Calendar Romano-Catolic - 25 august 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Tit

• Episcop
• ??-c.96
• d.: în c.96, Goryna, Creta
• 26 ianuarie (latin)
• 25 august (bizantin)
• 

Trăind în jurul marelui apostol al neamurilor, sfântul Tit (ca şi sfântul Timotei) este fixat acum în noul calendar liturgic după sărbătoarea „convertirii” sfântului Paul. Timotei este imaginea ucenicului exemplar: ascultător, discret, activ, curajos. Pentru aceste calităţi Paul l-a voit tovarăş de apostolat, în locul lui Ioan Marcu, deja în toamna anului 50, în timpul celei de-a doua călătorii misionare.

Fidel colaborator al lui Paul, sfântul Timotei provine din păgânism. Convertit şi botezat de însuşi apostolul, care îl numeşte „fiul meu”, era deja în compania lui Paul în anul 49, la Ierusalim. A făcut împreună cu el a treia călătorie misionară. Tit a fost cel care a dus „scrisoarea lacrimilor” a lui Paul credincioşilor din Corint, la care a restabilit armonia şi a organizat colecta ce trebuia trimisă săracilor din Ierusalim.

Eliberat din închisoarea romană, apostolul, în trecere prin Creta, l-a lăsat acolo pe Tit cu misiunea de a organiza acolo prima comunitate creştină. Aici Tit a primit scrisoarea lui Paul. Este un document foarte important, pentru că ne informează despre viaţa internă a Bisericii apostolice. Tit a ajuns apoi la Roma, la maestru care l-a trimis probabil să evanghelizeze în Dalmaţia, unde şi acum cultul său este foarte răspândit. O tradiţie veche, neatestată din punct de vedre istoric, relatează că Tit ar fi murit în Creta, la o vârstă foarte înaintată.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

„Planul de nepătruns al înţelepciunii tale ne-a fost revelat de evanghelia mântuirii, căreia sfinţii Timotei şi Tit i-au fost vestitori şi învăţători”.[1]

Sfinţii Timotei şi Tit sunt printre cei mai credincioşi ucenici ai sfântului Paul şi şi-au consumat toată viaţa lor pentru răspândirea evangheliei, urmându-l pe Apostol şi punând în practică directivele sale. Să readucem pe scurt în memorie ceea ce ştim despre ei, bazându-ne, înainte de toate, pe scrisorile pauline şi pe Faptele apostolilor.

Tit era de origine greacă, datorită tatălui şi mamei sale, şi a îmbrăţişat creştinismul în prima călătorie apostolică a lui Paul şi Barnaba. Neavând în spate o formaţie religioasă bazată pe legea mozaică, asemenea lui Timotei, dar pe aceea a lumii aşa-numite păgâne, convertirea sa s-a altoit pe cultura elenistică şi a produs un creştin autentic, care nu avea nimic din ceea ce putea să fie motiv de invidie pentru cei care proveneau din iudaism.

Pentru acest motiv, Paul şi Barnaba l-au luat cu ei şi l-au condus în comunitatea din Ierusalim (Fap 15), pentru a le arăta scepticilor ce roade producea evanghelia între cei care nu au fost circumcişi. Paul, în Scrisoarea către Galateni, făcea cunoscut, nu fără mândrie, că în acea ocazie, „nici măcar Tit, care era cu mine, deşi era grec, nu a fost obligat să se circumcidă” (Gal 2,3). Libertatea evangheliei triumfase asupra prescrierilor legaliste şi fiecare putea, în final, „să-l adore pe Dumnezeu în spirit şi adevăr”.

Asemenea lui Timotei, şi Tit l-a urmat pe Paul ca fidel colaborator. Împreună cu el, a rămas pentru un timp la Corint, câştigându-şi stima acelei comunităţi, unde, în continuare, şi-a desfăşurat misiunea de mediator în neînţelegerile ivite faţă de Paul, ajungându-l apoi pe Apostol în Macedonia cu vestea cea bună despre căinţa corintenilor. Cu această ocazie, Paul a scris cea de-a doua scrisoare şi l-a însărcinat pe Tit ca organizator şi distribuitor al colectei din acel oraş pentru săracii din Ierusalim.

O dată împlinită această misiune, l-a urmat pe Paul la Creta şi, din voinţa Apostolului, a rămas acolo pentru a întări comunitatea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să duci la îndeplinire ce a mai rămas şi să stabileşti prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” (Tit 1,5). Având ca bază Insula Creta, el a fost chemat de Paul şi la Nicopole, în Epir, şi apoi a fost trimis în Dalmaţia.

După mărturia sfântului Ieronim, el ar fi rămas feciorelnic toată viaţa, pentru a se putea dedica total misiunii sale, şi ar fi murit în Creta. În secolul al VIII-lea, sfântul Andrei din Ierusalim, arhiepiscop de Creta, în panegiricul ocazionat de sărbătoarea sa, a exprimat cu elocvenţă tipic orientală toată veneraţia cretanilor pentru acela pe care ei dintotdeauna l-au recunoscut ca tatăl lor în credinţă: „Tit, însoţitor de călătorie al «vasului ales» (Paul), bază stabilă şi stâncă de credinţă, turn de protecţie construit de Dumnezeu pentru Biserica din Creta., soare plăcut pe firmamentul Bisericii, protector al fiilor ei, torţă a pietăţii, coloană de virtute, liră grăitoare de adevăr, părinte al patriei”[2].

Rămăşiţele pământeşti ale lui Tit au fost păstrate la Creta până în 823, când insula a căzut în mâna turcilor care au distrus catedrala. Veneţienii au reuşit să salveze şi să ducă în oraşul lor numai capul său, care, în 1966, în semn de comuniune ecumenică, a fost solemn restituit Bisericii Metropolitane din Heraclea, încredinţându-i lui Tit, cel care rezolvase neînţelegerile dintre corinteni, misiunea de a reconstrui deplina unitate între creştinii din Orient şi din Occident.

Note:
[1] MA II, 1045.
[2] PG 97, 1141 ş.u.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Fericitul Tit se tragea din neamul lui Min, împaratul Cretei, precum graieste legiuitorul Zinas, care a scris viata lui, si de care pomeneste fericitul Apostol Pavel. Acest fericit Tit, înca din copilarie, a aratat multa nevointa spre învatatura cea laudata a elinilor. Fiind el de 20 de ani, a auzit un glas ce-i venea de sus, care zicea: „Tit, trebuie sa iesi din cele de aici, sa-ti mântuiesti sufletul, ca nu-ti va folosi învatatura aceasta”. Dupa un an de la aceasta aratare i s-a poruncit prin vedenie, ca sa citeasca cartile evreilor. Si luând cartea proorocului Isaia a citit acestea: „Înnoiti-va catre mine ostroave multe; Israel se mântuieste de la Domnul cu mântuire vesnica”.

Între timp antipatul Cretei, care era unchi al Sfântului Tit, auzind de mântuitoarea Nastere a Domnului Hristos si de minunile ce a facut în Ierusalim si într-alte locuri, a trimis pe Tit la Ierusalim, caci era iscusit a auzi si a spune si a povesti cele ce auzea. Deci mergând el acolo, si vazând si închinându-se Stapânului Hristos, a ramas în Ierusalim unde a vazut minunile lui Hristos, dar a vazut si mântuitoarele Lui Patimi, îngroparea si Învierea si dumnezeiasca Sa înaltare; apoi Pogorârea Preasfântului Duh asupra Sfintilor Apostoli. Si crezând el s-a numarat cu cei 120 si cu cei 3000 ce au crezut în Domnul prin învatatura Apostolului Petru.

Dupa aceea a fost hirotonit si trimis cu Pavel sa învete si sa hirotoneasca pe cei ce i-ar socoti Pavel a fi iscusiti. Si s-a dus cu dânsul la Antiohia si la Seleucia, la Cipru, la Salamina si la Pafos si de acolo la Perga Pamfiliei si la Antiohia Pisidiei si la Iconia, la casa lui Onisifor; apoi la Listra si la Derbe, propovaduind pretutindeni cuvântul lui Dumnezeu cu Apostolul Pavel. Deci întâmplându-se a fi stapân în Creta doi ani Rustil, cumnatul lui Tit, dupa sora, au mers acolo Pavel si Tit, unde si biserica au zidit. Dupa aceea iesind din Creta s-au dus în Asia si de acolo cu Pavel la Roma, unde a ramas Tit pâna ce Pavel a fost omorât de Neron, si de unde s-a întors în Creta. Aici hirotonind episcopi si preoti si stralucind apostoleste, a raposat în Domnul.

Sursa: Calendar-Ortodox.ro

SFÂNTUL LUDOVIC

rege al Franţei

(1214-1270)

“Vederea şi cuvântul regelui aveau adeseori efectul readucerii păcii şi liniştii în sufletul celor care mergeau să-l viziteze cu inima tulburată de patimi”^[1].

Este propriu sfinţilor să transmită pacea în acest fel. Sfântului Ludovic al IX-lea, rege al Franţei, îi plăcea să se semneze Ludovic de Poiss..., locul în care a fost botezat, pentru a spune că demnitatea de creştin era mai importantă pentru el decât aceea de rege. Şi Biserica îl venerează tocmai cu numele său de Botez.

Născut în 1214 şi încoronat ca rege la vârsta de 12 ani, din cauza morţii premature a tatălui, a rămas sub regenţa mamei, Bianca de Castilia. Se spune că ea era o femeie profund religioasă, dar şi expertă în politică; a ştiut să se înconjoare de colaboratori oneşti şi competenţi şi a fost preocupată, în egală măsură, de formarea umană şi creştină a fiului, cât şi de administrarea regatului.

Ajungând la vârsta matură, Ludovic şi-a asumat responsabilitatea de rege în deplină armonie cu mama sa şi s-a căsătorit cu Margareta de Provence. Pentru a evita ca în căsătorie să se strecoare răceala relaţiilor politice, Ludovic, eludând cu şiretenie supravegherea mamei, s-a întâlnit în mod repetat cu viitoarea sa soţie şi şi-a dat consimţământul numai după ce s-a asigurat că între ei exista o iubire adevărată.

A fost cu adevărat o căsătorie fericită: cei doi soţi se iubeau cu multă dăruire, şi astfel, au ajuns să aibă mulţi copii. Se poate aminti un singur episod de disensiune între cei doi, când regina, voind să acorde favoruri rudelor sale, regele s-a opus cu hotărâre, nevoind ca plaga nepotismului să se extindă la curte.

Pacificatorul

Chiar de la începutul guvernării sale, Ludovic a trebuit să se confrunte cu probleme grave. Afirmarea autorităţii regale, în secolul al XIII-lea, trezise resentimentul diferiţilor seniori ai provinciilor franceze, şi aceştia, cu sprijinul suveranilor din Spania şi Anglia, au fost la originea unor rebeliuni armate, reclamând propria independenţă.

Ludovic, ţinând cont şi de sfatul mamei sale, a ştiut să aducă pacea, păstrând unitatea regatului şi venind în întâmpinarea acelor revendicări ale suveranilor Spaniei şi Angliei, pe care le considera juste. Modul său de a acţiona a fost apreciat în toată Europa, în care şi-a câştigat numele de pacificatorul şi, de mai multe ori, a fost invitat să rezolve controversele dintre principi şi să aducă pacea în relaţia dintre împărat şi papă.

Regele era clar în privinţa programului său de viaţă: să fie un om drept pentru a se putea îngriji cum trebuie de bunurile tuturor supuşilor săi. El spunea: “Aş vrea foarte mult să pot primi numele de prud’ homme, cu condiţia să fiu cu adevărat”^[2]. Este dificil să traducem această expresie, poate termenul cel mai exact este cel biblic de om drept, în sensul posedării unui mare echilibru, deoarece, în modul său de a acţiona, se lasă călăuzit de Dumnezeu. Era convins că, pentru a reuşi acest lucru, trebuia să devină sfânt.

În secolul al XIII-lea, idealul sfinţeniei era încă cel al principiului monastic ora et labora. Ludovic şi l-a făcut propriu. În fiecare zi, clericii de la curte celebrau două Liturghii şi recitau în cor orele canonice, în prezenţa regelui şi a familiei sale. În timpul anului, Ludovic se supunea cu rigurozitate posturilor prescrise de liturgie şi operelor de caritate în favoarea săracilor. În fiecare zi, dădea de mâncare la trei sute de săraci şi adeseori invita treisprezece dintre aceştia la masă şi îi servea personal. Celor care îi atrăgeau atenţia că cheltuia prea mult pentru săraci, le răspundea: “Prefer să cheltuiesc pentru pomenile făcute din dragoste faţă de Dumnezeu, decât în plăcerile pe care le aduce gloria deşartă a acestei lumi”.

Figura monastică ce-l atrăgea cel mai mult era aceea a lui Bernard de Clairvaux, care i-a transmis şi dragostea faţă de Ţara Sfântă. Pe cheltuiala sa, a fondat abaţia cistercină de la Ro...aumont, unde se ducea cu plăcere pentru a sluji la masă călugărilor şi să-i asiste cu medicii de la curte pe cei bolnavi. Îşi rezerva apoi timp pentru a vizita şi sluji personal un călugăr lepros, care, pentru a evita contagierea conform mentalităţii timpului, trăia de unul singur într-un loc izolat.

Regele avea o admiraţie deosebită faţă de franciscani şi dominicani şi a favorizat prezenţa lor la Universitatea de la Paris, interesându-se de noile perspective intelectuale ale lui Albert cel Mare, Toma de Aquino şi Bonaventura de Bagnoregio. În afară de aceasta, l-a încurajat pe Robert de Sorbon în fondarea acelei şcoli care a devenit celebra Sorbona.

Dragostea pentru cei din urmă

 Foarte mişcat de figura lui Francisc din Assisi, regele a devenit terţiar şi a învăţat de la el să recunoască în chipul oricărui sărac figura lui Cristos. Aceasta l-a ajutat să privească cu ochi noi situaţia ţăranilor din regatul său, clasa care suferea cel mai mult din cauza asupririi din partea seniorilor.

El, om al rugăciunii, s-a arătat şi om de acţiune, iniţiind o mare Reformă a Justiţiei, care a fost sustrasă autorităţii locale şi încredinţată împuterniciţilor regali. Aceştia, în urma unor precise instrucţiuni, au călătorit prin provincii, au ascultat plângerile poporului şi i-au obligat pe seniori să restituie taxele luate pe nedrept. În întreaga Franţă, a fost instituit un sistem judiciar mai corect, care depindea direct de rege. O atare reformă a fost pentru acel timp o noutate fără egal în favoarea celor slabi şi a rămas în picioare până la Revoluţia Franceză. În testamentul său, lăsa moştenitorului sfatul pe care el însuşi l-a pus întotdeauna în act: “Faţă de supuşii tăi, poartă-te întotdeauna în mod corect, în aşa fel încât să fii întotdeauna pe calea dreptăţii, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Fii întotdeauna mai degrabă de partea celui sărac decât a bogatului, cât timp nu eşti încă sigur de adevăr”^[3].

Aventura cruciadelor

O pagină mai puţin glorioasă din viaţa lui Ludovic este aceea a cruciadelor. Avea în el mai mult spiritul de luptător al lui Bernard de Clairvaux faţă de sarazini sau acela mai conciliant al lui Francisc din Assisi? Poate că cele două realităţi coexistau şi alternau în sufletul său. Un lucru, însă, este cert: el nu a întreprins cruciadele cu scopul unui câştig, ci numai din intenţia de a asigura creştinilor liberul acces în Ţara Sfântă.

Prima expediţie, plecată din Franţa în 1248, părea să se termine cu bine după biruinţa asupra fortăreţei Damietta pe râul Nil, dar B ca urmare a neascultării contelui Artois B armata creştină a fost bătută şi regele a fost făcut prizonier. Un sfârşit neprevăzut, dar poate providenţial, deoarece prezenţa regelui prizonier printre musulmani a trezit în aceştia o profundă admiraţie, încât l-au numit sultanul drept. Eliberat împreună cu restul armatei în urma unui mare preţ de răscumpărare, s-a reîntâlnit cu soţia sa şi cu soldaţii care rămăseseră în apărare la Damietta, şi de acolo s-au îndreptat spre San Giovanni d’Acri. De acord cu sultanul Egiptului, el putea întări guvernarea creştinilor în Ţara Sfântă, cu condiţia de a împiedica înaintarea mongolilor spre Egipt. Ludovic, după ce a întărit bastioanele creştine timp de patru ani, lăsând toate în pace, s-a întors în Franţa.

Din nefericire, în anii următori, mongolii nu s-au oprit în înaintarea lor şi au cucerit Siria, avansând ameninţător spre sud; musulmanii, la rândul lor, s-au pus în mişcare spre nord şi au luat în stăpânire San Giovanni d’Acri.

Ludovic s-a simţit din nou chemat la cruciadă şi, în 1270, a pornit la drum, îndreptându-se, împreună cu fratele său, Carol de Anjou, spre coastele Tunisiei. Strategic ar fi fost mai avantajos să debarce în Siria, să se alieze cu mongolii şi să pornească împotriva musulmanilor, dar Ludovic primise ştirea că emirul Tunisiei îl aştepta în ţinutul său, deoarece dorea să îmbrăţişeze creştinismul. Nu-i părea drept să-l trădeze şi i-a trimis un mesaj, spunându-i că este gata să-şi petreacă toată viaţa în închisoare, fără să mai vadă lumina, dacă acest lucru ar servi transmiterii credinţei emirului şi poporului său. Dar când trupele sale au pus piciorul pe malul cartaginez, nu numai că nu au găsit prieteni, dar au trebuit să se confrunte şi cu ciuma. Însuşi regele a fost atins de boală şi a murit la 25 august 1270.

Carol de Anjou s-a grăbit să încheie cu emirul un tratat comercial ce favoriza Sicilia şi, trăgându-şi ramele în barcă, a luat calea întoarcerii. Ceea ce mai rămânea din armata franceză, după o lungă şi dificilă călătorie, se întorcea în Franţa, ducând sicriul regelui care se bucura deja de faima sfinţeniei. Acest lucru a fost recunoscut şi de Biserică, în mod oficial, în anul 1297.

Un drum al sfinţeniei pentru toţi

Figura sfântului Ludovic a avut o enormă importanţă în istoria spiritualităţii creştine, deoarece a demonstrat că viaţa evanghelică nu era apanajul numai al celor care, prin fuga mundi, se refugiau în mănăstiri, dar putea să se întrupeze şi în vocaţiile seculare, în mijlocul lumii.

Un istoric modern notează că, în acea epocă în care se făcea cea mai evidentă “separare între clerici şi laici, Biserica a simţit necesitatea de a recunoaşte oficial preţuirea vieţii trăite în sânul societăţii (...) Canonizarea regelui Franţei, Ludovic al IX-lea, prin contribuţia lui Bonifaciu al VIII-lea, în 1297, este o demonstraţie strălucită a acestui fapt (...) Oficiile (liturgice) vorbesc despre perfecţiunea vieţii sale şi textele subliniază că Ludovic a fost un om mereu “în căutarea lui Dumnezeu”: aceste formule se aplicau mai înainte (numai) celor care se retrăgeau din lume.

Prin laudele care i-au fost aduse... se pot determina condiţiile drumului spre perfecţiune: cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, castitatea trăită în căsătorie, spiritul de sărăcie practicat în mijlocul bogăţiilor, o caritate nedespărţită de dreptate, zelul pentru credinţă şi dorinţa de pace. În sfârşit, o sumă de virtuţi ce justificau canonizarea sa”.

O dată cu moartea acestui rege sfânt, spiritul de luptă al cruciadelor, care până atunci reglementau raporturile dintre creştini şi musulmani, începea să slăbească, dar va mai trebui să treacă mult timp până când neînţelegerile dintre Cruce şi Semilună vor înceta să mai verse sânge şi spiritul dialogului să deschidă orizonturi noi în avantajul tuturor.

---

^[1] Cit. in Bibliotheca Sanctorum, VIII, Cittŕ Nuova Editrice, Roma 1988, 321.

^[2] Joinville, Storia di s. Luigi, Ed. E. Jarry, Angers 1942, c. 5.

^[3] Din Testamentul spiritual către fiul său. Cit. in: Acta Sanctorum, august, V (1868), 546.

SFÂNTUL IOSIF DE CALASANZ

fondator al Şcolilor Pioase

(1556-1648)

“Misiunea educativă cere multă caritate, răbdare încercată, umilinţă profundă; dar cel care îşi consacră viaţa şi cere lui Dumnezeu să fie fidel angajării sale educative, dincolo de bucuria de a se simţi ales drept colaborator la adevăr, va avea de la Dumnezeu, adeseori, sprijin şi întărire şi va primi de la el răsplata”^[1].

Perioada post-tridentină este înstelată de sfinţi extraordinari, nu pentru că societatea timpului a fost aşa de strălucită în a produce din belşug aceste fructe rare, ci pentru că, fiind bolnavă, Dumnezeu a ridicat personalităţi excepţionale cu carisme speciale, pentru a o vindeca în diferitele sale aspecte. Pentru evanghelizarea şi promovarea umană a tinerilor din clasele cele mai sărace, s-au ridicat, de exemplu, educatori ca Iosif de Calasanz, Cezar Bus, Petru Fourier, Ieronim Emiliani.

Iosif de Calasanz s-a născut la Peralta de la Sal, Dieceza de Urgel, în Aragona septentrională (Spania), în 1556, şi fiind din familie bogată, a putut studia până a ajuns doctor în drept civil şi bisericesc. Primise o bună educaţie creştină şi a urmat cu uşurinţă vocaţia sa sacerdotală. Imediat ce a ajuns preot, a început o carieră strălucită, devenind canonic vizitator (veghea asupra parohiilor şi mănăstirilor) şi apoi vicar general al diecezei.

 Cu siguranţă că ar fi ajuns episcop, dacă o pasiune secretă ce îi ardea în inimă nu l-ar fi dus la Roma, în 1592. A ajuns aici în urma unei invitaţii primite din partea cardinalului Ascanio Colonna, prietenul său, care spera să-l aibă alături ca expert în drept şi în teologie.

În realitate, acest preot spaniol nu ştia încă ce voia Dumnezeu de la el. Ducea o viaţă foarte rezervată, cu totul dedicată rugăciunii şi penitenţelor, chiar şi pentru faptul că ajutorul pe care cardinalul i-l oferea era, mai degrabă, sporadic. Este adevărat că în acel timp se mergea devreme la dormit, dar la miezul nopţii, Iosif era deja în picioare pentru a se ruga, la primele raze de lumină ale zilei pornea la drum pentru a vizita una dintre bazilicile romane; apoi mergea să-i asiste pe cei bolnavi ca infirmier în spitale, şi nu rareori îi vizita pe cei încarceraţi. Se simţea atras de cei de pe urmă: slujirea lor era ca un act de adoraţie înaintea Preasfântului Sacrament.

Descoperirea vocaţiei

Trecând, însă, pe străzile din Trastevere, descoperea o mare plagă. La Roma, ca în toate marile oraşe, exista o masă de copii abandonaţi şi destinaţi, mai devreme sau mai târziu, unei vieţi dezordonate. Dacă la ţară tinerii sufereau de foame, cel puţin se ocupau să facă ceva, şi astfel, îşi câştigau o bucată de pâine; în oraş, însă, ei erau abandonaţi şi erau nevoiţi să se descurce furând, dacă voiau să pună ceva în gură. O meserie nu uşoară, dar şi foarte dispreţuită de oameni, pentru care mulţi îi urau, iar alţii, puţini la număr, le ofereau vreo zdreanţă pentru a se acoperi sau puţină hrană, şi cine o făcea le cerea să le lucreze ca nişte sclavi.

Se spune că sacul gol nu stă în picioare, dar probabil că, din disperare, acei vagabonzi reuşeau totuşi să rămână pe picioare; pe de altă parte, cel care suferă şi este asuprit poate să se şi răzvrătească şi să devină un adevărat hoţ sau ceva şi mai rău, dacă moartea nu reuşeşte să-l secere înainte de vreme.

În faţa acestor scene, care zi de zi erau prezente înaintea ochilor săi, Iosif şi-a descoperit propria vocaţie: o voce interioară îi cerea să devină ca un tată pentru aceşti copii ai străzii. De ce să nu-i adune şi să-i înveţe să citească şi să scrie, să fie buni creştini şi să devină oameni respectabili? El s-a născut bogat şi era încă. Pentru ce să nu-şi pună la dispoziţie patrimoniul său în acest scop?

Nu s-a gândit de două ori şi, în septembrie 1597, a întemeiat o şcoală gratuită pentru copiii săraci, prima din Europa. Numai fiii bogaţilor aveau în acel timp acces la instrucţia care costa foarte mult; ceilalţi erau condamnaţi la analfabetism. Iniţiativa sa a trezit admiraţia unora, stupoarea multora şi sarcasmul altora.

Conciliul din Trento indicase în instrucţia religioasă a copiilor un mijloc preţios pentru reînnoirea societăţii, şi pretutindeni în parohii, în confraternităţi şi în oratorii erau şcoli duminicale de catehism.

Metoda sfântului Iosif de Calasanz

Iosif a avut o viziune mai amplă decât aceea a conciliului privind formarea integrală a omului, şi nu numai învăţământul religios. În acel timp, în şcolile sale se folosea limba italiană, în aşa fel încât toţi să poată înţelege; apoi, nu se predau numai noţiunile abstracte, dar copiii erau pregătiţi şi pentru exercitarea unei meserii; şi aceia dintre ei care dovedeau înclinaţii deosebite pentru studii erau însoţiţi şi asistaţi chiar economic pentru a urma şcolile superioare şi chiar universitatea; în sfârşit, învăţământul religios trebuia să fie transmis de învăţători nu numai prin cuvinte, dar şi prin exemplu.

Fiilor săi - şi nu numai lor -, el le comunica pasiunea sa de educator: “E o misiune foarte nobilă - scria el - şi izvor de mari merite a te dedica educaţiei copiilor, în special a celor săraci, pentru a-i ajuta să dobândească viaţa veşnică. Cel care devine învăţătorul lor şi, prin formarea intelectuală, se angajează să-i educe, înainte de toate, în credinţă şi evlavie, împlineşte, într-un fel, misiunea însăşi a îngerului păzitor, şi are cel mai înalt merit pentru maturizarea lor umană şi creştină”^[2].

El a voit ca în centrul şcolii să fie întotdeauna capela cu prezenţa euharistică, pentru a arăta cu claritate, şi chiar vizibil, că adevăratul învăţător al tuturor, profesori, colaboratori şi elevi, era Cristos. Pentru aceasta, situaţie unică pentru acel timp, citea evanghelia în italiană şi o comenta cu viaţa sfinţilor prin lecturi şi reprezentări teatrale. El se baza pe cuvântul lui Dumnezeu pentru a educa copiii, arătându-le chipul iubitor al Tatălui într-un timp în care era încă puternică imaginea autoritară a lui Dumnezeu.

Pe atunci, metodele educative admiteau ca normale folosirea mijloacelor coercitive prin pedepse chiar fizice. El a adus în această direcţie o înnoire radicală. Elevului nu trebuie să-i fie frică de învăţător pentru că îl pedepseşte, ci să-l urmeze pentru că are încredere în el. Cel care comite o greşeală nu trebuie să se aştepte la o răzbunare, ci recurge la iertarea lui Dumnezeu prin Spovadă şi îşi reia drumul cu o mai mare angajare. Metoda sa, deci, este încrederea care crează convingerea interioară.

Scolopii (preoţii din Congregaţia Şcolilor Pioase)

În jurul lui Calasanz s-au strâns alţi colaboratori, preoţi şi laici, care s-au constituit în congregaţia numită Congregaţia Paulină a Săracilor Mamei lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase. Poporul simplu i-a numit, mai simplu, scolopi. Grigore al XV-lea a ridicat congregaţia la rang de ordin regular cu voturi solemne şi, în 1622, Iosif a fost ales superior pe viaţă. La cele trei voturi tradiţionale, ei au adăugat un al patrulea, acela de a se consacra instrucţiei celor tineri, în special, a celor mai săraci. Deşi în mijlocul strâmtorărilor şi dificultăţilor de orice fel, fervoarea primilor însoţitori a făcut să înflorească noua familie monahală şi, în scurt timp, Şcolile Pioase vor deveni numeroase nu numai la Roma, dar şi în alte oraşe din Italia, Germania, Boemia, Moravia şi Polonia. În timp ce iezuiţii pătrundeau în universitate şi evanghelizau lumea cultă, scolopii instruiau şi evanghelizau lumea săracă.

Şi a coborât noaptea...

Marea şi neaşteptata răspândire a ordinului şi cererile imperioase care veneau de pretutindeni nu i-au permis fondatorului să se dedice foarte mult timp formării membrilor. Foarte curând au înţeles că a face şcoală nu era un lucru atât de dificil, mai dificilă, însă, era trăirea evangheliei în viaţa comunitară.

Fondatorul a devenit atunci ţapul ispăşitor: dacă lucrurile nu mergeau bine, vina era a sa, pentru că nu ştia să conducă! Chiar discipolii săi au ajuns să-l acuze la Sfântul Oficiu că-l favorizează pe Galileo şi că ar fi ascuns documente compromiţătoare. Prietenia şi stima pe care el o avea faţă de marele om de ştiinţă şi deschiderea faţă de noile cuceriri ale ştiinţei au fost interpretate ca neascultare faţă de directivele Sfântului Scaun. Pentru aceasta, a fost arestat, chiar dacă pentru scurt timp, şi apoi destituit din însărcinarea sa de superior general şi expulzat din ordin, care, prin decret papal, în 1646, a fost redus la condiţia de confraternitate, fără obligativitatea voturilor.

Dispărea astfel în neant această creaţie a sa, pe care a iubit-o atât de mult, deoarece mulţi călugări l-au abandonat şi doar foarte puţini i-au rămas fideli. Aceasta a fost pentru el noaptea obscură, pe care a suportat-o cu o credinţă de nezdruncinat. Celui ce îi făcea cunoscute nedreptăţile suferite şi îi cerea să se apere, îi plăcea să-i repete: “Ar fi o nebunie să mă ocup de cauzele secundare, care sunt oamenii, şi să nu văd cauza primă, adică pe Dumnezeu, care îi trimite pe aceşti oameni pentru mai marele nostru bine”. Încercările prin care trecea opera sa erau pentru el garanţia unui viitor sigur şi profetiza că Şcolile Pioase vor renaşte, dar mai frumoase şi mai conforme cu planul iniţial voit de Dumnezeu.

Învierea

După câţiva ani, în 1656, profeţia sa se adeverea, dar el a văzut această înviere din cer, deoarece murise la 25 august 1648, la vârsta de 92 de ani. O sută de ani mai târziu, era ridicat la cinstea altarelor. În 1948, Pius al XII-lea l-a proclamat patron al tuturor şcolilor populare creştine răspândite în lume, făcându-şi proprie această afirmaţie a sfântului: “Educaţia atentă a copiilor, în special a celor săraci, nu numai că favorizează promovarea lor în sens uman şi creştin, dar este apreciată foarte mult de toţi: de părinţi, care au satisfacţia să-şi poată vedea fiii îndreptaţi pe calea binelui; de autorităţile statului, care pot conta pe cetăţeni oneşti şi credincioşi supuşi; de Biserică, înainte de toate, care dobândeşte prin ei membri activi şi valizi pentru diferitele expresii ale apostolatului său”^[3].

---

 ^[1] G. Calasanzio, Scrieri. Cf. L. Picanyol, Epistrolario di san Giuseppe Calasanzio, Ed. Calas., Roma 1956.

^[2] Ibid.

^[3] Ibid.