Calendar Catolic: 13 august 2009

[altmariustotal ortodox]

Ss. Ponţian, pp. m. şi Hipolit, pr. m.

Ponţian, urmaş al familiei nobile a Calpurnilor, a fost ales papă în 230, pe timpul domniei blândului şi înţeleptului Alexandru Sever, a cărui toleranţă în materie de religie a dat posibilitatea Bisericii să se reorganizeze. Dar tocmai în acest interval de pace, în Biserica din Roma s-a petrecut prima ruptură, care a ridicat împotriva pontifului legitim un antipapă, în persoana lui Hipolit. Hipolit, om cult şi cu o viaţă aspră, prea puţin înclinat spre îngăduinţă şi temător că în orice schimbare se ascunde o greşeală, a mers până acolo încât i-a acuzat de erezie pe însuşi papa Efirin şi pe diaconul său, Calixt; când acesta a fost ales papă în anul 217, Hipolit s-a revoltat şi a acceptat să fie ales papă de către partizanii săi.
A continuat să rămână în schismă şi pe timpul pontificatului papilor Urban I şi Ponţian. Între timp, împăratul Alexandru Sever a fost ucis în Germania de către ostaşii legiunilor sale şi înlocuit cu tracul Maximin, care a dezgropat vechile edicte de persecuţie împotriva creştinilor. Aflându-se în faţa unei biserici cu două capete, fără a sta prea mult pe gânduri, i-a trimis pe amândoi la muncă forţată într-o mină din Sardinia. Ponţian este primul papă deportat. Era o situaţie nouă pentru biserică, şi Ponţian a ştiut să o rezolve cu înţelepciune şi umilinţă. Pentru ca mulţimea credincioşilor să nu fie lipsită de păstor, a renunţat la pontificat; şi această renunţare din proprie iniţiativă este un fapt nou.
Succesorul papei Ponţian a fost grecul Antéro, care a condus Biserica numai patruzeci de zile. Gestul generos al lui Ponţian l-a impresionat adânc pe Hipolit, care s-a împăcat cu Biserica şi a murit în anul 235. Hipolit, deşi a perseverat în atitudinea schismatică mânat de un zel rău înţeles, în ceasul încercării, „în vreme ce spada sfărâma pieptul Sfintei Maici Biserici”, cum sună un epitaf compus de papa Damasus, „atunci când creştinul rămas credincios lui Cristos se îndrepta spre viaţa veşnică”, ucenicilor care îl întrebau ce trebuie să facă, pe care păstor să-l urmeze, el le-a indicat să asculte pe papa legitim, deoarece el este unicul păstor şi conducător.
„Pentru această profesiune de credinţă”, spune epitaful dictat de papa Damasus, „merită să fie considerat între martirii noştri”. Trupurile celor doi martiri au fost aduse la Roma şi îngropate cu mare cinste: Hipolit lângă şoseaua Tiburtina şi Ponţian în catacombele Sfântului Calixt.

În limba greacă, există un mare număr de nume proprii care folosesc cuvântul: „Hippos” = cal. Aşa sunt prenume care înseamnă: iubitor, îmblânzitor, stăpân, conducător de cai. Hipolit rezultă din apropierea cuvintelor „hippos” = cal şi „lytos” = cel care deshamă, eliberează de povară; probabil, iniţial era atribuit servitorilor care aveau grijă de caii stăpânilor, dar a fost purtat şi de personalităţi mari. În limba română, se întâlneşte şi forma Ipolit, sau foarte veche, Impolit. Astăzi este folosit foarte rar. Martirologiul Roman aminteşte şase sfinţi care au purtat acest nume.