Calendar Romano-Catolic - 26 noiembrie 2017

[altmariustotal catolic]

CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI (A)

Isus a spus ucenicilor săi: 31 "Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. 32 Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, 33 şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. 34 Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; 35 căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; 36 am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». 37 Atunci cei drepţi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? 38 Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? 39 Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». 40 Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». 41 Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! 42 Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; 43 am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». 44 Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». 45El le va răspunde: «Vă spun adevărul: Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». 46 Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică»" (Mt 25,31-46)

Pentru sărbătoarea Cristos, Regele universului, cu care se şi închie anul liturgic, Biserica ne propune în acest an (A) unul din cele mai grandioase „tablouri” ale evangheliei sfântului Matei. El surprinde un moment decisiv al istoriei umanităţii: reunirea tuturor popoarelor dinaintea tronului de judecată, tron pe care este aşezat însuşi Fiul Omului – nu altcineva decât Isus Cristos înviat şi glorifiacat la dreapta Tatălui în ceruri. Într-adevăr, conform revelaţiei Sfintei Scripturi şi mai ales a Evangheliilor, întreaga umanitate sau, mai exact, fiecare om care o alcătuieşte, se va afla la un moment dat dinainte Regelui universului căci Lui îi revine să îi aşeze pe cei pe care îi numeşte binecuvântaţii Tatălui meu (v. 34) în prezenţa moştenirii Împărăţiei.

Acest pasaj al Judecăţii universale, descris cu trăsăturile unei turme reunite dinaintea păstorului, face aluzie la textul din cartea profetului Ezechiel 34,17-22 (citit în această duminică la Lectura I) unde Dumnezeu promite să ia sub oblăduirea lui şi să aibă grijă de poporul său. Expresiile de afecţiune cu care este descrisă atenţia acordată fiecărei oi sunt completate de alte expresii care descriu dreptatea pe care le-o va face celor persecutate şi oropsite de celelalte oi. Isus nu împrumută în totalitate scenariul lui Ezechiel. Elementele originale care compun descrierea din parabola evanghelică reordonează accentele tabloului în aşa fel încât Isus să poată fi identificat cu Fiul Omului, Cel căruia îi revine – în virtutea gestului dăruirii de sine în favoarea celor mulţi, dăruire ce culminează cu moartea pe cruce dar şi cu Învierea sa glorioasă – misiunea de a-i reuni pe cei pentru care şi-a dat viaţa, în Împărăţia pregătită pentru ei. În plus, în parabolă se face referinţă la un criteriu simplu de departajare a celor care îi aparţin – şi care sunt nimiţi binecuvântaţii Tatălui meu (v. 34) –, de cei care nu îi aparţin – şi care sunt numiţii blestemaţi (v. 41). Criteriul în virtutea căruia se va opera această departajare este cel al slujirii ori al neslujirii celor flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi, din închisoare cu care Isus Cristos se identifică. O astfel de identificare depăşeşte cu mult idea unei protecţii acordate, fie ea şi a lui Dumnezeu. Ea ne indică faptul că orice întâlnire cu fraţii noştri, mai ales cu cei în nevoi, devine un loc privlegiat de întâlnire cu Cel care Cristosul (Mesia), Regele universului. Din această întâlnire va decurge pentru fiecare om binecuvântarea sau blestemul, dreptul de a intra sau nu în Împărăţia pregătită pentru noi.

Ss. Siriciu, pp.; Leonard, pr. 

Fer. Giacomo Alberione

• preot
• 1884-1971
• n.: la 4 aprilie 1884, San Lorenzo di Fossano, Cuneo, Italia
• d.: la 26 noiembrie 1971, Roma, Italia
• 26 noiembrie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 25 iunie 1966, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 27 aprilie 2003, de Papa Ioan Paul al II-lea

Minunata viaţă a preotului Giacomo Alberione începe pe data de 4 aprilie 1884 la San Lorenzo di Fossano, în Italia. Aici s-a născut Giacomo, viitorul fondator al Familiei Pauline.

Planul lui Dumnezeu pentru Giacomo se manifestă foarte devreme, la vârsta de 8 ani: Mă voi face preot!; iată răspunsul clar şi hotărât pe care micuţul îl dă la şcoală învăţătoarei sale, când a fost întrebat ce vrea să se facă atunci când va fi mare. Va spune chiar el, mai târziu, povestindu-şi propria vocaţie: Era prima dată când vedeam cu claritate. Din ziua aceea, colegii, chiar şi fraţii mei, au început să-mi zică preotul. Lucrul acesta a avut pentru mine urmări pozitive: învăţătura, rugăciunea, gândurile, purtarea, chiar şi modul în care îmi petreceam timpul liber, toate s-a orientat în această direcţie.

Îndrumat de paroh în înţelegerea propriei vocaţii, în anul 1900, Giacomo, în vârstă de 16 ani, intră în seminarul din Alba. Aici, la sfârşitul aceluiaşi an (era Anul Sfânt), el va percepe cu mai multă claritate planul lui Dumnezeu cu privire la viaţa lui. În noaptea de 31 decembrie 1900, noapte care despărţea cele două secole, rămâne în adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament timp de 4 ore. Povestind această experienţă, el spune: O lumină particulară a venit din Ostie: am înţeles mai bine îndemnul lui Isus: „Veniţi la mine toţi”… M-am simţit profund obligat să fac ceva pentru Domnul şi pentru oamenii noului secol în care aveam să trăiesc. Euharistia, Evanghelia, papa, noul secol… necesitatea unei noi generaţii de apostoli mi s-a întipărit într-atât în minte şi în inimă, încât, de atunci înainte, aceste lucruri mi-au dominat pentru totdeauna gândurile, rugăciunea, munca interioară, aspiraţiile… şi această idee, la început foarte confuză, s-a clarificat, şi odată cu trecerea anilor, s-a concretizat.

În acele timpuri erau puţini cei care citeau Evanghelia. Biblia, „Cartea lui Dumnezeu, Cartea umanităţii” era necunoscută pentru mulţi creştini. Părintele Alberione şi-a dat seama că cea mai mare bogăţie ce se poate da acestei lumi sărace este Isus Cristos. El a simţit că Dumnezeu îl cheamă la o misiune nouă în cadrul Bisericii: aceea de a vesti Evanghelia tuturor oamenilor folosind publicaţiile şi toate mijloacele de comunicare socială pe care progresul uman le va inventa de-a lungul timpului.

În anul 1910, părintele Alberione a înţeles că misiunea de a-l vesti lumii pe Cristos trebuie să fie asumată şi împlinită de persoane consacrate: suflete care îl iubesc pe Dumnezeu cu toată mintea, cu toate puterile, cu toată inima şi se oferă să lucreze pentru Biserică, mulţumite cu salariul care le vine din cer.

În iulie 1914, tânărul preot închiriază o clădire din localitatea Alba, în Piaţa Cherasca. La sfârşitul aceleaşi luni, cumpără prima maşină tipografică şi ceva mobilier. Apoi, pe data de 20 august, deschide Şcoala Tipografică „Micul muncitor”. Era ziua morţii sfântului Pius al X-lea şi sărbătoarea sfântului Bernard; tocmai începuse Primul Război Mondial. Pe fondul acestor evenimente, prindea viaţă bobul de muştar al viitoarei congregaţii Societatea Sfântul Paul.

Pe 24 august a binecuvântat sediul şi maşinile, iar apoi a pornit mica tipografie. Părintele Alberione şi-a ales viitorii preoţi nu dintre persoanele culte şi pregătite, ci dintre tineri şi adolescenţi; aceştia urmau să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor prin apostolatul mijloacelor de comunicare socială. Un an mai târziu, în 1915, părintele Alberione va pune bazele primei congregaţii feminine, Fiicele Sfântului Paul, care avea aceeaşi misiune ca şi ramura masculină: vestirea Evangheliei cu mijloacele de comunicare socială. Este natural să ne întrebăm de ce Alberione a ales numele sfântului Paul pentru a denumi aceste două prime congregaţii.

Admiraţia şi devoţiunea faţă de acest sfânt au început odată cu studiul şi meditarea Scrisorii sfântului Paul către Romani. De atunci, personalitatea, sfinţenia, intimitatea sa cu Isus, scrisorile sale, pasiunea sa de a vesti Evanghelia tuturor oamenilor au constituit pentru tânărul Alberione subiect de meditaţie. Sfântul Paul i s-a părut a fi Apostolul model: de aceea fiecare apostol şi apostolat pot să-l ia ca model.

Fericitul Alberione spune: congregaţiile îşi „propun să-l reprezinte şi să-l trăiască pe sfântul Paul, astăzi; membrii lor gândesc, fac apostolat, se roagă şi se sfinţesc aşa cum ar face sfântul Paul dacă ar fi în viaţă acum. El a trăit cele două porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi aproapele într-un mod atât de perfect încât l-a arătat în el pe însuşi Cristos: «Cristos trăieşte în mine» (Gal 2,20). Sfântul Paul a făcut aceste congregaţii al căror fondator este. Nu noi l-am ales pe el ci el ne-a ales pe noi; ba mai mult, ne-a născut: «Eu v-am născut în Cristos Isus prin evanghelie» (1Cor 4,15). Dacă sfântul Paul ar trăi, ar continua să ardă de o dublă flacără care se naşte din acelaşi incendiu: zelul pentru Dumnezeu şi Cristos, şi pentru oamenii din toate ţările. Şi pentru a se face ascultat, s-ar urca la amvoanele cele mai înalte şi ar multiplica cuvântul său cu instrumentele progresului actual: publicaţii, cinema, radio, televiziune”.

Această pasiune apostolică pentru cuvântul lui Dumnezeu de care a fost înflăcărată inima lui Paul o regăsim şi la părintele Alberione care avea o viaţă foarte activă. Fondatorul era primul care se apuca de muncă, deşi sănătatea îi era fragilă. În urma unei tuberculoze pulmonare, apărută la scurt timp după fondarea Familiei Pauline, între anii 1923-1924, medicii îi mai dăduseră doar un an şi jumătate de viaţă. Vindecat în mod miraculos, prin mijlocirea sfântului Paul, s-a apucat din nou de muncă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Fusese vindecat pentru a se dărui în întregime misiunii pauline. Şi a ştiut să corespundă harului primit.

Tocmai în timpul grelei încercări a bolii, Isus i-a apărut în vis şi i-a zis: Nu vă temeţi. Eu sunt cu voi. De aici (din Tabernacol) vreau să luminez. Trăiţi într-o continuă convertire. Povestindu-i visul directorului spiritual, acesta i-a răspuns: Stai liniştit. Că a fost vis, că a fost altceva, ce ţi s-a spus este sfânt. Fă din aceste cuvinte un program practic de viaţă pentru tine şi pentru toţi membrii. În toate bisericile şi capelele pauline, această frază este scrisă lângă tabernacol şi fiecare paulin şi paulină dedică o oră pe zi adoraţiei în faţa Preasfântului Sacrament pentru a cere şi primi lumină, aşa cum Isus a promis.

De fapt, Isus Ostie este centrul şi sursa apostolatului dorit de părintele Alberione; numai aşa se poate explica dezvoltarea lui înfloritoare. Fără Sfânta Euharistie, apostolatul nu poate fi eficient. El spunea: Atâta timp cât veţi rămâne fideli acestui izvor din care v-aţi născut, veţi avea har şi viaţă.

Dacă fondatorul Familiei Pauline a fost un om de acţiune, el a fost, mai ales, un om de rugăciune. Aceasta era izvorul tuturor activităţilor sale. El dedica rugăciunii între 5 şi 6 ore pe zi. Întrebat prin ce mijloc ar putea aduce mai multe foloase sufletului său, a răspuns sigur pe el: Cu mai multă rugăciune. Obişnuia să repete atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi: Rugăciunea înainte de toate, rugăciunea mai presus de toate, rugăciunea care pune viaţă în toate.

El spunea că cel dintâi secret pentru ca apostolatul să dea roade este să fii sfânt: Mă întristează doar două lucruri: că eu nu sunt încă destul de bun şi că voi nu sunteţi încă destul de sfinţi. Alte supărări nu am; restul nu contează, vine de la sine. Părintele Alberione nu s-a născut sfânt: a vrut să fie sfânt şi i-a condus pe fiii şi fiicele sale pe calea sfinţeniei.

Pe tinerii săi, care veneau în număr tot mai mare, i-a format să fie oameni adevăraţi, liberi, echilibraţi, maturi, capabili să intre în legătură tot mai intimă cu Dumnezeu şi cu fraţii lor; mai ales, i-a format să devină sfinţi. Dumnezeu a pus în voi o comoară nepreţuită, o comoară pentru care îngerii vă invidiază: vocaţia pentru publicaţiile bune. Pe conştiinţa voastră apasă un milion, trei milioane, zece milioane de suflete… iată de ce trebuie să fiţi foarte sfinţi. Este vorba de mântuirea multor suflete. Dumnezeu vrea să ne dea sfinţenia şi vrea ca noi să i-o cerem. Curaj, deci; îndreptaţi-vă privirile către scopul la care vă cheamă Dumnezeu. Voinţă bună, încredere totală în Dumnezeu şi rugăciune. Cel care face aşa, de azi într-un an se va vedea schimbat.

Oricine ar putea crede că o viaţă atât de angajantă era dură şi tristă. Nicidecum! Părintele Alberione scria despre tinerii săi în carneţelele sale personale: doresc „să-i ajut să înainteze cu bucurie pe calea lui Dumnezeu”. Moto-ul lui era: Viaţa consacrată este, în primul rând, pentru sfinţenie. Dar să facem sfinţi veseli! Secretul sfinţeniei şi bucuriei părintelui Alberione vine din faptul că, de-a lungul vieţii, munca sa spirituală a fost îndreptată într-o singură direcţie: să-i permită lui Isus să locuiască în el prin acţiunea Duhului Sfânt, pentru a putea spune, asemenea sfântului Paul: Pentru mine a trăi este Cristos(Fil 1,21).

Fondatorul Familiei Pauline a trecut la Domnul pe data de 26 noiembrie 1971 la Roma, fiind în vârstă de 87 de ani. Ultimele ceasuri ale acestui mare apostol au fost mângâiate de vizita şi de binecuvântarea Papei Paul al VI-lea. Biserica a recunoscut virtuţile acestei vieţi dăruite vestirii Evangheliei cu mijloacele de comunicare socială prin vocea Papei Ioan Paul al II-lea care, la 27 aprilie 2003, l-a proclamat fericit.

În prezent, trupul lui se odihneşte sub cripta Sanctuarului „Regina Apostolilor” din Roma, pe strada Alessandro Severo. Faima sfinţeniei lui, răspândită în toată lumea, atrage numeroşi vizitatori, în timp ce, de pe toate continentele, la Casa Generală a Paulinilor ajung relatări despre haruri primite de credincioşii care s-au recomandat mijlocirii sale.

Sursa: Pauline.ro