Calendar Romano-Catolic - 30 ianuarie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Grigore din Nazianz (Teologul)

• Episcop şi învăţător al Bisericii
• 330-390
• n.: în 330, Arianze, Capadocia
• d.: la 25 ianuarie 390
• 2 ianuarie (latin)
• 25 ianuarie, 30 ianuarie (bizantin)
• 

Sf. Grigore din Nazianz s-a născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel. Sf. Grigore a devenit Episcop de Nazianz şi s-a distins ca un om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii, a primit supranumele de „Teologul”. A rămas celebru emoţionantul „Discurs de adio” pe care l-a rostit atunci când a trebuit să părăsească Constantinopolul din cauza uneltirilor adversarilor săi. „Totul este schimbător”, scria el în ale sale „Poeme morale”, „pentru ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare”.

Numele Grigore vine de la prenumele grecesc „Gregorios” care însemna „deşteptat, trezit din somn”, iar la figurat „minte ascuţită”. Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul mistic de „trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr”. Acest prenume este folosit uneori ca nume de familie.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi.

Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie, a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri şi a întocmit Filocalia împreună cu sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă, biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu. Şi era sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv. Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin Porfirogenetul.

Sursa: Calendar-Ortodox.ro

Sf. Vasile cel Mare

• Episcop şi învăţător al Bisericii
• 329-379
• n.: în 329, Cezareea, Capadocia
• d.: la 1 ianuarie 379, Cezareea, Capadocia
• 2 ianuarie (latin)
• 1 ianuarie, 30 ianuarie (bizantin)
• 

Într-un limbaj actual, am putea spune că Sf. Vasile era „sfânt din moşi-strămoşi”; familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă acestea, a fost intim prieten cu un alt sfânt Grigore, episcop de Nazianz (de aceea, numit Nazianzenul), care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din porţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani”.

După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.

Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.

Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare”.

Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.

Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.

Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă basileios, care înseamnă „regesc”, şi provine din cuvântul basileus – „rege”. În unele regiuni, este şi nume de familie.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sfântul Vasile era un „descendent al unei familii de artişti”: familia sa număra o mână de sfinţi: au fost sfinte bunica Macrina, mama Emmelia, sora Macrina; au fost sfinţi fratele Petru, episcop de Sebaste, dar şi Grigore, episcop de Nyssa. A fost apoi prieten intim cu un alt sfânt, Grigore, episcop de Nazianz sau Nazianzenul, care este unit în amintirea liturgică, pentru că a participat la însăşi preocuparea sa intensă de a fi sfânt, a avut o formare culturală asemănătoare şi a nutrit aceeaşi aspiraţie spre viaţa monastică. Sfântul Vasile este considerat chiar pionier al vieţii cenobiţilor din Orient: în 358, împreună cu prietenul, într-o retragere solitară la Neocezareea în Pont, a redactat două importante Reguli care au orientat viaţa monahilor, care de la el se cheamă „bazilitani”.

Aşa cum se întâmplă altor personaje ilustre, s-a putut bucura destul de puţin timp de singurătate şi tăcere, atât de dragi inimii sale. Fiind hirotonit preot iar apoi chemat să conducă dieceza de Cezarea Cappadociei, a trebuit să se angajeze în apărarea dogmei creştine contra arianismului, devenit puternic graţie sprijinului împăratului Valentinian; Vasile a adunat astfel moştenirea sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se bazeze pe autoritatea pontifului roman pentru a combate greşeala. Dar nu angajarea sa doctrinară i-a meritat apelativul, încă viu, de „cel Mare”, adică „măreţ”. A fost însă intensa sa activitate pastorală, din care fac parte şi vibrante omilii şi pasionate opuscule, cum este Scrisoarea către tineri, şi un bogat Epistolar.

Tema care revenea cel mai adesea şi cu mai multă forţă era cea a carităţii, a ajutorării fraţilor nevoiaşi. Adresându-se unui interlocutor imaginar, declara astfel: „Faţă de cine am greşit, spui tu, păstrând ceea ce este al meu? Spune-mi în mod sincer, ce îţi aparţine? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu necesarul şi ar da săracilor ceea ce este superfluu, nu ar fi nici bogaţi nici săraci”. Şi el nu se mulţumea numai cu cuvinte: la porţile Cezareei a dat viaţă unui adevărat oraş al carităţii cu azile, adăposturi, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii.

(Text preluat via Ercis.ro din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

Acest mare părinte al nostru Vasile a trăit pe vremea împăratului Valens, când Biserica era tare prigonită de necredinţa lui Arie, ereticul. Iar Sfântul Vasile a apărat cu toată puterea dreapta credinţă şi a îndrăznit să mustre chiar în faţă pe împăratul Valens, căzut şi el în erezia lui Arie.

Tatăl Sfântului Vasile era din Pont şi se numea tot Vasile, iar maica sa era din Capadocia şi se numea Emilia. Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. Deci, covârşind pe toţi nu numai cu filozofia şi cu mintea cea ascuţită, ci şi cu puterea şi viaţa cea îmbunătăţită, a fost sfinţit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei.

Ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinţa ortodoxă, punând în uimire chiar pe dregătorul locului, care nu s-a putut împotrivi înţelepciunii şi tăriei în credinţă a sfântului. Prin cuvântările sale a lovit în credinţele greşite ale ereticilor; a dat învăţături şi îndemnuri pentru buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele cele adânci ale făpturii; a păstorit turma lui Hristos, învăţând pe toţi şi ajutând pe săraci, pe bolnavi şi pe bătrâni, în aşezământul său vestit, numit Vasiliada. A trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă 50 de ani.

Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv şi slăbit de ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit; nasul lunguieţ; sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încreţită; umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam pleşuv la păr; cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Pomenirea lui se săvârşeşte în Sfânta Biserică sobornicească.

Sursa: Calendar-Ortodox.ro

Sf. Ioan Gură de Aur (Crisostomul)

• Episcop, Doctor al Bisericii
• c.347-407
• n.: în c.347, Antiohia
• d.: în 407
• 13 septembrie (latin)
• 27 ianuarie, 30 ianuarie, 13 septembrie (bizantin)
• 

Fiind educat de mama sa, sfânta Antusa, Ioan (născut la Antiohia, probabil în anul 349) în anii tinereţii a dus o „viaţă monastică” în casa proprie. Apoi, după moartea mamei, s-a retras în pustiu şi a rămas acolo timp de şase ani, dintre care pe ultimii doi i-a petrecut în retragere solitară într-o peşteră în dauna sănătăţii fizice. Chemat în oraş şi sfinţit diacon, a dedicat cinci ani pregătirii pentru preoţie şi pentru ministerul predicării. Fiind sfinţit preot de către episcopul Fabian, i-a devenit un colaborator zelos în conducerea bisericii antiohene. Specializarea pastorală a lui Ioan era predicarea cuvântului lui Dumnezeu, în care excela prin daruri oratorice şi prin profunda sa cultură. Păstor şi moralist, se arăta preocupat de a transforma comportamentul practic al ascultătorilor săi, mai mult decât a se limita asupra expunerii raţionale a mesajului creştin.

În anul 398 Ioan din Antiohia – supranumele de Crizostom, adică „Gură de aur”, i-a fost acordat după trei secole de către bizantini – a fost chemat să succeadă patriarhului Nectariu, în prestigiosul scaun al Constantinopolului. În capitala imperiului de răsărit Ioan a exercitat îndată o activitate pastorală şi organizatorică deosebită, care trezeşte admiraţie şi perplexitate: evanghelizarea aşezărilor rurale, crearea de spitale, procesiuni antiariene sub protecţia poliţiei imperiale, predici înfocate prin care biciuia viciile şi indiferenţa, avertismente severe către călugării indolenţi şi ecleziasticii prea sensibili faţă de atracţia bogăţiilor. Predicile lui Ioan durau peste două ore, dar învăţatul patriarh ştia să folosească cu o pricepere încercată toate registrele retoricii, desigur nu pentru a gâdila auzul ascultătorilor săi, dar pentru a învăţa, corija, mustra. Predicator de nedepăşit, lui Ioan îi lipsea diplomaţia pentru a se feri de intrigile de la curtea bizantină. Depus în mod ilegal de către un grup de episcopi conduşi de către cel din Alexandria, Teofil, şi exilat prin complicitatea împărătesei Eudoxia, este rechemat aproape imediat de către împăratul Arcadiu, impresionat de diferite neplăceri ivite la palat. Dar după două luni Ioan era din nou exilat, mai întâi la frontiera cu Armenia, apoi mai departe, pe ţărmul Mării Negre.

În timpul acestei ultime transferări, la 14 septembrie 407, Ioan a murit. Din mormântul de la Comana, fiul lui Arcadiu, Teodosiu cel Tânăr, a dispus transferarea rămăşiţelor pământeşti ale sfântului la Constantinopol, unde au ajuns în noaptea de 27 ianuarie 438, în prezenţa unei mulţimi ovaţionante. Dintre numeroasele scrieri ale sfântului amintim micul volum Despre preoţie, un clasic al spiritualităţii sacerdotale.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

„Multe valuri şi furtuni ameninţătoare vin peste noi, dar nu ne este teamă că ne vom scufunda, deoarece suntem zidiţi pe stâncă (…) De ce să ne temem? De confiscarea banilor? «Nu am adus nimic pe acest pământ şi nici nu putem lua nimic cu noi». Dispreţuiesc puterile acestei lumi şi bunurile ei mă fac să zâmbesc. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăţiile, nu mă tem de moarte, nici nu doresc să trăiesc, decât pentru binele vostru „.[1]

Acestea sunt cuvinte pronunţate de păstorul Bisericii din Constantinopol în timp ce mergea în exil. Curtea imperială nu reuşise să-l corupă pentru a-l face să tacă. Crisostomul trăia şi anunţa evanghelia fără să-şi facă calcule nici pentru sine, nici pentru alţii. Aceasta a fost şansa sa înaintea lui Dumnezeu şi a istoriei şi, de asemenea, a fost dizgraţia sa înaintea puternicilor lumii.

Rădăcinile sale

S-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.

Mai întâi a venit la lumină o fetiţă, dar va merge spre cer înainte de a învăţa limba acestui pământ. Leagănul ei, din fericire, a fost ocupat curând de un alt copil, un băieţel frumos, despre care toţi spuneau că seamănă cu tatăl ca două picături de apă. Şi de această dată, însă, bucuria s-a schimbat brusc în doliul morţii neaşteptate a lui Secundus. Antusei, care avea doar 20 de ani, i se deschideau două căi: ori să se recăsătorească – şi nu-i lipseau cele mai bune propuneri -, sau să îmbrăţişeze starea de văduvie în Domnul, lucru ce însemna să se consacre lui Dumnezeu asemenea fecioarelor.

A ales-o pe cea de-a doua, trezind uimire în rândul mai-marilor oraşului, dar găsind sprijin în cumnata sa, fecioara Sabinia, o diaconesă care deja de un anumit timp trăia cu totul dăruită lui Dumnezeu şi comunităţii creştine. În afară de aceasta, îl avea şi pe Ioan de crescut, şi nu era puţin lucru. Ioan va fi mândru de această alegere eroică a mamei sale şi va povesti mai târziu un simpatic episod petrecut la şcoală cu maestrul Liborius. Acest om, cunoscut pentru ştiinţa sa, dar şi pentru obiceiurile sale păgâneşti, l-a întrebat la ce vârstă frumoasa Antusa a rămas văduvă şi, când a aflat că avea doar 20 de ani, „s-a arătat foarte mirat şi, îndreptându-şi ochii spre auditoriul său, a exclamat cu o sinceră admiraţie: «Ah, ce femei sunt printre creştini!»”

Studiile sale

Ioan mergea la şcoală aşa de bine, încât, la 18 ani, a terminat studiile clasice şi, contrar aşteptărilor mamei sale, în loc să se pregătească pentru Botez, s-a dedat „preocupărilor lumeşti şi himerelor tinereţii” şi găsindu-şi plăcerea „în discursurile din for şi în pasiunea pentru teatru”. Nu făcea nimic rău, dar voia să-şi arate capacitatea în arta oratorică şi să experimenteze beţia libertăţii juvenile. Asta a durat doi ani.

Mama aştepta cu răbdare, dar când el s-a decis pentru Botez, la 20 de ani, i-a spus mamei sale că a devenit un creştin serios şi, de aceea, se va face călugăr, părăsind lumea şi retrăgându-se în singurătate. A urmat apoi imediat Botezul, primind de la episcopul Meleţiu sigiliul de creştin în sărbătoarea Paştelui, în anul 368; cât despre dorinţa sa de a se face călugăr, aceasta s-a împlinit doar în parte, deoarece mama sa i-a făcut cunoscut faptul că rigorile vieţii ascetice şi eremitice nu erau făcute pentru fizicul său fragil; astfel, a rămas acasă, trăind ca ascet alături de ea.

Ioan nu era foarte convins de acest lucru, dar a fost de acord că nu era cazul să o rupă cu mama sa. A rămas în oraş, dar nu cu mâinile în sân. Exista la Antiohia o faimoasă sihăstrie condusă de maestrul Diodor, om sfânt şi instruit în Sfintele Scripturi. Sihăstria era, în acelaşi timp, mănăstire, seminar, centru de studii şi de răspândire a evangheliei. Ioan o frecventa cu multă dăruire, şi acolo se simţea în largul său, deoarece cunoaşterii Scripturii îi adăuga practica unei vieţi evanghelice. Când episcopul Meleţiu şi-a dat seama de valoarea acestui tânăr ascet, expert în doctrină şi exemplar în atitudini, i-a propus să se lase hirotonit preot pentru a-i fi de ajutor.

Idealul lui Ioan nu era preoţia şi, cu puţină iscusinţă, i-a prezentat în locul său pe un prieten, Vasile, pe care îl considera mai vrednic. Sugestia a fost primită, dar puţin după aceea, episcopul a revenit, cerându-i să accepte să devină cel puţin lector şi să se dedice instrucţiei creştinilor şi catecumenilor.

Visul spulberat

În 372, a murit Antusa. Ioan, deşi i-a simţit foarte mult lipsa, a considerat că a venit momentul să-şi împlinească visul şi s-a retras pe un munte din apropierea oraşului, încredinţându-se conducerii unui bătrân călugăr sirian. După patru ani, a ales o viaţă eremitică şi mai severă şi, „înfometat de întuneric, după ce cunoscuse subtilele instincte ale gloriei deşarte, s-a retras de unul singur într-o cavernă şi a rămas acolo timp de doi ani, fără să fie furat aproape niciodată de somn; şi, pentru a face puţină lumină în ce priveşte ignoranţa sa, a studiat în profunzime Testamentul lui Isus Cristos. Dar aceşti doi ani petrecuţi fără somn nici noapte şi nici zi, la care s-au adăugat şi suferinţele pricinuite de frig, i-au afectat grav organismul şi, pentru că era în imposibilitatea de a se îngriji de unul singur, s-a întors în portul Bisericii”[2].

Că mama sa avusese dreptate, i-o spunea acum şi conştiinţa care îi arăta ciudăţenia alegerii sale de a se duce într-o grotă, în timp ce episcopul îi cerea ajutorul pentru a veni în sprijinul atâtor oameni ce mergeau direct pe calea pierzării. Mult mai târziu a scris: „Ar fi mult mai de preferat să fii mai puţin virtuos, dar să-i converteşti pe alţii, decât să stai în munţi şi să-i vezi pe proprii tăi fraţi care se condamnă!”[3]

Întors la Antiohia, şi-a reluat locul lângă Meleţiu, un episcop sfânt, dar continuu suspectat de erezie de Biserica din Alexandria şi, din această cauză, nefiind prea bine văzut nici la Roma. Ioan era sigur de ortodoxia episcopului său şi i-a acordat întotdeauna sprijinul. Meleţiu l-a sfinţit diacon şi l-a luat cu sine la Constantinopol pentru Conciliul Ecumenic din 381. Aici, Ioan a avut ocazia să cunoască frumuseţea şi slăbiciunile diferitor Biserici: strălucitoare în liturgie şi hotărâte în căutarea adevărului, dar şi meschine în luptele continue, voind fiecare să-şi afirme cu orice preţ supremaţia. Nici nu i-a trecut prin minte că într-o zi ar fi putut să ajungă păstor al acelei Biserici constantinopolitane, care îşi începea ascensiunea şi unde el avea să-şi dea viaţa.

Meleţiu a murit în timpul conciliului. Ioan s-a întors la Antiohia şi Flavian, noul episcop, l-a hirotonit preot şi l-a confirmat ca predicator. El şi-a împlinit cu multă dăruire misiunea, câştigându-şi admiraţia poporului, care umplea biserica pentru a-l asculta. În 387, s-a iscat în oraş o revoltă: antiohienii, care nu mai suportau să plătească taxe fără sfârşit către vistieria imperială, au învins forţele armate şi au dat foc statuilor împăratului şi ale altor funcţionari. Când arcaşii au reuşit să potolească revolta, străzile oraşului erau pline de cadavre. A început atunci o vânătoare a celor vinovaţi şi se anunţa şi o pedeapsă exemplară pentru întreg oraşul, deoarece, atunci când era vorba de strângerea impozitelor, nu era loc pentru milă.

Episcopul Flavian a alergat atunci la Constantinopol, pentru a implora clemenţă, şi poporul s-a adunat în jurul lui Ioan, care, în timpul acelui Post Mare, a ţinut şi celebrele predici intitulate mai apoi Despre statui. La întoarcerea episcopului cu vestea iertării, bucuria populară a fost atât de mare încât cu toţii atribuiau acest har predicatorului sfânt, care, prin cuvântul său pătrunzător, îi chemase la penitenţă. Timp de doisprezece ani, el a fost învăţătorul cel mai iubit şi mai ascultat de antiohieni şi faima sa ajunsese până la Constantinopol, care, la moartea primului patriarh, sfântul episcop Nectariu, căuta un succesor demn de acesta.

O misiune neaşteptată

Curtea imperială pusese ochii pe preotul din Antiohia, celebru nu numai pentru arta sa oratorică, dar şi pentru sfinţenia vieţii sale, şi a trimis o delegaţie oficială pentru a-l aduce de acolo. Cunoscând, însă, umilinţa sa şi temându-se de un refuz, nu i-au făcut cunoscut de îndată motivul călătoriei, dar i-au spus că împăratul avea nevoie de un sfat. Cum ar fi putut să-i refuze această mică favoare celui care acordase iertare oraşului? Ioan a plecat cu gândul că se va întoarce curând, dar când se apropia de Constantinopol, trimişii imperiali i-au spus adevărul. A fost o grea lovitură, dar apoi s-a gândit că sfântul sinod va alege pe un altul. Pe de altă parte, să se întoarcă era imposibil; era mai înţelept să aştepte derularea evenimentelor.

Sfântul sinod s-a reunit sub conducerea lui Teofil, patriarh de Alexandria, care avea în minte pe un alt candidat, dar la numărarea voturilor, Ioan a fost ales aproape în unanimitate. Cine ar fi avut curajul să se opună împăratului care indica un candidat cu un profil aşa de înalt prin ştiinţă şi virtute? Puţin după aceea, din nefericire pentru el, a fost consacrat episcop de Teofil, într-o celebrare liturgică fastuoasă, demnă de capitala imperiului. Sărbătoarea a fost deci mare, dar pentru mulţi a durat puţin. Mai-marii de la curte şi clerul înalt îl puseseră în catedrala patriarhală ca pe o plantă ornamentală, ca decor în oraşul imperial; aceştia voiau să asculte discursurile sale alese în timpul sărbătorilor, dar nu doreau deloc să încredinţeze frâiele Bisericii lor opulente unui reformator de moravuri.

Dar Ioan nu era deloc un om politic, şi cu atât mai puţin un om de lume; era un simplu călugăr ce asculta de Dumnezeu şi de nimeni altul. Pentru sine şi pentru creştinii săi avea o singură regulă, aceea a evangheliei, şi nu făcea excepţie de la aceasta pentru nici unul.

Reformator al Bisericii

A început foarte repede cu reformarea palatului său: a renunţat la primirile somptuoase ale seniorilor de la curte şi ale soţiilor lor, folosind bunurile de la masa episcopală pentru cei săraci care erau aşa de numeroşi pe străzile oraşului. Clerului său i-a cerut să facă acelaşi lucru; călugărilor ce împodobeau prin prezenţa lor mesele celor bogaţi, le-a impus întoarcerea la clauzură conform cu normele părinţilor; pe unele fecioare şi oameni ai Bisericii, cărora le plăcea să trăiască sub acelaşi acoperiş, ducând mai degrabă o viaţă de curtezani decât de persoane consacrate, i-a ameninţat cu aspre pedepse canonice.

Nu i-a cruţat nici pe nobilii oraşului, cărora le plăcea să trăiască în lux: „Cristos – le spunea el – a suferit foame, şi tu crăpi din cauza lăcomiei!”[4] „Ce să spun apoi despre unele femei care îşi fac vase de noapte din argint? Nu se ruşinează acestea de abisurile de senzualitate, în timp ce lui Cristos îi este foame?”[5] „Cel care are posibilitatea să facă pomană şi nu o face este un asasin al fraţilor săi, asemenea lui Cain”[6]. Nu a ezitat nici în faţa celor de la curte: „Palatul împăratului este un furnicar de păgâni, de filozofi şi de îngâmfaţi ai deşertăciunilor lumii. L-aş numi un refugiu al hidropicilor. Nu poate fi altceva această curte, deoarece nu găseşti acolo decât aroganţi, şi dacă cineva nou ajunge acolo, devine de îndată şi el la fel”[7].

Nu s-a oprit nici măcar în faţa unor matroane – între acestea, chiar împărăteasa Eudoxia – care îşi revendicau titlul de „mame ale Bisericii”, nu pentru a crea comuniune, ci pentru a provoca dezordini de tot felul în interiorul comunităţii creştine. Poporul şi partea sănătoasă a clerului şi călugărilor, a fecioarelor şi a diaconeselor, cum era casta Olimpia, se bucurau, în timp ce nemulţumirile creşteau în rândul celor care nu voiau să-şi schimbe deloc viaţa.

În acei ani (399-400), imperiul fusese atacat de goţi şi conducătorul lor, Gaina, i-a dat de furcă împăratului, ajungând până într-acolo încât a intrat în Constantinopol şi şi-a impus condiţiile. Numai Ioan a reuşit să trateze cu el şi să se opună cererilor sale nedrepte, până în momentul când poporul însuşi şi-a revendicat propria libertate şi l-a pus pe fugă. Dar, după ce a trecut pericolul, au revenit chefurile. Eudoxia s-a proclamat Augusta şi, dacă la început o făcea pe conducătoarea, acum se şi lăuda cu aceasta.

Patriarhul, datorită preţuirii de care se bucura chiar şi în Asia, a fost chemat să pună ordine în unele Biserici care fuseseră ocupate de episcopi simoniaci. A fost plecat aproape o sută de zile, timp necesar pentru a readuce pacea în acele Biserici, dar între timp, la Constantinopol, cu aportul Eudoxiei, s-a organizat opoziţia.

Primul exil

Teofil al Alexandriei izgonise din Egipt, excomunicându-i, cincizeci de călugări acuzaţi de erezie. Aceştia au ajuns la Constantinopol şi au cerut protecţia patriarhului. Ioan nu i-a primit în comuniunea Bisericii sale, dar după ce i-a ascultat, i-a cerut lui Teofil să le vină în întâmpinare, îndepărtând excomunicarea. A fost suficient acest lucru pentru ca alexandrinul să-şi ducă înainte intrigile care au dus la organizarea celebrului conciliabul numit al „Stejarului de lângă Calcedon”, unde un grup de episcopi, de acord cu curtea, l-au declarat eretic pe patriarhul de la Constantinopol. Împăratul a validat condamnarea, decretând exilul. Ioan a fost îndepărtat.

Resentimentul popular şi, din întâmplare, un cutremur ce a zdruncinat serios chiar şi construcţia atât de solidă a palatului imperial au impresionat-o pe superstiţioasa Eudoxia. De trei ori, împăratul a trimis după patriarh şi l-a implorat să revină pentru a-şi relua locul la Constantinopol. Întoarcerea a fost, în mod natural, un mare triumf: o mare de oameni umplea biserica şi piaţa din faţa ei. „Mai înainte de a pleca – spunea Ioan – numai biserica fremăta de lume, dar astăzi chiar şi piaţa a devenit o biserică. Nu văd decât un cap, de acolo şi până aici, şi fără ca cineva să fi impus tăcerea, cu toţii staţi tăcuţi şi reculeşi. Şi totuşi, la circ sunt jocuri! Dar nimeni nu este acolo. Cu toţii aţi alergat aici, în biserică, asemenea unui torent”[8].

Plecarea definitivă

Dar pacea cu curtea nu a durat mult. Când Eudoxia şi-a construit o statuie lângă „Sfânta Sofia”, dând loc pentru petreceri păgâneşti, Ioan nu a ştiut să-şi ţină ascunsă dezaprobarea şi, ştiind că împărăteasa a fost afectată de acest lucru, el a adăugat; „Încă o dată – a spus el – Irodiada spumegă de mânie, încă o dată se înfurie; iat-o dansând şi cerând încă o dată să aibă pe tipsie capul lui Ioan”[9]. Împărăteasa, neputând să ceară în mod material capul său, l-a trimis direct în exil, fără dreptul de a se mai întoarce.

Ioan a înţeles aceasta şi, adunându-le alături de sine pe Olimpia şi pe alte dia- conese, le-a îndemnat pentru ultima dată să rămână credincioase în dăruirea lor faţă de Dumnezeu şi să iubească din toată inima sfânta Biserică, şi apoi a adăugat: „Oricine va fi cel care va primi consacrarea episcopală în locul meu, în afara cazului că nu a dobândit demnitatea prin intrigă, dacă a fost desemnat în unanimitate, ei bine, să-l ascultaţi ca şi cum aş fi eu, Ioan, în persoană, deoarece este necesar ca Biserica să aibă un episcop. Şi amintiţi-vă de mine când vă rugaţi”[10].

A fost închis în fortăreaţa militară din Cucuza, pe Muntele Taurus, dar credincioşii săi, sfidând-o pe Eudoxia, mergeau continuu să-l întâlnească şi să-i asculte cuvântul şi pentru a-i duce semnele concrete ale preţuirii lor. Papa Inocenţiu I a căutat să intervină în favoarea sa chiar prin excomunicarea adversarilor săi, dar totul a fost inutil. Ba, mai mult, curtea a căutat să-l elimine pentru totdeauna, supunându-l la o călătorie extenuantă spre Pition, la Marea Neagră. A căzut pe drum aproape de sanctuarul sfântului Basilisc, după ce a primit mângâierea Euharistiei, şi a repetat rugăciunea sa preferată: „Slavă lui Dumnezeu în toate. Amin”. Era anul 407.

Mai târziu, trupul său va fi readus la Constantinopol şi el va fi numit Crisostom, adică Gură de Aur. Cuvântul său a avut o atare forţă, încât a format la credinţă generaţii de creştini.

Note:
[1] PG 52, 427.
[2] PALADIU, Dial.: PG 47, 17.
[3] PG 61, 54.
[4] PG 61, 179.
[5] PG 62, 348.
[6] PG 62, 444.
[7] PG 62, 152.
[8] PG 52, 439.
[9] PG 59, 485.
[10] PG 47, 35 ş.u.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Martina

• martiră
• ??-c.228
• 30 ianuarie (latin)
• 

Istoria acestei tinere sfinte începe în sens contrar, de la mormântul său, la 1400 de ani după martiriul său, când în anul 1634 foarte activul Urban al VIII-lea, angajat pe plan spiritual în contrareforma catolică, iar pe cel material în restaurarea celebrelor biserici romane, descoperind rămăşiţele pământeşti ale martirei, a repropus romanilor devoţiunea faţă de sfânta Martina, fixându-i celebrarea la 30 ianuarie. A compus el însuşi elogiul, prin imnul: Martinae celebri plaudite nominu, Cives Romulei, plaudite gloriae, care invită la cinstirea sfintei în viaţa neprihănită, în caritatea exemplară şi în mărturia curajoasă dată, prin martiriu, pentru Cristos.

Cine era de fapt sfânta Martina, care ieşea în mod surprinzător şi preponderent la iveală în devoţiunea populară, în aşa fel încât a fost considerată ca una dintre patroanele Romei după atâtea secole de uitare? Datele istorice sunt puţine. Cea mai veche merge până în secolul al VI-lea, când papa Onoriu i-a dedicat o biserică în Forul Roman. După cinci sute ani, terminându-se săpăturile în această biserică, s-au găsit, într-adevăr, mormintele a trei martiri. Sărbătoarea sfintei era celebrată deja în secolul al VIII-lea. Nimic altceva nu se cunoaşte, fapt pentru care e necesar să luăm alte date dintr-o Passio legendară. După această povestire, sfânta Martina era o diaconesă, fiica unui nobil roman. Arestată pentru deschisa sa profesiune de credinţă, este dusă la tribunalul împăratului Alexandru Sever (222-235). Acest principe semioriental, deschis faţă de toate curiozităţile, până la a-l include pe Cristos printre zeii veneraţi în familia imperială, a fost extrem de tolerant faţă de creştini, iar guvernarea sa este caracterizată de o rodnică paranteză de destindere în raport cu Biserica; în acea perioadă Biserica s-a bucurat de o mare extindere misionară.

Totul este ignorat de autorul acelei Passio, care se lungeşte în enumerarea torturilor îngrozitoare pricinuite sfintei de către împărat. Martina, fiind târâtă în faţa statuii lui Apollo, a făcut-o să se sfărâme în bucăţi, provocând imediat un cutremur care a distrus templul şi a ucis preoţii zeului.

Minunea s-a repetat cu statuia şi cu templul Artemis. Toate acestea ar fi trebuit să-i facă pe persecutorii săi să reflecteze; dimpotrivă, mai încăpăţânaţi ca niciodată, au chinuit în mod crunt trupul tinerei supunând-o la cele mai îngrozitoare chinuri, din care a ieşit mereu nevătămată. Sabia a fost aceea care a pus capăt atâtor suferinţe, tăind capul martirei, al cărei sânge a curs pentru a înroura terenul fertil al Bisericii romane.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Fer. Maria Bolognesi

• mistică
• 1924-1980
• n.: la 21 octombrie 1924, Bosaro, Rovigo, Italia
• d.: la 30 ianuarie 1980, Rovigo, Italia
• 30 ianuarie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 10 mai 2012, de Papa Benedict al XVI-lea
  • fericită la 7 septembrie 2013, de Papa Francisc

Maria Bolognesi este originară din provincia Rovigo, unde se naşte la 21 octombrie 1924, într-un mediu de sărăcie extremă, până acolo că uneori se hrăneşte cu cojile de cartofi aruncate de alţii, pe care le spală cu puţină apă înainte să mănânce. După terminarea primilor doi ani de şcoală, sapa ia locul creionului şi câmpul locul clasei, fiind forţată să lucreze pentru a-şi ajuta familia. Este şi mamă pentru fraţii ei, iar în tăcerea muncii câmpului creşte în ea o dorinţă de neoprit de rugăciune. Dumnezeu o pregăteşte pentru o existenţă specială, de retrăire a durerilor Patimii lui Isus, dar mai întâi, pentru mistica de doar 16 ani, vine o perioadă de posedare demonică, ce durează din iunie 1940 până în 1 aprilie 1942. În acele luni, rugăciunea devenea imposibilă şi simţea o repulsie deosebită şi doar să se apropie de o biserică.

Apoi, de la începutul lunii aprilie, vede primul dintre cele trei inele pe care i le dă Isus – care poartă cinci rubine înscrise cu semnul celor cinci răni ale lui Isus -, din acel moment trupul ei trăind ceea ce a trăit Cristos pe Calvar. Maria a transpirat sânge şi a suferit de diverse boli, pe care le-a îndurat oferind suferinţele pentru cei bolnavi, cu care se simţea profund unită. Primul inel a fost înlocuit apoi cu unul mai important (inelul Ecce Homo), iar apoi cu unul din aur. Uimitor este că toate acestea nu au oprit elanul misticei de participare la Acţiunea Catolică, nici de catehetă în parohie, nici de asistentă în spital. Într-adevăr, doar decesul, ce a avut loc pe 30 iunie 1980, a făcut să nu poată să îşi vadă realizat visul unei case pentru convalescenţi. Dar pentru oamenii din regiune ea este şi rămâne „doamna tăcută a carităţii”.