Calendar Romano-Catolic -25 februarie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Tarasiu al Constantinopolului

• Patriarh
• c.750-806
• n.: în c.759, Constantinopol
• d.: la 25 februarie 860
• 25 februarie (latin)
• 25 februarie (bizantin)
• 

Pentru noi care trăim în „civilizaţia imaginilor”, numită astfel datorită prezenţei masive a instrumentelor audiovizuale, în special cinematograful şi televiziunea, va putea fi probabil stimulatoare amintirea unui personaj care s-a zbătut cu străduinţă pentru „imagini”, chiar dacă aceasta nu a fost gloria sa principală, iar imaginile pentru care s-a bătut erau mult mai „sacre” decât cele propuse de societatea noastră consumistă.

Polemica privind cultul icoanelor, aşa zisa luptă iconoclastă, a avut printre protagoniştii săi pe împăraţii bizantini Leon al III-lea Isauricul, Constantin al V-lea Copronimul şi Leon al IV-lea Khazaras pe de o parte, pe sfântul Ioan Damaschinul şi pe patriarhii Gherman de Constantinopol şi Tarasiu pe de altă parte. În realitate, alături de un conflict ideal, care se orienta asupra dreptei credinţe, asupra legitimităţii depăşirii creştine a interdicţiei iudaice de a-l reprezenta pe Dumnezeu şi „lumea cerească”, istoricii scot în evidenţă că erau în joc şi probleme cu caracter politic sau chiar economic: apărătorii constituiţi ai imaginilor erau, de fapt, călugării, singurii adevăraţi oponenţi ai supraputerii imperiale şi puternici din punct de vedere economic. Dar Tarasiu, cum spuneam, merită încă alte glorii. Din familie nobilă, a fost investit cu demnitatea de senator şi şef al cancelariei imperiale.

Deşi era simplu laic, prin desemnarea ca urmaş al defunctului patriarh Paul, este ales să primească o dificilă moştenire, pe care a acceptat-o cu condiţia ca împărăteasa Irene şi senatul să se angajeze că vor fi de acord privind convocarea unui conciliu, deoarece el considera că numai astfel ar fi fost posibil să se restabilească ortodoxia şi pacea bisericească. Acest lucru s-a întâmplat, nu fără dificultăţi, în Conciliul de la Niceea din anul 787. Tarasiu s-a arătat apoi un straşnic apărător al moralei creştine şi în special al Căsătoriei, opunându-se cu hotărâre însuşi împăratului Constantin al VI-lea, care pretindea de la el sentinţa de divorţ, pentru a putea încheia altă căsătorie. Tarasiu a avut în sfârşit o devoţiune fervoroasă faţă de sfânta Fecioară, pe care, într-o rugăciune a sa, o saluta astfel: „Bucură-te, o mijlocitoare a tot ceea ce este sub cer; bucură-te, restauratoarea întregului univers; bucură-te, o plină de har, Domnul este cu tine, el care era mai înainte de tine şi s-a născut din tine, pentru a trăi cu noi”. Sfântul Tarasiu a murit în vârstă de 76 de ani, în anul 806 şi a fost înmormântat în sanctuarul „Tuturor martirilor”, al mănăstirii întemeiate de el în zona Bosforului.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Se crede că Tarasie s-a născut la Constantinopol în preajma anului 730, fiind fiul Encratiei şi al lui Gheorghe, un judecător de rang înalt. Provenea dintr-o familie ilustră, având legături de sânge cu familia viitorului patriarh, Sf. Fotie cel Mare. A primit o educaţie aleasă şi a urmat o carieră în administraţia civilă a Imperiului Bizantin. A fost repede promovat la curtea împăratului Constantin al VI-lea şi a mamei sale, Binecredincioasa Irina Împărăteasa. A ajuns până la rangul de senator şi în cele din urmă a devenit secretar imperial (asekretis) al lui Constantin al VI-lea şi al împărătesei Irina.

În acea vreme, Biserica era răscolită de tulburările iconoclaste. Patriarhul Pavel al IV-lea, care fusese iniţial un susţinător al iconoclaştilor, însă mai apoi se pocăise, a demisionat din funcţie pe motiv de boală şi de vârstă înaintată. S-a retras la o mănăstire şi a îmbrăcat Marea Schimă. Când împărăteasa Irina şi fiul ei Constantin au apelat la el, cerându-i sfatul cu privire la succesorul său, Pavel le-a recomandat drept cel mai potrivit urmaş pe Tarasie, care la acea vreme era încă mirean. Însă, deşi era mirean, Tarasie era, ca mulţi dintre membrii familiilor bizantine de vază, cunoscător în ale teologiei, iar alegerea unor mireni competenţi ca episcopi nu era un lucru nemaiauzit în istoria Bisericii.

Când împăratul şi împărăteasa i-au oferit această însărcinare, Tarasie a refuzat multă vreme, considerându-se nevrednic de a primi un asemenea rang. În cele din urmă, a cedat insistenţelor, însă cu condiţia ca un Sinod Ecumenic să fie convocat pentru a rezolva problema ereziei iconoclaste.

Tarasie a fost repede hirotonit diacon, apoi preot şi în cele din urmă ca episcop. Pe 25 decembrie 784, episcopul Tarasie a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului.

Pe 17 august 786, sinodul a fost convocat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol pentru a discuta chestiunea iconoclastă. Lucrările au fost însă întrerupte de nişte trupe de soldaţi răzvrătiţi care i-au alungat pe participanţii la sinod. Abia în anul următor, în septembrie 787 a fost convocat din nou sinodul, de data aceasta la Niceea. La lucrări au luat parte 367 de episcopi. Patriarhul Tarasie a prezidat lucrările acestui al VII-lea Sinod Ecumenic, cunoscut şi sub numele de „al doilea Sinod de la Niceea”. Sinodul a condamnat iconoclasmul şi a validat formal practica cinstirii icoanelor. Patriarhul Tarasie a avut o poziţie moderată faţă de foştii iconoclaşti, ceea ce i-a atras criticile Sf. Teodor Studitul şi ale sprijinitorilor lui. Cu toate acestea, episcopii care s-au pocăit de iconoclasmul lor au fost reprimiţi în Biserică.

Opt ani mai târziu, în ianuarie 795, Tarasie a fost implicat în divorţul lui Constantin al VI-lea de soţia lui, Maria din Amnia. Pentru a obţine divorţul, împăratul Constantin a calomniat-o pe împărăteasa Maria, soţia lui şi nepoata Sf. Filaret cel Milostiv, pentru a o putea trimite la mănăstire şi a se putea căsători cu o altă femeie, Teodota, cu care era înrudit. Comunitatea monahală a fost scandalizată. Patriarhul Tarasie însuşi a refuzat sa recunoască desfacerea căsătoriei împăratului, motiv pentru care a căzut în dizgraţie. La scurtă vreme însă, Constantin a fost detronat de mama lui, împărăteasa Irina.

Patriarhul Tarasie a păstorit Biserica vreme de douăzeci şi patru de ani. A trăit o viaţă de nevoinţă aspră, mulţumindu-se cu puţin. Şi-a cheltuit averile în chip bineplăcut lui Dumnezeu, îngrijindu-se să aducă alinare celor bătrâni, nevoiaşi, văduvelor şi orfanilor. De Sfintele Paşti, a slujit el însuşi la masa pe care o pregătise pentru săraci. A rămas patriarh al Constantinopolului şi în timpul domniei împărătesei Irina şi apoi al împăratului Nichifor I, slujindu-i cu credinţă şi înţelepciune pe toţi.

A trecut la Domnul pe 25 februarie 806, la Constantinopol. A fost înmormântat în mănăstirea pe care a ctitorit-o pe malul Bosforului.

Sursa: Ro.OrthodoxWiki.org

Fer. Maria Adeodata Pisani

• călugăriţă
• 1806-1855
• n.: la 29 decembrie 1806, Napoli, Italia
• d.: la 25 februarie 1855, Mdina, Malta
• 25 februarie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 24 aprilie 2001, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericită la 9 mai 2001, de Papa Ioan Paul al II-lea

Maria Adeodata Pisani, O.S.B., s-a născut în Napoli, la 29 decembrie 1806, fiind singura fiică a Baronului Benedetto Pisani Mompalao Cuzkeri. A fost botezată în aceeaşi zi în parohia Sfântul Marcu din Pizzofalcone, cu numele de Maria Tereza. Tatăl ei avea titlul de Baron de Frigenuini, unul dintre cele mai vechi şi mai bogate titluri din Malta. Mama ei era italiancă.

Din păcate, tatăl ei obişnuia să bea, şi astfel au apărut probleme în familie, care au făcut ca, în final, când Maria Tereza era încă o copilă mică, mama ei să plece din casa soţului ei, încredinţându-şi fiica soacrei, Elisabeth Mamo Mompalao, care locuia în Napoli. Bunica şi-a îngrijit bine nepoata, dar a murit când aceasta avea doar 10 ani. Maria Tereza a fost trimisă la o faimoasă şcoală din Napoli, cunoscută sub numele de ‘Istituto di Madama Prota’, unde îşi primeau educaţia domnişoarele aristocrate ale vremii.

Maria Tereza a rămas la această şcoală până la vârsta de 17 ani, aici primind educaţia religioasă şi socială. Între timp tatăl ei continua să provoace necazuri, astfel că în 1821, datorită implicării lui într-o revoltă în Napoli, a ajuns să fie condamnat la moarte. Fiind cetăţean britanic, sentinţa i-a fost suspendată şi a fost dat afară din Napoli şi deportat în Malta.

În 1825, Maria Tereza s-a mutat cu mama ei în Malta şi s-au stabilit în Rabat, unde trăia şi tatăl ei cu amanta sa, dar nu au locuit niciodată cu el. Deşi mama ei a căutat un bărbat potrivit cu care să îşi mărite fiica, Maria Tereza a respins întotdeauna propunerile. Ea a preferat să ducă o viaţă liniştită, să meargă zilnic la biserică, şi, atunci când i se ivea ocazia, să îi ajute pe săracii pe care îi întâlnea pe străzi. Oamenii care o cunoşteau au început să vorbească deja despre comportamentul ei pios. Ea nu s-a lăsat niciodată îndepărtată de comportamentul tatălui ei, şi întotdeauna când îl întâlnea îi cerea binecuvântarea.

La un moment dat, ea a fost impresionată de o predică pe care a auzit-o în biserica Ta’Giezu din Rabat. Ea mersese să se roage în faţa imaginii Maicii Domnului Bunului Sfat din biserica augustinienilor din Rabat, unde mergea de altfel în general zilnic la Liturghie şi la rugăciunile de seară. Aici a simţit pentru prima oară chemarea la călugărie şi la a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu în rugăciune. Părinţii ei s-au opus imediat dorinţei de a deveni călugăriţă, mama ei obligând-o să mai aştepte un an până să ia decizia finală. Maria Tereza a aşteptat cu supunere un an întreg, dar hotărârea ei a rămas aceeaşi.

La 16 iulie 1828, ea a intrat în comunitatea benedictină din mănăstirea Sf. Petru din Mdina. Ea şi-a ales ca stil de viaţă rugăciunea, munca, silenţiumul şi ascultarea. După şase luni ca postulantă, la începutul anului 1829, a avut loc ceremonia de investire ca şi novice, la care au participat şi părinţii şi rudele ei. Atunci ea şi-a ales numele de Maria Adeodata. În timpul anului cât a fost novice ea le-a impresionat nu numai pe celelalte colege de noviciat, ci şi pe călugăriţa responsabilă cu novicele. Această călugăriţă a mărturisit că Adeodata nu greşea deloc, şi că, în loc să o înveţe, învăţa de fapt de la ea.

La 4 martie 1830, ea a semnat la notariat un act de renunţare, ultimul pas oficial pentru a fi admisă ca şi călugăriţă. Prin acest act ea renunţa la titlurile ei şi îşi împărţea moştenirea imensă primită de la bunica sa după tată, păstrând doar cât avea nevoie să poată să îi ajute pe alţii.

Depunerea voturilor a avut loc la 8 martie 1830, următorii 25 de ani trăindu-i ca şi călugăriţă de clauzură în mănăstirea Sf. Petru. În aceşti ani, nu doar călugăriţele din mănăstire ci şi persoane din exterior au beneficiat de faptele ei caritabile şi de viaţa ei sfântă. A avut diferite responsabilităţi în mănăstire, dar cea care i-a plăcut cel mai mult a fost îngrijirea capelei, care îi dădea mai mult timp pentru a sta lângă Sfântul Sacrament, şi cea de portar, care îi dădea şansa să stea lângă cei săraci care obişnuiau să vină zilnic la mănăstire pentru a cere ajutorul. Timp de patru ani s-a ocupat de novice, iar între 1851 şi 1853 a fost aleasă stareţă. În timpul mandatului de doi ani, ea a întâmpinat dificultăţi doar din partea câtorva membre ale comunităţii, încercând să aducă unele schimbări în viaţa comunităţii pentru a o ajuta să trăiască mai bine în concordanţă cu regula şi modul de viaţă benedictin. Unele călugăriţe au fost de asemenea invidioase pe ea deoarece mulţi vorbeau despre sfinţenia vieţii pe care o trăia.

Maria Adeodata era recunoscută pentru spiritul de sacrificiu. Tot ce avea mai bun, fie hrană, fie haine, dădea celor săraci, ea fiind fericită să trăiască cu resturi şi cu haine vechi. Cât a stat în mănăstire ea a scris şi câteva lucrări, dintre care cea mai cunoscută este „Grădina mistică a sufletului care îi iubeşte pe Isus şi pe Maria”, în care ea a strâns reflecţii spirituale personale, în forma unui jurnal pe perioada 15 august 1835 – 3 mai 1843. Ea a scris de asemenea reflecţii asupra îndrumării spirituale, precum şi mai multe rugăciuni, unele dintre ele fiind folosite de către comunitate. Deşi limba ei nativă era italiana, s-a străduit să înveţe să vorbească şi să scrie în malteză, scriind în malteză rugăciunile care se foloseau în mod obişnuit în mănăstire. Prin viaţa ei ca şi călugăriţă, ea a fost un exemplu luminos pentru toţi în urmarea Regulii Sfântului Benedict, prin ascultarea de superiori, prin gesturile de caritate, prin devoţiunea ei pentru Sfântul Sacrament şi pentru Fecioara Maria şi prin angajamentul ei total de iubire pentru Dumnezeu.

În ultimii doi ani ai vieţii, problemele cu inima i-au şubrezit treptat starea sănătăţii, care de altfel nu a fost niciodată prea bună. Ea s-a forţat însă să ducă o viaţă normală în sânul comunităţii, luptând întotdeauna pentru perfecţiune şi conducându-i pe ceilalţi prin propriul exemplu. La 25 februarie 1855, la 48 de ani, Maria Adeodata a simţit că i se apropie sfârşitul. În ciuda sfaturilor călugăriţelor, ea a mers la capelă pentru a participa la Liturghia de dimineaţă. După ce s-a împărtăşit, a fost dusă înapoi în pat, unde, înconjurată de călugăriţele comunităţii ei aflate în rugăciune, a murit. Imediat ce vestea s-a aflat în afara mănăstirii, aceeaşi propoziţie s-a repetat în întreaga ţară: „Sfânta a murit”. A avut parte de funeralii simple, fiind înmormântată chiar a doua zi în cripta mănăstirii.

Mulţi oameni susţin că au avut parte de vindecări miraculoase sau alte haruri din partea lui Dumnezeu prin mijlocirea Adeodatei. În 1892 a fost iniţiat procesul de beatificare şi canonizare a Mariei Adeodata. În 1897 a avut loc un miracol care a fost mai târziu prezentat Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, pentru examinarea oficială şi eventuala recunoaştere. Miracolul s-a petrecut în Subiaco, Italia: o stareţă benedictină era atât de bolnavă încât a primit şi Sacramentul Maslului, dar, după rugăciuni în care a cerut Adeodatei mijlocirea, ea s-a simţit tot mai bine, medicii neputând să explice vindecarea ei din final.

Datorită unor motive financiare, procesul de beatificare a fost întrerupt în 1913, fiind reluat abia în 1989, când comunitatea benedictină de la mănăstirea Sf. Petru a cerut reluarea cazului. Ea a fost beatificată de către Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia pelerinajului pe care l-a făcut în Malta în perioada 8-9 mai 2001.

Sursa: Vatican.va

Fer. Maria Ludovica De Angelis

• călugăriţă, misionară
• 1880-1962
• n.: la 24 octombrie 1880
• d.: la 25 februarie 1962
• 25 februarie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • fericită la 3 octombrie 2004, de Papa Ioan Paul al II-lea

Sora Maria Ludovica De Angelis s-a născut la 24 octombrie 1880 în Italia, la San Gregorio, un mic sătuc din Abruzzo, nu departe de oraşul Aquila, fiind prima dintre opt fraţi. A fost botezată chiar în ziua naşterii, primind numele de Antonina. Cu trecerea anilor, în contact cu natura şi viaţa de la ţară, copila a crescut luminoasă şi curată, deschisă şi muncitoare, devenind o tânără puternică şi foarte sensibilă, activă şi rezervată.

La 7 decembrie 1880, anul naşterii lui Antonina, murise la Savona o femeie extraordinară care alesese să dea plinătate propriei vieţi mergând pe urmele Aceluia care spusese: «Fiţi milostivi…» şi «tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei, mie mi-aţi făcut…». Era sora Maria G. Rossello, care înfiinţase la Savona, în 1837, Institutul Fiicelor Sfintei Fecioare a Milostivirii.

Antonina simţea în inima sa că visele ei se regăseau în visele Maicii Rossello. Intrată în Institutul Fiicelor Milostivirii la 14 noiembrie 1904, în momentul înveşmântării religioase a luat numele de sora Maria Ludovica, iar după trei ani, la 14 noiembrie 1907, a plecat spre Buenos Aires, unde a ajuns la 4 decembrie. Din acest moment începe o explozie neîntreruptă de umile gesturi tăcute, o dăruire discretă şi întreprinzătoare. Sora Ludovica nu are o cultură deosebită, dimpotrivă. Şi totuşi ceea ce reuşeşte să facă are ceva incredibil în sine.

În spitalul de copii la care este trimisă şi pe care îl adoptă imediat ca pe familia sa, este mai întâi bucătăreasă harnică, apoi responsabila comunităţii, neobosit înger păzitor al operei care în jurul ei se transformă treptat într-o familie unită de un singur scop: binele copiilor. Senină, activă, hotărâtă, curajoasă în iniţiative, puternică în încercări şi în boală, fără să lase din mâini rozariul, cu privirea şi inima îndreptate spre Dumnezeu şi cu surâsul în ochi permanent, sora Ludovica devine, prin bunătatea ei fără margini, un neobosit instrument al milostivirii, pentru ca la toţi să ajungă clar mesajul iubirii lui Dumnezeu.

Cu finanţări pe care numai Dumnezeu ştie cum reuşea să le obţină, sora Ludovica pune la punct săli de operaţie, săli pentru micii pacienţi, noi instrumente, o clădire la Mar del Plata pentru convalescenţa copiilor, o biserică devenită azi parohie şi o înfloritoare fermă la City Bell, pentru ca protejaţii ei să aibă mereu hrană proaspătă. Timp de 54 de ani sora Ludovica va fi prietenă şi confidentă, sfătuitoare şi mamă, călăuză şi mângâiere pentru sute şi sute de persoane de orice condiţie socială. La 25 februarie 1962 şi-a încheiat pelerinajul pământesc, dar cei care au rămas – în particular întregul personal medical al spitalului – nu o uită, iar spitalul de copii a primit numele «Spitalul Superioara Ludovica».

Sursa: Vatican.va