altmarius

cultură şi spiritualitate

Sf. Eugen de Cartagina

  • Episcop
  • ??-505
  • d.: în 505, Albi, Italia
  • 13 iulie (latin)
  • Eugen de Cartagina

După ocuparea de către vandali a imperiului din Africa de Nord, creştinii catolici au avut de suferit multe neplăceri, deoarece regii vandalilor, începând cu Genseric, îmbrăţişaseră arianismul; din această cauză, Biserica Catolică din Cartagina a rămas fără păstor sufletesc timp de peste treizeci de ani. În urma intervenţiei împăratului de la Constantinopol, în anul 481, a putut fi ales un episcop, în persoana Sfântului Eugen. Zelul şi eforturile lui au dus la reînvierea vieţii creştineşti în toate bisericile catolice, fapt ce i-a nemulţumit pe prelaţii arieni. Aceştia au reuşit să obţină de la regele Huneric un decret pentru expulzarea tuturor episcopilor catolici, între ei fiind şi Eugen: 46 au fost trimişi la tăiat păduri în Corsica şi 303 la muncile câmpului, în Tunisia. După trei ani, în 487, sunt rechemaţi de către urmaşul lui Huneric, Guatamund. Dar nu au decât o scurtă perioadă de linişte; venind un alt rege, favoritul arianismului, Eugen este deportat în Languedoc (Sudul Franţei de astăzi), unde îşi sfârşeşte zilele la Albi, în anul 505.

Prenumele Eugen, purtat de peste douăzeci de sfinţi, între care mai însemnaţi sunt Sf. Eugen I, Papă (… 637), sărbătorit la 2 iunie, şi Sf. Eugen, episcop de Cartagina (… 505), sărbătorit la 13 iulie, este larg răspândit în onomastica creştină. Pentru persoane masculine există formele: Eugen, Eugeniu, Genu, Genuţu, Evghenii, Ghenie, Ghenea, Oghenie, Jenö; pentru femei: Eugenia, Genia, Geni, Genica, Genuţa, Jeni, Evghenia. Toate aceste prenume derivă din cuvântul grec Eugenios, format din rădăcinile: eu = bun, bine, şi gen = a naşte, a produce, şi exprimând ideea de „om născut dintr-o familie bună”, „om făcând parte dintr-un neam nobil”, „om mare prin naştere”. Grecii vechi îl foloseau ca supranume şi-l adăugau la numele propriu-zise; ulterior, a devenit nume propriu şi creştinismul l-a preluat cu bucurie, deoarece era în măsură să exprime originea divină a vieţii suprafireşti dăruite prin credinţă. Prenumele Eugen, sub toate formele, poate fi un permanent memento al cuvintelor Evangheliei Sfântului Ioan: „Dar tuturor celor ce l-au primit (pe Cuvântul Întrupat), celor ce cred în numele lui, el le-a dat putinţa să devină fii ai lui Dumnezeu. Aceştia, nu din sânge, nici din pornirea trupului, nici din vrere de bărbat, ci din Dumnezeu s-au născut” (Ioan l,12-13).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Henric al II-lea

  • împărat
  • 972-1024
  • n.: la 6 mai 972, Albach, Hildesheim, Bavaria, Germania
  • d.: la 13 iulie 1024, Pfalz Grona, Göttingen, Germania
  • 13 iulie (latin)
  • Henric al II-lea
  • A fost declarat…

    sfânt în 1146, de Papa Eugen al III-lea

Mediul social în care s-a manifestat sfinţenia acestui principe şi împărat german la prima vedere pare cel mai puţin potrivit pentru trăirea unei vieţi creştine desăvârşite. Cu toate acestea, încă din copilărie Henric a avut în jurul său persoane preocupate de sfinţirea vieţii proprii şi a odraslei lor. Henric, fiu al ducelui de Bavaria, s-a născut în anul 937, într-un castel de pe malul Dunării. Tatăl său, în tinereţe numit „certăreţul”, sub influenţa unei soţii calme şi iubitoare şi-a îmblânzit atât de mult caracterul, încât a sfârşit prin a merita să i se spună „împăciuitorul”.

Fratele mai mic al lui Henric, Bruno, a renunţat la comodităţile vieţii de la casa părintească şi a preferat să devină păstor de suflete, ca Episcop de Augsburg; dintre cele două surori ale sale, una, Brigite, s-a făcut călugăriţă, iar cealaltă, Ghisela, a ajuns soţia unui rege sfânt, Ştefan al Ungariei. Şi Henric a fost încredinţat de către mama sa canonicilor din Hildeschina, spre a se ocupa de educaţia lui, şi mai târziu Episcopului de Regensburg (Ratisbonne), Sfântul Wolfgang, la şcoala căruia şi-a desăvârşit formaţia spirituală şi culturală.

O întâmplare neobişnuită a contribuit mult la menţinerea pe drumul drept în anii primejdioşi ai tinereţii. Avea 23 de ani când, în vis, i s-a arătat maistrul său, Sf. Wolfgang, mort nu de mult, şi i-a scris pe peretele camerei două cuvinte scurte: „Peste şase”. Henric s-a gândit că urmează să moară peste şase zile, şi în aşteptare a petrecut aceste zile într-o deosebită fervoare sufletească. Trecând cele şase zile fără să se întâmple ceva, a interpretat prevestirea ca referindu-se la şase luni, şi a continuat să se pregătească la o moarte bună. După şase luni, Henric era în viaţă, şi a mulţumit lui Dumnezeu care îi oferea în dar încă şase ani spre a putea aduna cât mai multe merite pentru viaţa veşnică. La sfârşitul celor şase ani, Henric ajunse pe tronul Germaniei, bine înarmat sufleteşte în faţa multelor tentaţii ale puterii şi luxului.

Nu au lipsit ocaziile în care să dea dovadă că nu a uitat cele învăţate la şcoala Sfântului Wolfgang. În noua lui calitate, a luat unele iniţiative foarte mari, totdeauna cu hotărâre, dar şi cu modestie. După doi ani de la alegerea sa ca rege al Germaniei, Papa Benedict al VIII-lea a pus pe capul lui şi al evlavioasei sale soţii Cunegunda coroana sfântului imperiu roman; cu puţin înainte de aceasta, feudalii italieni, sătui de despotismul lui Arduin, îl încoronaseră la Pavia ca rege al Italiei. La sfatul abatelui mănăstirii din Cluny, Sfântul Odilon, Henric a susţinut opera de reformă a clerului şi mănăstirilor din imperiul pe care îl conducea. El a rămas ca un exemplu rar de corectitudine şi onestitate morală în guvernarea supuşilor săi şi rezolvarea problemelor de stat; pentru acest motiv a meritat să primească şi coroana mult mai valoroasă a sfinţeniei. A murit în ziua de 13 iulie 1024, şi a fost înmormântat la Bamberg. Papa Eugen al III-lea, în anul 1146, i-a înscris numele în calendarul sfinţilor.

Prenumele Henric este forma în limba română a numelui personal german Heinrich; provine din alăturarea cuvintelor: Heim = casă, patrie, ţară; şi rich = bogat, şi ar putea fi înţeles ca desemnând pe un proprietar de „casă îmbelşugată”, „ţinuturi bogate”. Prin transformări în cadrul diferitelor limbi, au rezultat multe nume, printre care mai cunoscute sunt: Arrigo, Harry, Imre, Hinke, Henriette (Hanrieta), Enrica (Henrica) (a se deosebi de Erica). Chiar dacă nu poartă prenume din familia cuvintelor amintite, cu înţelesul de „stăpâni peste ţinuturi bogate”, fiecare creştin poate fi proprietarul împărăţiei veşnice: „Fericiţi cei săraci în duh, căci lor le aparţine împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

“Acest sfânt slujitor al lui Dumnezeu, după ce a fost uns rege, nu a fost mulţumit cu ceea ce îi oferea o împărăţie pământească, dar, pentru a dobândi coroana vieţii nemuritoare, şi-a propus să lupte sub însemnele marelui rege. Să-i slujească lui şi să domnească împreună cu el”.[1]

Se povesteşte că Henric, pe când era încă rege al Bavariei, s-a dus la abaţia Saint-Vanne, la Verdun, pentru a-şi depune coroana şi pentru a se face călugăr. Abatele, după ce l-a ascultat cu atenţie, i-a spus că în viaţa monastică va trebui să asculte întotdeauna şi l-a întrebat dacă era dispus să se supună acestei discipline. După ce a obţinut un răspuns afirmativ, el i-a spus: “Continuă să fii rege, fiul meu, dar din ascultare”. Chiar dacă episodul nu pare a fi istoric, relatarea sa este semnificativă.

Într-o perioadă foarte tulbure pentru viaţa Bisericii, mănăstirile erau centre luminoase de viaţă creştină, atrăgând persoane nobile bogate, dar şi cu suflet mare, şi cu carisma lor constituiau speranţa pentru o profundă reînnoire religioasă şi socială. Dar din cauza legăturii strânse ce exista atunci între puterea bisericească şi cea civilă, împăratul era recunoscut ca rex et sacerdos, adică cel preocupat pentru binele material şi spiritual al creştinătăţii. În acest context, era o necesitate absolută ca pe tron să şadă un om cu intenţii bune, dispus să trăiască în conformitate cu evanghelia.

Rege cu inimă de călugăr

Henric se născuse la 6 mai 973, în familia lui Henric Litigiosul, duce al Bavariei, şi a Gisellei de Burgogne. A fost educat de Wolfang, un călugăr devenit mai apoi episcop de Regensburg, şi de abatele Ramvolt de la “Sant’ Emmerano”. La moartea tatălui, i-a urmat ca duce de Bavaria şi, o dată cu dispariţia vărului său, Otto al III-lea, a devenit rege al Germaniei. Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie spus că această coroană era râvnită de mulţi, dar arhiepiscopul Villigio de Minz a reuşit să-i liniştească pe diferiţii pretendenţi şi, la 8 septembrie 1002, Henric şi soţia sa, Cunegunda, erau încoronaţi ca rege şi regină în Aquisgrana.

Cunegunda era fiica contelui de Luxemburg, de o condiţie socială inferioară aceleia a soţului, dar amândoi se iubeau cu adevărat. Când s-a aflat că este sterilă, regele ar fi putut s-o repudieze conform dreptului în vigoare atunci în Germania, dar nu a făcut aceasta din respect şi iubire faţă de dânsa. Acest lucru a declanşat o luptă între rudele sale, care pretindeau în viitor succesiunea. A fost nevoie de arta şi autoritatea morală a surorii regelui, Gisella, pentru a aduce din nou pacea în familie. După aceea, unul dintre ei, Bruno, a devenit episcop de Augsburg, un altul, Arnolf, episcop de Ravenna, Brigita, stareţă a Mănăstirii “Sfântul Paul” din Regensburg, şi Gisella s-a căsătorit cu sfântul Ştefan al Ungariei.

După ce au fost rezolvate disidenţele interne, Henric a trebuit să se gândească la cele externe, pentru a-i determina pe toţi să-i recunoască suveranitatea şi pentru a fi încoronat împărat. În 1004, a fost chemat în Italia, deoarece moşierii care, la Pavia, îl aleseseră rege al Italiei pe Arduin, marchiz de Ivrea, s-au revoltat împotriva despotismului său şi acum îi ofereau lui Henric coroana de fier a longobarzilor.

Mai de durată şi mai dură a fost lupta împotriva ducelui de Polonia, Boleslau Chobry, în timpul căreia i-a chemat în ajutorul său pe liutizi şi redari, care nu erau încă evanghelizaţi. Sfântul Bonifaciu l-a dojenit cu asprime, deoarece, în acest fel, afectase încrederea popoarelor slave faţă de creştinism, punând în mare pericol evanghelizarea lor. În sfârşit, în 1008, s-a făcut pace şi Poloniei i-a fost recunoscută independenţa, aşa cum se întâmplase mai înainte cu Ungaria.

Împărat al creştinătăţii

După ce a pus ordine în vastele sale teritorii ce cuprindeau actualele state: Germania, Belgia, Ţările de Jos, Elveţia, Austria şi Italia de Nord, şi după ce a fondat Dieceza de Bamberg, dedicată sfintei Maria şi sfinţilor apostoli Petru şi Paul, şi alegând-o ca centru misionar şi scaun al guvernării sale, Henric şi soţia sa au dobândit acordul papei pentru primirea coroanei imperiale. Încoronarea solemnă a avut loc în bazilica “Sfântul Petru”, la 14 februarie 1014, prin mâinile papei Benedict al VIII-lea.

Din acest moment, Henric s-a simţit mai responsabil pentru binele creştinătăţii şi, văzând cum Biserica fusese abandonată în atâtea locuri în mâinile episcopilor simoniaci şi a preoţilor cu moravuri decăzute, a întreprins o acţiune de reformă sprijinită de o personalitate de înaltă statură morală, cum era sfântul Odilon de Cluny, de fericitul Riccardo di Saint-Vanne şi sfântul Romuald, fondator al camaldulenzilor, pe care a voit să-l întâlnească la întoarcerea sa de la Roma. Cu aceeaşi ocazie, a ridicat la rangul de episcopat mănăstirea din Bobbio.

În mănăstiri şi episcopate, el vedea centre foarte importante pentru binele popoarelor şi a dat tot sprijinul său reformelor promovate de mănăstirile “Gorze”, “San Massimo din Treviri” şi “Sant’ Emmerano din Regensburg”. A luat de la Bisericile mai bogate pentru a le înzestra pe cele mai sărace, a pus ca episcopi persoane demne şi pregătite şi a convocat sinoade, obligând episcopii să promulge legile necesare pentru reformarea moravurilor.

Ce se putea pretinde mai mult de la un împărat al secolului de fier? Viaţa sa exemplară prin detaşarea de bunurile pământeşti i-a permis să facă politică fără să acorde favoruri, să-i trateze pe toţi supuşii, pe cei sus-puşi sau pe cei simpli, în acelaşi mod.

Prezenţa discretă a Cunegundei

A fost un mare noroc să aibă alături de sine o femeie cum era Cunegunda, care, dincolo de toate, avea o rară capacitate şi un rafinat gust în construcţii. Ea este aceea care a condus personal construirea catedralei din Bamberg şi a mănăstirii clariselor din Kaufungen. Aici s-a şi retras când a rămas văduvă şi, dăruind hainele sale imperiale săracilor, a îmbrăcat haina monahală şi s-a pus în slujba celor mai din urmă oameni.

Se spune că ea a domnit împreună cu soţul ei nu prin ingerinţă şi autoritarism, ci pentru că a ştiut să confere întotdeauna un strop de umanism activităţilor împăratului, îndulcind raporturile oficiale cele mai dificile. Dacă Henric s-a angajat pe calea sfinţeniei personale şi a reformei Bisericii, aceasta s-a datorat în mare parte şi acestei prezenţe feminine cu o inimă foarte delicată.

În 1021, Henric, la sugestia papei, l-a convins şi pe Robert cel Pios, rege al Franţei, să promoveze reforma bisericească. În 1022, a coborât din nou în Italia meridională, pentru a aduce pacea între greci, confirmând concesiunea făcută de papa a acestui feud normanzilor. Cu această ocazie, a vizitat Montecassino, unde a scăpat de o piatră la rinichi, fapt pe care el l-a reţinut ca miraculos şi atribuit sfântului Benedict.

Revenit în Germania, s-a îmbolnăvit şi s-a stins din viaţă la 13 iulie 1024. Tocmai trebuia să împlinească 51 de ani. Într-o scrisoare adresată poporului său, scria: “Suntem invitaţi şi îndemnaţi de învăţătura Sfintei Scripturi să abandonăm bunurile temporale şi comoditatea acestui pământ şi să căutăm prin orice mijloc să dobândim locuinţele veşnice în ceruri”[2]. Acesta a fost programul său de viaţă.

Note:
[1] Din Vita antica in: MGH, Scriptores 4, 792.
[2] Ibid., 794.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Fer. Ferdinando Maria Baccilieri

  • Episcop
  • 1821-1893
  • n.: la 14 mai 1821, Campodoso, Modena, Italia
  • d.: la 13 iulie 1893, Galeazza, Italia
  • 13 iulie (latin)
  • Ferdinando Maria Baccilieri
  • A fost declarat…


    • venerabil la 6 aprilie 1995, de Papa Ioan Paul al II-lea
    • fericit la 3 octombrie 1999, de Papa Ioan Paul al II-lea

S-a născut la 14 mai 1821, la Campodoso în Parohia Reno Finalese, situată pe teritoriul Diecezei de Modena. Formarea culturală a primit-o mai întâi acasă; apoi a fost ucenic al Barnabiţilor la Bologna şi al Iezuiţilor la Ferrara. În acest oraş a simţit vocaţia la preoţie şi, atras de exemplul învăţătorilor săi, a intrat în Societatea lui Isus, cu propunerea de a se dedica evanghelizării popoarelor necreştine. Anul de noviciat făcut la Roma, la „S. Andrea al Quirinale”, a fost întrerupt de o situaţie precară a sănătăţii care l-a constrâns să lase viaţa religioasă. După terminarea studiilor filozofice şi teologice în seminariile din Finale Emilia, Modena şi Ferrara, primeşte consacrarea prezbiterală la 2 martie 1844. Reîntors în localitatea natală, colaborator al parohului, se dedică cu zel ministerului predicării, invitat şi în alte parohii şi dieceze. În această perioadă a fost şi profesor şi director spiritual în Seminarul din Finale Emilia, şi a obţinut licenţa în drept civil şi bisericesc la Universitatea Pontificală din Bologna.

Împotriva oricărei previziuni şi a dorinţei sale îi este încredinţată îngrijirea unei parohii, „S. Maria di Galeazza”, Dieceza de Bologna, o comunitate mică care se găsea în condiţii morale şi religioase nu prea fericite. În această comunitate a desfăşurat fără întrerupere, pentru tot restul vieţii sale, un apostolat incisiv şi rodnic. Cu toată angajarea s-a dedicat administrării sacramentului penitenţei şi conducerii sufletelor, distingându-se prin spirit patern, prudenţă şi darul sfatului. Convins că laicii sunt chemaţi să contribuie la creşterea Bisericii şi la continua lor sfinţire, a favorizat colaborarea lor prin instituirea de diferite asociaţii, masculine şi feminine, care au fost în parohia sa ca o drojdie cu care dospeşte întreg aluatul.

Continuitatea proiectului său pastoral şi rodul misiunii sale de paroh se află în Congregaţia Surorilor „Slujitoarele Sfintei Maria di Galeazza”, fondată cu scopul de a se îngriji de copiii săraci, bolnavii singuri şi abandonaţi şi pentru slujirea Bisericii. Bogat în merite a încheiat viaţa pământească la 13 iulie 1893, în timp ce făcea meditaţia zilnică asupra Patimii Domnului.

Paroh timp de 41 de ani, a realizat într-un mod extraordinar tot ceea ce putea realiza un paroh. Parohul este în mijlocul credincioşilor săi primul martor al lumii invizibile, vestitorul împărăţiei, educatorul credinţei, glasul care cheamă legea lui Dumnezeu şi exigenţele vocaţiei baptismale, maestrul carităţii. Dar este şi capul comunităţii creştine, primul responsabil al administrării sale corecte, paznicul prudent şi vigilent al patrimoniului său edilitar.

Ce ne poate spune astăzi fericitul Ferdinando M. Baccilieri? Înainte de toate aminteşte unitatea profundă dintre viaţă şi ministerul preotului, fapt pentru care nu se poate asemăna rolul preotului cu cel al oricărui funcţionar. Asemănarea cu Cristos se manifestă în părintele Ferdinando în viaţa spirituală intensă, în rugăciune prelungită, în suferinţă din cauza unei sănătăţii precare, în studiu şi în cunoaşterea mentalităţii timpului, în neliniştea pentru cei care trăiesc departe de credinţă şi în căutarea mijloacelor mai eficiente pentru evanghelizare.

În al doilea rând ceea ce impresionează mai mult este chiar ministerul său pastoral, atât pentru orele dedicate confesionalului, pentru varietatea propunerilor de a implica laicii în diferite confraternităţi, pentru frecvenţa misiunilor populare cât şi în creşterea umană a tinerelor din zonă. A revelat o credinţă profundă în opera Bisericii şi în eficacitatea parohiei, care este loc de creştere în credinţă şi sfinţenie.

Secretul dăruirii sale se găseşte în devoţiunea către Maica Îndurerată. Această devoţiune pe care a cunoscut-o de mic copil devine sufletul vieţii sale preoţeşti şi inspiraţiei pentru ministerul său. Sfinţenia lui devine astfel motiv de sfinţire pentru toţi.

Sursa: Lumina creştinului, 1/2000

Vizualizări: 2

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

Statistici

Free counters!
Din 15 iunie 2009

191 state (ultimul: Mozambic)

Numar de steaguri: 255

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 51

1 stat are peste 550,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 75.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

9 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia, Austria, IrlandaIsraelGreciaElvetia , Brazilia, Suedia)

35 state au peste 100 clickuri

26 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. COLTUL COLECTIONARULUI

http://www.coltulcolectionarului.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26. POVESTI SASESTI

http://povestisasesti.com/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

29. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

30. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

31. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

32. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

© 2018   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor