Calendar Romano-Catolic - 23 octombrie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Iacob cel mic

• Apostol
• 3 mai (latin)
• 9 octombrie, 23 octombrie (bizantin)
• 

SfântuI Iacob, pe care evanghelistul Marcu îl numeşte «cel Mic» pentru a-l deosebi de omonimuI său, Iacob ceI Mare, fratele lui Ioan, intră în istorie ca Episcop de Ierusalim, după anul 42, când Iacob cel Mare a fost martirizat şi Petru a părăsit oraşul. De la Sfântul Iacob cel Mic a rămas o scrisoare, cuprinsă în Noul Testament; scrisoarea este adresată tuturor comunităţilor creştine şi arată că autorul ei este un om hotărât, chiar aspru «cenzor necruţător al greşelilor, dar şi părinte înţelept». Ea cuprinde expresii tari care, şi astăzi, după nouăsprezece veacuri, sunt perfect actuale : «De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi ? Nu, oare, de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre ? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi să dobândiţi ce doriţi; vă sfădiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. Nesocotiţilor!» (4,1-3).

Despre moartea SfântuIui Iacob cel Mic avem însemnări foarte vechi. Istoricul evreu Iosif Flavius ne spune că Iacob cel Mic a fost condamnat să fie ucis cu pietre, în anul 61 sau 62; condamnarea a fost hotărâtă de marele preot Annah al H-lea, care rămăsese autoritate supremă în Ierusalim, în intervalul dintre moartea procuratoruIui Festus şi numirea succesoruIui său; marele preot a folosit situaţia pentru a-l elimina pe episcopul creştin al Ierusalimului. Asemenea celorlalţi apostoli, Iacob cel Mic pecetluieşte cu sângele său credinţa şi dragostea lui faţă de Răstignitul de pe Golgota.

Numele Iacob a fost purtat de unul dintre cei doi copii ai lui Isac: Esau şi Iacob. Asupra înţelesuIui acestui cuvânt nu s-a ajuns la o soluţie clară, deşi este unul dintre numele foarte răspândite, mai întâi în lumea mozaică şi arabă, apoi şi în lumea creştină. Foarte probabil este în legătură cu o rădăcină verbală însemnând: a proteja, a apăra – şi Iacob „ar putea fi înţeles ca: «fiind sub ocrotirea lui Dumnezeu». Doi dintre apostoli au purtat acest nume; «Martirologiul Roman»aminteşte alţi zece sfinţi cu numele Iacob. Ei ne arată cum un nume foarte vechi şi neclar poate deveni strălucitor printr-o viaţă sfântă.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

SFÂNTUL IOAN DE CAPISTRAN

preot

(1386-1456)

“Cel care este ridicat la cinstea de a-i conduce pe alţii trebuie să arate el cum îi place ca ceilalţi să se comporte”^[1].

Aceasta a fost regula de aur pentru întreaga sa viaţă: să pună întotdeauna exemplul înaintea cuvântului, chiar şi atunci când îşi risca pielea.

Capistran (Capestrano) este locul natal din provincia Aquila, situat între Munţii Gran Sasso, în Abruzzi, unde familia sa avea un castel. Aici s-a născut Ioan, fiul unui baron german mutat în Italia şi al unei doamne din acea zonă.

Fiind ultimul născut, a fost şi beniaminul casei, răsfăţat de toţi, dar nu dispensat de o disciplină severă şi plăcută, în acelaşi timp, şi conformă tradiţiei locului.

A primit în casa părintească formarea intelectuală în trivium şi quadrivium, dovedind o inteligenţă ascuţită şi practică în acelaşi timp.

Era un tânăr cu un aspect plăcut, înalt şi robust, cu “părul blond care - aşa cum o spunea el însuşi - părea de aur, şi eu îl purtam lung, după moda ţinutului meu, într-o plăcută mişcare ce semăna cu un dans frumos”.

Giantudesco se căsătoreşte

Datorită rădăcinilor sale teutonice din partea tatălui, a fost numit Giantudesco. Era foarte tânăr când familia sa şi aceea a contelui de San Valentino au pus la cale căsătoria sa şi, la 19 ani, s-a căsătorit, dar fata era aşa de tânără şi Giantudesco aşa de preocupat de studii, încât fiecare dintre ei a rămas în propria familie, amânând pentru mai târziu convieţuirea.

Din nefericire, tinereţea sa senină a fost tulburată foarte curând de un dureros eveniment. Din cauza rivalităţii, în scurt timp, familia sa a fost distrusă complet, patru fraţi au fost ucişi în mod barbar, locuinţa tatălui şi cea moştenită de mama sa, rase de pe faţa pământului. Giantudesco s-a aflat dintr-o dată singur pentru a înfrunta viaţa.

A fost primit într-un colegiu al Universităţii din Perugia, fondată de cardinalul Niccolň Capocci pentru copii săraci şi înzestraţi intelectual, şi aici a studiat dreptul. A avut aşa succes încât, dintr-o dată, s-a aflat printre primii patru studenţi colaboratori ai rectorului universităţii.

O dată terminate cu brio studiile, se pare că a lucrat în curia regelui din Napoli. În 1413, îl aflăm din nou la Perugia, ca adjunct al guvernatorului cetăţii universitare. S-a achitat de această misiune fără să se lase corupt de mai-marii oraşului.

Din închisoare în mănăstire

În războiul dintre Perugia şi familia Malatesta din Rimini, Ioan, ales pentru a trata un acord între părţi, a fost trădat şi dus în închisoare.

În sufletul lui Giantudesco, care crezuse întotdeauna în cuvântul dat şi în forţa justiţiei, s-a redeschis rana dureroasă produsă cu ani în urmă de distrugerea familiei sale.

Închisoarea a fost o experienţă dureroasă şi inexplicabilă pentru el. A încercat să fugă sărind pe o fereastră, dar a ajuns cu picioarele rupte şi dus într-o celulă mai sigură.

Răspunsul la întrebările sale pline de nelinişte privind răutatea umană l-a obţinut într-o noapte de la Sărăcuţul din Assisi, care, apărându-i, l-a invitat să-l urmeze, pentru că lumea nu avea nevoie atât de judecători care să ştie să aplice dreptul, cât de oameni care să semene fraternitatea. Ioan a spus de îndată “da”, a plătit o mare sumă în schimbul libertăţii şi a bătut la porţile conventului din Monteripido, de lângă Perugia, unul dintre conventele de strictă observanţă conduse de sfântul Bernardin de Siena.

Nu şi-a făcut însă bine socotelile, deoarece o tânără, căreia părinţii îi amintiseră că este soţia legitimă a lui Giantudesco, a alergat disperată la mănăstire, implorându-l să n-o abandoneze. Fraţii au rămas consternaţi, dar tânărul i-a răspuns cu o bunătate care nu-l caracteriza în mod obişnuit, a vorbit cu tânăra, explicându-i că ea cu adevărat i-a fost dată ca soţie de oameni, dar că el nu a considerat-o niciodată aşa, şi i-a relatat cu răbdare tot ceea ce i s-a întâmplat. Putea să refuze chemarea lui Dumnezeu din partea sfântului Francisc? După aceste lucruri, ar mai fi avut sens să meargă şi să trăiască împreună? A convins-o astfel să se întoarcă acasă şi să se ofere şi ea în feciorie lui Dumnezeu, dacă acest lucru i-ar fi fost pe plac. S-au separat de comun acord şi tânăra nu le-a mai permis rudelor sale să intervină în viaţa lui Giantudesco.

O dată depăşit acest obstacol, a îmbrăcat haina sfântului Francisc şi a început cu entuziasm anul de noviciat. Entuziasmul, însă, nu a durat prea mult, deoarece, în faţa activităţii vieţii trecute şi a carierei strălucite în mijlocul lumii, umilele ocupaţii din convent îi păreau un nonsens. Pentru ce a studiat aşa de mult dacă acum, pentru a-l urma pe Cristos, era suficient să cureţe cartofi sau să sape grădina? La aceste gânduri se adăugau tentaţiile împotriva castităţii niciodată cunoscute până atunci. Se întreba dacă nu cumva a greşit drumul. Chiar superiorii, pentru a fi siguri de vocaţia sa, l-au supus în continuare la încercări grele.

Giantudesco, încet, dar tenace, s-a lăsat lucrat de har şi a devenit Ioan, un frate umil şi serviabil, fără să-şi piardă însă vreodată tenacitatea omului decis să-şi atingă scopul.

După ce a terminat noviciatul, la 4 octombrie 1417, a făcut profesiunea călugărească şi a început studiile de teologie la Perugia, în şcoala lui Bernardin de Siena. Deja expert în dreptul civil şi canonic, a aprofundat Scriptura, patristica şi teologia dogmatică. L-a cunoscut pe sfântul Bernardin, i-a citit operele şi l-a imitat cu mult zel.

Judecător pontifical

Ajuns preot, papa Martin al V-lea i-a încredinţat misiunea de a cerceta situaţia grupării Fraticelli (dizidenţi franciscani), care semănau discordie în Italia prin predica lor şi prin comportamentul lor extravagant şi uneori chiar imoral. Aceştia, cum se ştie deja, născuţi din curentul franciscan al Spiritualilor, se distanţau de aceştia şi predicau o Biserică cu totul spirituală, în opoziţie cu cea ierarhică, şi invaliditatea sacramentelor, deoarece conţin elemente sensibile. Ioan, prin predica sa în faţa oamenilor, a reuşit să-i anihileze aproape în întregime.

Apostol al Italiei

Foarte curând, a devenit celebru ca predicator şi cetăţile italiene şi-l disputau. Adeseori, pieţele erau insuficiente pentru a-i primi pe ascultători şi el predica în câmp deschis. Papa, ministru general al ordinului, şi chiar cetăţile italiene i-au încredinţat misiuni dintre cele mai dificile şi mai delicate pentru reformarea obiceiurilor şi pentru a readuce în suflete pacea.

Pentru a se putea deplasa în libertate şi predica pretutindeni cuvântul lui Dumnezeu, nu a acceptat episcopatul de Chieti, nici pe cel de Aquila. Din acest oraş, s-a dus la Roma, pentru a-l apăra, înaintea Curiei Pontificale, pe părintele şi maestrul său, Bernardin de Siena, acuzat că propagă idolatria deoarece predica devoţiunea către Numele lui Isus, scris în monograma IHS imprimată pe tăbliţe. Apărarea sa înflăcărată şi clară a fost foarte convingătoare şi sfântul Bernardin i-a fost recunoscător pentru aceasta.

S-a dus apoi la Lanciano, pentru a aduce pacea între această cetate şi aceea limitrofă, Ortona, aflate în ceartă din cauza Portului “San Vito”; a adus pacea şi între Sulmona şi regina Ioana de Napoli; a predicat la Veneţia, la Verona şi la Trento, unde l-a împăcat pe episcopul-principe cu dieceza sa şi l-a ajutat în sinod pentru reformarea Bisericii sale. A intervenit apoi la Conciliul din Florenţa, unde a avut o importantă contribuţie pentru reunificarea Bisericilor.

Generalul său l-a trimis în Palestina, şi aici a pus în ordine Custodia franciscană din Ţara Sfântă. Din Ierusalim, s-a întors în Italia şi, timp de doi ani la rând, a predicat în Postul Mare în Dieceza de Milano.

Ioan avea o mare uşurinţă nu numai în a predica operând multe convertiri, dar şi în a alcătui tratate pe diferite teme, toate în legătură cu probleme concrete. Predicând la Verona despre camătă, care pe atunci îi strâmtora foarte mult pe cei săraci, a scris Despre lăcomie, la Trento, în timpul sinodului, Oglinda clericilor pentru formarea preoţilor, în Conciliul de la Florenţa, Despre autoritatea papei şi a conciliului, la Milano, pentru toţi creştinii, Oglinda conştiinţei. Pentru formarea clericilor, a scris alte 9 tratate de dogmatică, 14 de morală, 6 de Drept Canonic, 10 despre franciscanism.

Apostol al Europei

Pentru reformarea ordinului său, a fost trimis în Franţa, unde a predicat în diferite oraşe în favoarea unităţii Bisericii, prin demascarea ultimilor susţinători ai antipapei. Din Franţa, a trecut în Ţările de Jos, unde a adus pacea între principele Filip şi oraşul Gand. De aici, a trebuit să se întoarcă la Padova, unde, în 1443, se ţinea capitlul general al ordinului, care l-a numit vicar general al fraţilor observanţi, în provincia de dincoace de munţi. Mai înainte de a începe noua sa misiune, s-a retras la Verna, şi acolo a scris prima circulară către fraţi.

Când a murit sfântul Bernardin, se afla în Sicilia; s-a dus îndată la Aquila şi a început pregătirea cauzei de beatificare a marelui său prieten, scriindu-i viaţa.

La cererea împăratului Frederic al III-lea, a fost trimis din nou dincolo de Alpi de papa Nicolae al V-lea şi a predicat străbătând Austria, Kärnten, Ungaria, Transilvania, Turingia, Polonia, Moravia şi Boemia.

Pe poziţie, în apărarea credinţei

Era hotărât să combată ereziile şi să întărească unitatea Bisericii, când a apărut la orizont, ameninţătoare, umbra turcilor care cuceriseră Constantinopolul şi avansau spre centrul Europei. S-a organizat în grabă o cruciadă care a fost încredinţată căpitanului Iancu de Hunedoara (Hunyadi), cardinalului legat Carvajal şi lui Ioan de Capistran, dar, în timp ce turcii aveau o armată bine instruită şi bine organizată, creştinii reuşiseră să adune oameni fără experienţă militară, chiar dacă plini de entuziasm.

În acest moment, au apărut puternice divergenţe între cei trei, deoarece căpitanul şi cardinalul voiau să opteze pentru tratative, în timp ce Ioan nu înţelegea să cedeze câtuşi de puţin în faţa pretenţiilor turcilor. La sfârşit, el s-a impus şi el însuşi a intrat în bătălie, purtând stindardul crucii şi încurajând soldaţii.

Bătălia de la Belgrad, din 14-22 iulie 1456, a dat câştig de cauză creştinilor. Cu toţii i-au atribuit lui victoria, însă acest lucru l-a costat mult, deoarece, îmbolnăvindu-se grav în timpul luptei şi neavând timp să se trateze, a murit la 23 octombrie în acelaşi an, la Vilek, în Iugoslavia.

Trupul său a rămas expus timp de opt zile, pentru a da timp tuturor, chiar şi celor veniţi de departe, să-şi ia rămas-bun. Poporul l-a proclamat de îndată sfânt, dar unele scrisori, scrise în timpul cruciadei, puneau în lumină negativă atitudinea sa faţă de cardinalul legat şi a fost interpretată ca neascultare de autoritate. În procesul de canonizare, aceste scrisori au întârziat cu 234 de ani recunoaşterea oficială a virtuţilor sale eroice. În afară de aceasta, caracterul său focos şi limbajul său tăios se părea că nu indicau sfinţenia unui fiu al sfântului Francisc.

Istoria a făcut însă dreptate în faţa acestor acuze superficiale, recunoscând în sfântul Ioan de Capistran apostolul Europei care, fără un om cu un temperament ca al său, probabil ar fi cunoscut timpuri destul de triste.

---

^[1] Sfântul Ioan de Capistran, Lo specchio dei chierici, Partea I, Veneţia 1580, 2. Cf Liturgia orelor.