Calendar Romano-Catolic - 30 aprilie 2015

[altmariustotal catolic]

Joi, 30 aprilie 2015 

Sfântul Pius al V-lea

papă (comemorare facultativă)

Este amintit în mod deosebit ca papa victoriei de la Lepanto, nu pentru că ar fi fost un om războinic, dar pentru că prin autoritatea sa şi prin prestigiul său personal a reuşit să impună un armistiţiu în certurile dinastice ale statelor europene şi să le atragă spre o "sfântă alianţă" pentru a stăvili înaintarea ameninţătoare a turcilor. La 7 octombrie 1571 flota creştină a obţinut în apele de la Lepanto o înfrângere definitivă asupra celei turceşti. Chiar în acea zi Pius al V-lea, care nu dispunea de rapidele mijloace de comunicare actuale, a poruncit să se tragă clopotele din Roma, invitându-i pe credincioşi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru victoria obţinută.

Michele Ghisleri, ales papă în anul 1566 cu numele de Pius al V-lea, s-a născut la Bosco Marengo, în provincia Alessandria, în anul 1504. La 14 ani a intrat la dominicani. După hirotonirea preoţească, a parcurs toate etapele unei excepţionale cariere: profesor, abate al mănăstirii, superior provincial, inchizitor la Como şi la Bergamo, episcop de Sutri şi Nepi, cardinal, mare inchizitor, episcop de Mondovi, papă. Titlul de inchizitor îl poate face antipatic în ochii omului de astăzi, care şi-a format despre Inchiziţie un concept adesea deformat de relatări superficiale. Într-adevăr, Pius al V-lea a fost un papă incomod, după cum sunt incomozi toţi reformatorii de moravuri. Dar este un motiv de merit pentru el faptul că a luptat contra simoniei curiei romane şi a nepotismului. Numeroaselor rude venite la Roma cu speranţa vreunui privilegiu, Pius al V-lea le-a spus că o rudă a papei se poate considera suficient de bogată, dacă nu cunoaşte lipsa.

Printre reformele din domeniul pastoral, promovate de el pe urmele Conciliului din Trento, amintim obligaţia rezidenţei pentru episcopi, clauzura călugărilor, celibatul şi sfinţenia vieţii preoţilor, vizitele pastorale ale episcopilor, extinderea misiunilor, corectarea cărţilor liturgice, cenzura asupra publicaţiilor. Disciplina rigidă pe care sfântul pontif a impus-o Bisericii a fost norma constantă a vieţii sale însăşi. Mai întâi ca episcop şi cardinal, apoi ca papă, actualiza idealul ascetic al fratelui cerşetor.

Îngăduitor cu cei umili, părintesc cu oamenii simpli, dar extrem de sever cu cei care compromiteau unitatea Bisericii, nu a ezitat să o excomunice şi să decreteze destituirea reginei Angliei, Elisabeta I-a, ştiind bine ce consecinţe tragice ar fi avut acest gest pentru catolicii englezi. Pius al V-lea a murit la 1 mai 1572, la şaizeci şi opt de ani. A fost canonizat în anul 1712. Noul calendar a fixat comemorarea sa la 30 aprilie. Până atunci era celebrată la 5 mai.

Sfântul Iosif Benedict Cottolengo

preot

Pius al IX-lea o numea "Casa Minunii". Canonicul Cottolengo, când autorităţile i-au poruncit să închidă prima casă, deja ticsită de bolnavi, ca măsură de precauţie la izbucnirea holerei din anul 1831, încărcase puţinele lucruri pe un măgar şi împreună cu cele două surori se îndreptase în afara oraşului, în localitatea Valdocco. Pe uşa unei vechi căsuţe de ţară a citit: "Cârciuma celui care duce vinul la clienţi". El a răsturnat inscripţia şi a scris: "Căsuţa Divinei Providenţe". Cu câteva zile mai înainte, îi spusese canonicului Valletti cu o simplă sinceritate rurală: "Domnule rector, am auzit întotdeauna spunându-se că varza, pentru a creşte cu frunzele tari şi strânse, are nevoie de a fi răsădită. Divina Providenţă aşadar va fi răsădită şi se va face o "varză mare...".

Iosif Cottolengo era născut la Bra, în provincia Cuneo, în anul 1786. Primul dintre cei 12 fii, a făcut cu mult folos toate studiile, până la licenţa în teologie, la Torino. Vicar la Corneliano d'Alba, celebra Liturghia la trei dimineaţa, pentru ca ţăranii să poată participa înainte de a merge la câmp: "Recolta va fi mai bună cu binecuvântarea lui Dumnezeu", le spunea. Canonic la Torino, după ce a asistat neputincios la moartea unei femei, înconjurate de micii fii plângând, căreia îi fusese refuzată îngrijirea spitalicească din cauza extremei sărăcii, a vândut puţinul pe care-l avea, inclusiv mantaua, a închiriat o pereche de camere şi a început opera sa benefică, oferind internare gratuită unei bătrâne paralizate.

Femeii care îi spunea că nu are nici un ban pentru cheltuieli, i-a răspuns: "Nu contează, plata o va face Divina Providenţă". După mutarea la Valdocco, Casa Mică s-a mărit văzând cu ochiul şi a început să ia formă acea minune zilnică a cetăţii iubirii şi a carităţii, pe care astăzi lumea o cunoaşte şi o admiră sub numele de "Cottolengo". Între acele ziduri, ridicate de credinţă, se desfăşoară activitatea senină a unei republici model, care i-ar fi plăcut însuşi lui Platon.

Cuvântul "handicapat" nu are sens aici. Toţi sunt "fii buni" şi pentru toţi este o muncă adaptată, care umple ziua şi face pâinea zilnică mai gustoasă. "Caritatea voastră - le spunea surorilor - trebuie să se exprime cu o atare bunăvoinţă, încât să câştige inimile. Trebuie să fiţi ca o mâncare bună servită la masă, a cărei vedere trezeşte bucuria". Constituţia sa fizică puternică nu a rezistat timp îndelungat la munca grea. "Măgarul refuză să meargă", admitea el cu blândeţe. Pe patul de moarte i-a invitat pentru ultima dată pe fiii săi să-i mulţumească împreună cu el providenţei. Ultimele sale cuvinte au fost: In domum Domini ibimus ("Vom merge în casa Domnului"); era data de 30 aprilie 1842.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini 
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)