Acesta ne spune că Ioan s-a născut în Palestina, dar la vârsta de şaisprezece ani a părăsit locurile natale şi s-a retras într-o mănăstire de pe Muntele Sinai, unde după patru ani de pregătire a primit tonsura monahală. Au urmat nouăsprezece ani de aspră viaţă mănăstirească trăită sub conducerea unui bătrân cu viaţă sfântă, numit Martiriu.

Murindu-i învăţătorul, Ioan s-a retras într-o chilie singuratică pe muntele Sinai, la câteva leghe de mănăstire, unde se cobora sâmbăta şi duminica pentru a lua parte împreună cu ceilalţi fraţi la sfintele slujbe. Îşi întreţinea viaţa din muncă cu mâinile proprii. Chilia lui era fără nici o podoabă şi în ea ţinea o cruce de lemn, o masă şi o bancă ce-i servea drept scaun şi pat. Singura lui bogăţie erau cărţile Sfintelor Scripturi şi operele părinţilor învăţători ai Bisericii; între ele se afla şi „Regula Pastoralis” – „Îndrumări pentru Păstorire” a Sfântului Papă Grigore cel Mare, operă tradusă în greceşte pe la anul 600 de către un patriarh de Alexandria. Nu întâmplător am amintit de această operă. Între „Scara Paradisului” şi „Regula Pastoralis” există o asemănare evidentă, dar multă vreme nu s-a putut explica această legătură, deoarece istoricii erau de acord în a afirma că Sfântul Ioan Climac ar fi trăit în secolul al V-lea; descoperirea unor documente mai noi a permis să se stabilească cu precizie data morţii acestui sfânt, întâmplată în anul 649. Astfel se explică înrâurirea Sfântului Grigore cel Mare asupra învăţăturii ascetice a pustnicului din Sinai, îndeosebi în ultimul capitol al cărţii, intitulat „Liber ad Pastorem” – „Carte către Păstor”, în care sunt rezumate datoriile stareţilor şi ale tuturor celor care conduc o comunitate religioasă. Ioan Climac a scris „Scara Paradisului”, această expunere clară a învăţăturii despre viaţa spirituală, în anii care au urmat timpului petrecut în reculegere, după ce a fost smuls din singurătatea lui dragă şi aşezat la conducerea mănăstirii de pe Muntele Sinai.

Bătrânul anahoret – avea şaizeci de ani – a primit din ascultare invitaţia de a aşterne în scris rezultatul meditaţiilor sale îndelungate asupra trăirii virtuţilor creştineşti. S-a născut astfel una dintre cele mai citite cărţi despre viaţa sufletească, carte ce a avut o nespus de mare răspândire chiar de la prima apariţie. Scara este făcută din treizeci de trepte, adică treizeci de capitole, corespunzând la treizeci de ani din viaţa lui Isus: Sfântul Ioan împarte în trei etape drumul sau înaintarea sufletului spre desăvârşire: se începe prin renunţarea la plăcerile lumii, se continuă cu lupta împotriva viciilor şi străduinţa de însuşire a virtuţilor, pentru a se ajunge la culmea desăvârşirii sufleteşti, care constă în unirea cu Dumnezeu prin iubire.

„Dumnezeu este bun şi are milă de noi”, „ne acordă darul Său” – este adevărul pe care ni-l aminteşte numele Ioan; pentru a ne bucura cu adevărat de darul lui Dumnezeu, este nevoie să facem efortul de a ne urca până la El, şi în acest scop avem trebuinţă de „scară” – climax. Sfântul Ioan Climac ne vine în ajutor, iar noi trebuie să evităm greşeala de a crede că putem ajunge la treapta a treia, fără a fi păşit efectiv treapta I-a şi a II-a. Este de fapt desfăşurarea practică a legământului de la Botez: întâi mă lepăd de Satana, de faptele şi de trufia lui – şi numai apoi cred în Dumnezeu Tatăl, în Isus Mântuitorul, în Duhul Sfânt, şi aşa ajung la viaţa veşnică.

Sf. Leonard Murialdo

• preot
• 1828-1900
• n.: la 26 octombrie 1828, Torino, Italia
• d.: la 30 martie 1900, Torino, Italia
• 30 martie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 26 aprilie 1961, de Papa Ioan al XXIII-lea
  • fericit la 3 noiembrie 1963, de Papa Paul al VI-lea
  • sfânt la 3 mai 1970, de Papa Paul al VI-lea

Leonard Murialdo s-a născut la Torino în 1828 într-o familie bogată material şi spiritual; moare în acelaşi oraş în anul 1900. La vârsta de 17 ani, după o experienţă de abandonare lui Dumnezeu, decide să devină preot şi este hirotonit în 1851. Anul următor s-a laureat în teologie la Universitatea din Torino.

Însufleţit de o vie sensibilitate apostolică pentru copiii nevoiaşi, cărora le dedicase primii ani de preoţie, în 1866, Leonard Murialdo acceptă numirea ca Rector la Collegio Artigianelli din Torino, o instituţie creată pentru educarea creştină şi pregătirea profesională a tinerilor săraci, orfani şi abandonaţi. El a trăit aproape de aceşti copii ca prieten, frate şi tată şi cu acea dragoste necondiţionată în a-şi dărui viaţa pentru fraţi, după exemplul lui Cristos.

Deschis semnelor timpului, Leonard Murialdo lărgeşte apostolatul său şi în domeniul social. Instituie şi promovează anumite organisme pentru formarea unei societăţi creştine. În mod deosebit s-a preocupat prin multe iniţiative de situaţia celor care lucrau. Om de intensă rugăciune şi mortificare a trăit în umilinţă misiunea sa, acceptând încercările şi dificultăţile cu o autentică credinţă.

Centrul sfinţeniei şi al apostolatului său este certitudinea iubirii milostive şi blânde a lui Dumnezeu faţă de om. Această convingere se materializează în Sf. Leonard Murialdo printr-o abandonare încrezătoare în Divina Providenţă şi implicare în căutarea cu seriozitate şi împlinirea cu bucurie a voinţei lui Dumnezeu, care reprezintă mereu un proiect în favoarea binelui omului.

Sursa: după Viaţa de credinţă, Ed. Elisavaros

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Leonard Murialdo s-a născut la Torino în 1828, într-o familie nobilă, fiind al 8-lea copil. Orfan la numai 4 ani, primeşte o bună educaţie creştină în internatul preoţilor Scolopi din Savona. Reuşeşte să depăşească o pofundă crisă spirituală, care îl va conduce la convertire şi la descoperirea vocaţiei preoţeşti.La Torino face studiile de filosofie şi teologie. În aceşti ani începe să lucreze în oratoriul “Îngerul Păzitor”, condus de vărul său, Roberto Murialdo.

Datorită acestei colaborări ajunge să cunoască bine problemele tinerilor din Torino: copiii străzii, puşcăriaşi, măturători. În 1851 este sfinţit preot. Lucrează în strânsă colaborare cu don Cafasso şi don Bosco, care îi va încredinţa Oratoriului “Sfântul Luigi”. Leonard respiră “Sistemul Preventiv”, îl încarnează şi îl aplică în toate operele sale educative viitoare. În 1866 acceptă să se îngrijească de Internatul de meşteşugari din Torino dedicându-se formării umane, creştine şi profesionale a copiilor săraci şi părăsiţi. Face multe călătorii în Italia, Franţa şi Anglia unde vizitează diferite instituţii educative pentru a cunoaşte, pentru a se confrunta şi îmbunătăţi propriul sistem educativ.

Se numără printre promotorii primelor Biblioteci populare catolice precum şi al “Unirii Muncitorilor Catolici”, cărora le va fi pentru mulţi ani asistent spiritual. În 1873, cu sprijinul câtorva colaboratori, fondează Congregaţia Sfântului Iosif (Iozefinii lui Murialdo). Scopul apostolatui este educaţia tinerilor, mai ales a celor săraci şi părăsiţi. Deschide oratorii, şcoli profesionale, case pentru copiii şi centre agricole, perfecţionează implicarea sa în asociaţiile laice, mai ales în formarea profesională a tinerilor. Motto-ul său era: “Fă şi taci!”.

Fu un om al rugăciunii, contemplativ în acţiune precum don Bosco. În 1884 se îmbolnăveşte grav de pneumonie: don Bosco merge să-l binecuvânteze. Va trăi până în 1900. Papa Paul al VI-lea îl declară fericit în 1963, şi sfânt pe 3 mai 1970. Pierderea tatălui în copilărie, îl determinase şi pe Leonard să devină tată şi călăuză pentru tinerii pe care Domnul i-a încredinţat. Viaţa sa, stilul său, munca sa îl apropie mult de prietenul şi modelul său, Sfântul Ioan Bosco.

Sursa: DonBosco.ro

Leonardo Murialdo s-a născut în orașul Torino din Italia la 26 octombrie 1828. A fost şi este unul dintre marii sfinţi sociali ai timpului său, educator şi formator al copiilor şi tinerilor cărora le-a dedicat întreaga viaţă.
Provenind dintr-o familie bine înstărită din punct de vedere economic, Leonardo a rămas orfan la vârsta de 5 ani, în urma morţii imprevizibile a tatălui său.

După împlinirea vârstei de 7 ani, Leonardo alături de fratele său mai mare cu un an, Ernesto, pleacă împreună la şcoală pentru a studia în Colegiul Real din Savona, renumit pentru formarea umană şi culturală pe care o transmitea elevilor.

Aici, Leonardo se remarcă prin inteligenţa şi comportamentul său, iar datorită rezultatelor sale deosebite este dat ca exemplu şi model pentru ceilalţi de către profesori. Totul decurge în mod normal şi firesc, însă în cel de-al VII-lea an petrecut în colegiu, Leonardo intră într-o „criză” a adolescenţei puternică, cauzată atât de nostalgia şi dorul de casă, de propria familie la care nu s-a mai reîntors niciodată de când a plecat, cât şi de invidia şi presiunile unor colegi care-l derâdeau şi-l persecutau pentru rezultatele sale şi pentru faptul că nu vroia să facă parte din „gaşca” lor.

Terminarea colegiului de către fratele său mai mare şi reîntoarcerea sa acasă, a fost şi pentru Leonardo ocazia potrivită pentru a părăsi colegiul, punând capăt astfel unei crize care l-a tulburat și neliniștit pentru câteva luni, pe plan spiritual şi intelectual, şi căreia îi va dedica multe pagini când va scrie „Testamentul spiritual”.

Această „criză” l-a marcat profund şi a avut un rol semnificativ în experienţa sa personală şi de credinţă, de comuniune cu Dumnezeu. Mai târziu când va descoperi vocaţia sa la preoţie, experienţa din colegiu cu aspectele sale pozitive şi negative îl vor ajuta enorm în construirea propriei spiritualităţi, a raportului cu Dumnezeu şi a angajementului apostolic succesiv.

Centrul spiritualităţii sale este dat de faptul că la nivel personal a descoperit şi experimentat iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Omul, în ciuda dificultăţilor, a crizelor şi a păcatului nu este abandonat de Dumnezu, nu este lăsat la voia întâmplării… dimpotrivă Dumnezeu îl caută, îl cheamă şi vrea să reînnoade, să restabilească comuniunea cu el.

Experienţa de păcat şi de iertare, de abandon şi chemare, trăite de Murialdo, constitue punctul de plecare spre centrul spiritualităţii sale şi împreună cu angajamentul apostolic în favoarea copiilor şi tinerilor, mai ales a celor săraci și marginalizați, formează carisma, pe care mai târziu va încerca să o transmită şi să o împărtăşească tuturor prin viaţa, exemplul şi activitatea sa.

Trei sunt domeniile în care Murialdo şi-a desfăşurat activitatea
– oratoriile;
– primirea şi ospitalitatea acordată copiilor săraci şi abandonaţi;
– implicarea activă în cadrul organizaţiilor şi mişcărilor catolice.

Imediat după ce a fost hirotonit preot, el s-a dedicat apostolatului şi activităţilor în mijlocul copiilor din oratoriile oraşului Torino: cel de la „Îngerul Păzitor” (Angelo Custode) din 1851-1857 şi cel de la „Sfântul Alois” (San Luigi) unde a fost director la invitaţia lui don Bosco din 1857 până în 1865.

În primul său discurs ţinut în faţa copiilor de la oratoriul Sfântul Alois, a expus una dintre liniile pedagogiei sale. Prezenţa fiecărui responsabil în mijlocul copiilor trebuie să fie caracterizată de blândeţe şi prietenie „nu ca aceea a unui superior dar ca a unui prieten”.

Obiectivele şi metodologia activităţii sale sunt sintetizate în faimoasa expresie: „pregare, imparare, giocare, ecco l’oratorio”, „să ne rugăm, să învăţăm, să ne jucăm, iată oratoriul”. Formarea creştină, şcoala şi jocurile, erau aşadar propunerile care îmbucurau şi umpleau zilele de sărbătoare ale copiilor străzii care frecventau oratoriul.

În 1866 Leonardo Murialdo a acceptat să devină rectorul Colegiului Meşteşugarilor din Torino, o instituţie care primea şi oferea ospitalitate copiilor săraci şi abandonaţi, copiilor care nu aveau o familie, o casă, care nu aveau ce să mănânce şi nici unde să doarmă, care nu aveau acces la educaţie şi la o pregătire profesională pentru un loc de muncă.

Colegiul avea diferite laboratoare interne (tâmplărie, fierărie, croitorie, cizmărie, tipografie etc.) unde copiii învăţau să devină buni meşteşugari – de aici vine şi numele de colegiul „meşteşugarilor”. Cu aceşti copii săraci şi deseori foarte dificili, Murialdo şi-a petrecut tot restul vieţii, până la moarte, în anul 1900.

Copiii de la colegiul meşteşugarilor erau orfani sau abandonaţi de familiile lor, alţii aveau părinţi ce nu se puteau îngriji de creşterea şi educaţia lor. Era necesară primirea şi găzduirea acestora cu afecţiune şi atenţie, cu preocuparea continuă pentru tot ceea ce le era necesar: adăpost, haine, hrană, sănătate, scoală, pregătire profesională, educaţie umană, culturală, creştină, alegerea meseriei la terminarea uceniciei etc. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru celelalte comunităţi anexate Colegiului Meşteşugarilor, cum ar fi „Ferma agricolă” fondată de Murialdo la Rivoli, lângă Torino în anul 1878 şi „Casa-familie” pentru tinerii muncitori care nu aveau locuinţe, deschisă tot la Torino în acelaşi an.

Sensibilitatea şi atenţia faţă de mediul social, dobândite în oratoriile din Torino, aprofundate mai târziu prin convieţuirea zilnică cu copiii săraci şi abandonaţi din colegiu sau instituţiile de asistenţă, au făcut să apară, aproape spontan, în Murialdo, implicarea sa activă în mişcarea catolică (Acţiunea Catolică) care a luat viaţă în acele timpuri, precum şi în alte asociaţii şi orgaizaţii angajate în activităţi sociale şi ecleziale.

Murialdo a participat ca protagonist la activităţile Uniunii Catolice Muncitoreşti din Torino şi la cea a Operei Congreselor. S-a interesat în mod deosebit de condiţiile muncitorilor, s-a implicat în lupta împotriva muncii minorilor şi pentru promovarea presei de orientare creştină. Principalele activităţi ale Uniunii Catolice Muncitoreşti erau ajutorarea reciprocă, comisia de repartizare a forţei de muncă, Conferinţa Sfântului Iosif în favoarea celor săraci, biblioteca populară, orele de cateheză serală pentru ucenici şi tinerii muncitori, casa de pensii, conferinţe culturale, iniţiative de formare umană şi creştină.

Stilul cu care Murialdo a trăit în mijlocul copiilor şi tinerilor sau printre muncitori, s-a inspirat din valorile pedagogiei creştine. În activităţile sale s-a lăsat îndrumat de sugestiile care proveneau din ambientul social şi cultural al timpului său, iar datorită călătoriile pe care le-a întreprins în acest scop, în Italia și în străinătate, orizontul cunoştinţelor şi competenţelor sale s-a lărgit şi îmbogăţit.

În Murialdo spiritualitatea şi pedagogia se întrepătrund şi se îmbogăţesc reciproc. De aceea descoperirea şi trăirea iubirii milostive a lui Dumnezeu, hrănea nu doar rugăciunea şi viaţa sa de preot şi de persoană consacrată, dar îl ajuta în formarea stilului său educativ, la descoperirea şi soluţionarea diferitelor probleme cu care se confrunta zi de zi în activitatea sa.

Dorind o sintetiză a aspectelor mai importante şi semnificative ale pedagogiei sale, putem înainte de toate să individualizăm destinatari acestor demersuri care sunt copiii şi tinerii din clasa de jos, mai ales cei “săraci, orfani şi abandonaţi sau doar mai dificili”: “Săraci şi abandonaţi: acestea sunt criteriile ce caracterizează un tânăr ca fiind de-al nostru, cu cât e mai sărac şi abandonat, cu atât mai mult e de-al nostru”. (Scritti,V, p. 6).

Obiectivele activităţii sale educative erau cele ale formării umane, morale, civile şi creştine. Trebuie să muncim şi să ne implicăm pentru ca tinerii să devină “cetăţeni oneşti, muncitori harnici şi valoroşi, creştini virtuoşi şi sinceri” (Scritti, X, p. 119). Finalitatea activităţilor educative şi formative destinate copiilor şi tinerilor a avut în Murialdo o puternică preocupare exprimată prin cuvintele dragi lui: ne perdantur, să nu se piardă (Epistolario, V, 2156 e 2187). Metodologia şi stilul său erau să stea în mijlocul copiilor şi tinerilor “devenind pentru fiecare dintre ei prieten, frate şi tată”.Preocuparea sa continuă să facem binele dar să-l facem bine, rămâne şi astăzi o provocare şi un îndemn de realizat.

Experienţa sa personală şi de credinţă, trăirea intimă a milostivirii şi comuniunii cu Dumnezeu, implicarea sa pe plan social, cultural şi profesional în favoarea copiilor şi tinerilor săraci și marginalizați, l-au determinat pe Murialdo să fondeze o congregaţie după modelul Sfântului Iosif, care să continue şi să transmită întregii umanităţi această carismă.

Astăzi, carisma lui Murialdo este răspândită în lumea întreaga, iar numărul persoanelor, organizaţiilor, asociaţiilor, fundaţiilor, centrelor… etc. care trăiesc şi transmit această carismă, urmând exemplul, mărturia vieţii şi spiritualităţii fondatorului lor, formează Familia lui Murialdo.

Sursa: CentrulMurialdo.blogspot.ro

Fer. Amadeus

• duce
• 1435-1472
• n.: la 1 februarie 1435, Thonon-les-Bains, Franţa
• d.: la 30 martie 1472, Vercelli, Italia
• 30 martie (latin)
• 

În semn de împăcare între Franţa şi Savoia, ducele Amadeus de Savoia, în vârstă de 17 ani, a luat în căsătorie pe fiica regelui Carol al VII-lea al Franţei, Iolanda. Când tatăl său moare, în 1465, ia conducerea regatului Savoia. Dându-şi seama că soţia sa are un temperament mai autoritar, i-a încredinţat ei frânele conducerii iar el şi-a rezervat organizarea şi conducerea operelor de binefacere.

A construit multe spitale, mănăstiri, cu şcoli anexe şi biserici. Fiind suferind, se duce în Italia pentru a se îngriji de sănătate, dar aici moare la vârsta de 37 de ani, în 1472, în localitatea Verceli. După dorinţa lui, a fost înmormântat sub treptele altarului mare din biserica „Sfântul Eusebiu”, altar în faţa căruia de multe ori a fost văzut cufundat în rugăciune.

Amo, amare = a iubi; Deus = Dumnezeu. Din alăturarea acestor cuvinte provine numele Amadeus, amintind că Dumnezeu ne iubeşte. Este un nume specific creştin. A fost purtat cu drag şi de celebrul muzician Mozart, alături de celălalt prenume, Wolfgang. Transcris în diferite limbi ia şi sensul de „iubeşte pe Dumnezeu”. În toate apar unite aceste două noţiuni: iubire şi Dumnezeu. Există şi o formă feminină: Amadea, iar în româneşte Amedia. Este poate o invitaţie de a nu ne despărţi niciodată iubirea inimii de prezenţa lui Dumnezeu. Sfântul Ioan a stabilit o identitate: Dumnezeu este iubire; fără El, rămânem doar ecourile iubirii.