altmarius

cultură şi spiritualitate

Bucureștiul evreiesc până la 1918


De la Mahalaua Popescului la Calea Văcărești – cartierul evreilor bucureșteni. * Valurile de imigraţie. * Fixarea cartierului. * Populaţie şi ocupaţii.

Ioan sin Dobrescu, meșter cojocar din mahalaua Batiște, pomenea într-un jurnal de ravagiile produse de turci la 1821, în Bucureştiul părăsit de Tudor şi Eterie: „Apoi s-au făcut un jaf care n-am vreme să scriu și s-au omorât oameni drepți. Pe alții i-au zmreduit cu armele de s-o pomeni. Câți s-au închis prin locuri ascunse și câți au stat mai mulți la un loc, nu s-au prea supărat. Dar mai rău s-au jefuit mahalalile din jos, înspre Radu Vodă: Sfânta Vineri, Lucaciu, Oltenii, Bradu, Dobroteasa, Apostolu, Protopopu, Tabacii, Sfânta Troiță, Ceauș Radu. Apoi a treia zi s-au osteit. Iar întru aceste două zile vaiu ajungea până la cer. Părea că prin urechile omului să învârtea mori. De la o vreme perise și frica. Umblam ca niște amețiți”*. Zona supusă jafului era deja populată de evrei, majoritatea askenazi veniţi din Europa Răsăriteană-Galiţia, Polonia, Belarus, Ucraina, Ţările Baltice, Rusia. Cauzele migraţiei erau persecuţiile ţariste, suprapopularea ori nevoia de meşteşugari şi prestatori de servicii ai unei Capitale aflate în mare deficit de populaţie urbană activă şi calificată. 

Cealaltă ramură evreiască prezentă în Capitală erau așa numiții evrei spanioli veniți din Imperiul Otoman, centre de radiere fiind Constantinopolul, Salonicul și Rusciucul. Printre ei se evidențiau zarafii, unii din aceștia contribuind, prin împrumuturi, la urcarea pe tron a domnitorilor din Țările Române. Mai târziu au dat mari familii de bancheri ce au pus bazele sistemul bancar românesc.

Evreii estici

Valurile de imigraţie. Fixarea cartierului. Populaţie şi ocupaţii. Uraganul stârnit de cazacii lui Bogdan Hmelniţki în 1648, căruia i-au căzut victime peste 100.000 de evrei polonezi, a dislocat părţi din această populaţie, unii găsind adăpost şi la noi. E probabil ca aceștia să fi format prima comunitate de evrei estici (askenazi) din Bucureşti, după cum crede şi dr. M.A. Halevy: „dar obştea din Bucureşti se reîmpopulă mai cu seamă cu «askenazim». Noii veniţi aduseră cu dânşii familiile lor şi se organizară după sistemul polonez [introdus mai înainte în Moldova n.a.], alcătuind adică o corporaţiune autonomă în frunte cu un «staroste» ales şi confirmat de stăpânire”1. 

Rabinul făcea trimitere la întâmplările petrecute în timpul domniei lui Mihai Viteazul, care i-a ucis pe creditorii săi turci, mulţi dintre ei evrei spanioli constantinopolitani, după care aceştia şi-ar fi rărit drastic contactele cu Bucureştiul: „coreligionarii din împărăţie – spanioli în majoritate – au rămas consternaţi de pe urma acestor evenimente; ei începură să neglijeze părţile danubiene”2. 

După Iacob Psantir, cronicar și muzicant evreu, cea mai veche piatră tombală văzută la jumătatea secolului al XIX-lea în vechiul cimitir evreiesc din zona Calea Victoriei-Sevastopol ar data din 1682 şi ar aparţine unui evreu askenaz. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, pe când s-a ridicat întâia sinagogă bucureşteană, s-ar fi format şi primele bresle ale lor. Dovadă a acestei toleranţe domneşti e şi faptul că medicul de curte din acea perioadă era un anume Avram Jidovul.

Sinagoga şi comunitatea au fiinţat în Mahalaua Popescului, loc ce adăpostea jitniţa domnească [magazia cu grâne – n.a.], şi se afla în zona din spatele magazinului „Unirea” de astăzi – în jurul bisericilor Sfânta Vineri şi Udricani; o veche cutumă comunitară stabilise ca loc predilect de aşezare al evreilor spaţiul adiacent pieţei centrale a localităţii. Lăcaşul sfânt n-a avut viaţă lungă, „deşi se afla într-un loc dosnic”, căci, în 1715, domnitorul Şerban Cantacuzino porunci dărâmarea sa şi interzicerea oficierii de ceremonii religioase mozaice. 

Desele turbulenţe istorice ce au urmat, dimpreună cu divizarea religioasă de după apariţia curentului hasidic, au clătinat serios stabilitatea comunitară. Valurile de imigraţie ale evreilor estici au debordat în special în perioadele de conflict dintre Rusia, Prusia și Imperiul habsburgic, soldate cu serialul împărţirii Poloniei; alte cauze ale migraţiei au fost determinate de persecuţiile ţariste, suprapopulare sau nevoia de meşteşugari şi prestatori de servicii a unei Capitale aflate în mare deficit de populaţie urbană activă şi calificată.

Acelaşi dr. Halevy aminteşte că după pacea de la Passarowitz „numărul lor s-a mărit considerabil”3, iar mai departe, „în timpul ocupaţiei ruseşti din 1769-1774, obştea din Bucureşti şi-a dublat populaţia”4. O altă categorie de imigranţi evrei, menţionează acelaşi autor, s-a adăugat celor precedente după aceste evenimente: „Încă din a doua parte a veacului al XVIII-lea, se adăugase în Bucureşti celor două vechi diviziuni de evrei, adică de rit polonez sau «lehi» şi de rit spaniol, un alt grup, al aşa zişilor «sudiţi» străini, subîmpărţiţi şi ei după diverse supuşenii”5. Și tot dr. Halevy arată că „sudiţii îşi aveau casele lor de rugăciuni deosebite, pe care le apărau de jurisdicţia Starostiei pământenilor, aşezând la Aron Kodeş pajura austriacă ori rusească”6. Supuşii Prusiei aveau și aceştia sinagoga lor, cea numită a croitorilor, la mijlocul secolului al XIX-lea, şi care înainte vreme se numea chiar „prusiană”. Mai purta numele „Unirea Sfântă” şi se afla pe strada Mămulari. 

Şi la începutul secolului al XIX-lea această tendinţă imigraţionistă a continuat, în 1813 fiind înregistrată aşezarea în Bucureşti a „peste 1.000 de evrei din Ungaria şi Turcia”7. Dar în acele vremuri evreii n-aveau preponderenţa asigurată în Mahalaua Popescului, iar în Văcăreşti nici nu erau prezenţi: „În «Tabaci», astăzi Calea Văcăreşti [...], un evreu îndrăznea rareori, odinioară, să se aventureze”8. Şi mai apoi, evreii n-au fost singurii locuitori ai cartierului, ei împărţindu-l cu ţiganii, românii, grecii, bulgarii sau armenii. 

America! America! Nici după focul cel mare din 23 martie 1847, când au ars în Bucureşti nu mai puţin de 18.000 de case, inclusiv cartierul evreiesc – aproape în întregime, plus şapte din cele 10 sinagogi ale lor –, ponderea israeliţilor din fosta Mahala a Popescului nu devine covârşitoare, abia după deceniile 8-9 putându-se vorbi de un cartier evreiesc în adevăratul sens al cuvântului. Marea majoritate erau askenazi; bazinul lor de emigraţie era mult mai mare decât al sefarzilor, limitat la Balcani, în plus, sporul natural al primilor era net mai important, explicaţiile ţinând, probabil, de considerente economice şi/sau religioase – spre mijlocul secolului al XIX-lea, o statistică aproximativă arată că sefarzii mai reprezentau abia 11% din totalitatea evreilor trăitori în toată lumea. Ipoteza aparţine sociologului polonez Lescinski, altă variantă, a lui Salo Baron, ridicând acest procent la 20%.

Odată cu unirea Principatelor din 1859, imigraţia evreilor estici a devenit tot mai consistentă, acest trend continuând mai bine de două decenii. Însă, de pe la mijlocul deceniului X, odată cu înmulţirea legilor restrictive antievreiești inițiate de guvernarea liberală, din ce în ce mai mulţi israeliți bucureşteni aleg drumul Americii. Acest fenomen ar mai putea avea ca explicaţie suprapopularea şi limitarea accesului la resurse. 

Procesul se revarsă şi în secolul XX, determinând o stagnare a populaţiei. Iată cum descrie I. Peltz această febră americană, ce parcă aducea cu fervoarea medievală a căutării ținutului aurului, El Dorado: „Femei necăjite, îngropate în mizerie, cu trupul devastat de reumatisme şi lipsuri, îşi strângeau copiii în braţe, şoptindu-le la ureche îndemnul: «Ai să fii, puiule, şi tu bărbat şi-ai să pleci în America şi-ai să trimiţi mamei bani!» […] Acolo, în ţinuturile necunoscute, îl aşteaptă pe băiat împlinirea destinului. Acolo se va îmbogăţi; va purta haine noi; va locui într-un palat; o va aduce şi pe dânsa – pe mama – să-şi trăiască restul zilelor fericită, mâncând, adică, în fiecare zi carne şi îmbăindu-se şi «plimbându-se prin centru». Croitori calici şi ofticoşi călcau de zor pantaloni mizeri ai clienţilor din fundătura Dudeştilor şi suspinau un cântec în care se idealizează America tuturor fericiţilor. […] Slujbaşii micilor prăvălii din Văcăreşti sau vânzătorii mai subţiri din Lipscani îşi vesteau măcar o dată pe săptămână părintele bătrân şi necăjit sau mama frântă de oboseala anilor, sau surorile şi fraţii: «Luna viitoare mă-mbarc! Am să vă aduc mai târziu pe toţi la New York!... Sau la Washington!...»

«America!», ofta cartierul. «America!», visau cu ochii mari evreii… Era visul lor de fiecare zi şi de fiecare ceas, din care, însă, din când în când se trezeau şi-şi simţeau inima pustie...”9.

Până la 1831 nu avem date precise despre numărul evreilor bucureşteni. Sunt doar nişte aprecieri făcute de călători străini. François Recardon, secretarul domnitorului Caragea [1812-1819] arăta că în toată Valahia s-ar afla 5-6.000 de evrei. [Dintre aceştia putem să credem cu temei că marea majoritate erau trăitori în cetatea lui Bucur – n.a.]

În 1824, consilierul de legaţie danez, Clausewitz, aproxima la 6.000 numărul de evrei bucureşteni. În 1831 are loc primul recensământ autentic în Ţările Române, făcut de autorităţile regulamentare ruseşti. După acestea, în Bucureşti trăiau 2.583 de evrei pământeni, la care trebuie să adăugăm şi un număr neprecizat de evrei sudiţi, numărul total al acestora fiind de 1.795.

Abia în 1860, după unirea cea mică, mai are loc un recensământ efectuat după metode ştiinţifice, de astă dată numărul evreilor fiind de 3.600 de suflete, adică 2,9% din totalul de 121.734 de locuitori. Nu trebuie uitat că supuşii străini, aşa numiţii sudiţi, încă mai aveau statutul lor aparte, printre ei aflându-se, desigur, şi mulţi evrei. Această instituţie anacronică dispare abia după Războiul de Independenţă.

După afirmarea tot mai accentuată a Principatelor şi mai apoi a Regatului României, pe scena istoriei apar tot mai multe oportunităţi pentru meseriaşi şi prestatorii de servicii sau pentru oamenii de afaceri străini. Drept urmare şi populaţia evreiască din Bucureşti explodează: în 1878 sunt consemnaţi 20.749 de evrei [11,67% din totalul populaţiei]; în 1884, 23.887; în 1894 – 43.274, respectiv 15,34% din totalul populaţiei. Acum intervine acel moment al stagnării, ale cărui cauze le-am arătat mai sus, astfel, în 1912, cifrele recensământului arătau 44.084 evrei, dintr-o populaţie totală de 341.251 de locuitori ai Bucureştiului. 

Ocupații. Una dintre ocupaţiile predilecte, la începuturi, era comercializarea băuturilor alcoolice sau producerea rachiurilor în velniţe, al căror număr era destul de mare în Bucureşti. „În primul rând era industria şi comerţul băuturilor: «Povernele evreilor» sunt prevăzute în toate hrisoavele citate, din 1775, 1783, 1787, 1792, 1805 etc.; ele fiind ridicate pe locuri puse anume la dispoziţie evreilor de către Domnie”10. 

Alţii, cei mai prosperi membri ai comunităţii, se îndeletniceau cu „lipscănia” sau negoţul, cum e cazul lui Herş Finkelstein, un reprezentant de frunte al acestora. Dar covârşitoarea majoritatate a comunităţii o formau meseriaşii: croitorii – ei aduc aşa numita „modă nemţească”; ceaprăzarii, cizmarii, geamgiii şi mai ales tinichigiii, care devin indispensabili – cuvântul „blecher” devine un apelativ peiorativ la adresa lor încă de la începutul secolului al XIX-lea. L. Zuckermann, un cronicar al vremurilor, pomeneşte de această breaslă cu mare respect: „în timpul acela un tinichigiu era mândru cu meşteşugul lui, fiindcă Ciorbaji başa era tinichigiu”11. [1830 – n. a.]

Printre cei mai influenţi membri ai comunităţii erau măcelarii, datorită impozitului pe carnea cuşer, gabela, principala sursă de venituri pentru instituţiile evreieşti. Prăvăliaşii evrei, marea majoritate săraci, erau în număr foarte mare, alte ocupaţii specifice fiind cele de telal sau de boccegiu.

Treptat apar şi intelectualii în cartier, deşi spre sfârşitul secolului evreilor li se limitase accesul la învăţământ sau la cariere funcţionăreşti ori ostăşeşti prin legi discriminatorii. Sunt domenii în care aceştia sunt pionieri, iar medicii evrei de orice fel se bucură de o reputaţie legendară. În ce privește arta dentară, de exemplu, prima lucrare de profil a apărut la București în 1828, Povățuire pentru curățenia gurii și păstrarea sănătății dinților și a altor boale ale gurii, iar autorul e „dentistul” I. Seligher. Întâiul dentist oficial al Bucureștilor a fost dr. Paul Lempart, fiul său Enric devenind și el un reputat al branșei. De asemenea, merită menționat că prima femeie stomatolog la noi a fost dr. Erna Olinchievici-Zuhr, care practică la Iași între 1884-1904. I. Krainik, foarte apreciat și el la cumpăna veacurilor, a fost dentistul din ultimii ani de domnie și viață al regelui Carol I.

Primul medic oculist din București și din Peninsula Balcanică e dr. L. Kugel (1848-1915), care a lucrat multă vreme la Spitalul Colțea. 

Domniile regulamentare au adus şi organizarea de bresle ale meseriaşilor evrei, care de multe ori ctitoreau şi câte o sinagogă: „fiecare breaslă avea câte un staroste, vreo câţiva membri şi câte un steag, semn al corporaţiei, şi toate breslele erau sub ordinele Vorniciei de la poliţie...”12.

Breasla giuvaergiilor e fondată de un anume Eliezer, mai târziu în cadrul acesteia fiind primiți și ceasornicarii; pe la 1931 sunt amintiți ca membri Dovlet Darchez sau Botoh Leibul Ovreiul. Tot atunci sunt pomeniți și meșterii argintari Avraam Leibul și Lazăr Avraam Ovreiul. 

Meşteşugarii ori prestatorii de servicii evrei încearcă să ţină pasul cu vremurile, rafinându-şi oferta: „Se trece de la croitorie simplă, la cea de lux, de la tinichigerie la nichelaj, de la voiajori comerciali la agenţi prospectori ai pieţei, de la zarafi la bancheri ş.a.m.d.”13. 

Cartierul Dudeşti-Văcăreşti aparţinea în primul rând claselor medii şi celor de jos, evreii îmbogăţiţi migrând spre zonele centrale ale Capitalei. Iată cum îi surprinde pe aceştia într-un crochiu I. Peltz în timpul Primului Război: „În cafeneaua din Lipscani, unde intrase de curând [era vorba despre tatăl său, care era chelner la o locantă de lux – n. a.], întâlnea zilnic o lume pricepută în afaceri, samsari de monede şi de grâne, de case şi de moşii, de stofe, de medicamente. Evreii aceştia nu prea locuiau în Calea Văcăreşti sau în străzile cartierului. Evadaseră spre centru, spre Doamnei, spre Smârdan, spre Şelari, spre Rahovei şi chiar spre Batişte şi Polonă. Ocupau case mari cu grădini înconjurând ziduri curate. Aveau guvernante la copiii lor nemţiţi şi franţuziţi. Plecau vara la Karlsbad sau la Vichy. Unii îşi instalaseră magazinele în plină inimă a oraşului. N-aveau nimic în comun cu cei din Dudeşti. O dată sau de două ori pe an, la sacrele sărbători ale toamnei umpleau Templul Coral zidit şi gospodărit în chip modern, cu totul altfel decât micile lăcaşuri de rugăciuni din cartier, în care Dumnezeu ia loc alăturea de evlavioşi, în banca aproape putredă de ani. Nici idiş nu mai vorbeau demult. Se despărţiseră definitiv de Calea Văcăreşti, unde mai trăia câte-o rubedenie săracă sau un cunoscut fără noroc. Alţi clienţi ai cafenelei din Lipscani conduceau societăţi petrolifere sau de exploatare a bumbacului”...14.

Costumația tradițională a evreilor askenazi era preluată de la partenerii de conviețuire polonezi – bonete de catifea îmblănite pe margine și mantale lungi. Ca efect al traumelor istorice, femeile măritate își tundeau părul și purtau perucă. Sub presiunea comunitarilor ce adoptaseră moda europeană, acest port este abandonat destul de repede, spre deosebire de Moldova unde rabinatul era încă puternic și conservator. 

Conducerea comunitară. Clivaje interne. Trebuie subliniat că această comunitate n-a avut prestigiul cultural al celei din Iaşi, drept urmare, multă vreme, rabinatul n-a avut o pondere importantă: „De când fiinţează această instituţiune în Capitală, niciunul dintre rabinii numiţi şi instalaţi [...], niciunuia nu i-a hărăzit Providenţa să-şi petreacă leatul cu oarecare mulţumire sufletească, sau măcar în linişte. Toţi cei ce-au păstorit aici, până la 1848, au fost pur şi simplu alungaţi unul după altul de către enoriaşii lor. În deceniul următor am avut la 1853, episodul şi mai ruşinos al predicatorului Israel Pick [cel care a fondat prima şcoală israelită română la 1852 – n.a.], izgonit şi el din Sinagoga [se pare că trecuse la catolicism – n.a.] Evreimea începu să se deprindă cu lipsa de conducător spiritual, credincioşii mulţumindu-se cu oficiile rituale ale celor doi asesori ai scaunului rabinic”15. 

3.jpg

Pompieri gonind să stingă un incendiu în Bucureşti

Şi după aceea, lucrurile au continuat pe acelaşi făgaş al instabilităţii, episodul șederii la București al rabinului cu vederi conservatoare, Malbim [MALBIM erau, de fapt, iniţialele numelui său – Meir Leibuş ben Iehiel Michael – n.a.], fiind sugestiv. Se spune că la sosirea sa, în 1858, entuziasmul comunitar a atins cote maxime: „era ceva de nedescris; au ieşit înaintea lui cu mic cu mare, la o distanţă de cale de două ceasuri, cu trăsuri şi pe jos şi i-au făcut mari ovaţiuni” 16. Peste şase ani, în urma intervenţiilor la stăpânire a reprezentanţilor curentului de emancipare, el a fost alungat, iar plecarea sa s-a derulat într-un anonimat deplin: „gardiştii i-au înconjurat casa pe când făcea rugăciunile în veştmintele religioase şi isprăvind rugăciunea comisarul l-a pus într-o căruţă şi l-a pornit spre granite”17. 

Abia pe urmă, rabinatul a acces la cote înalte de prestigiu comunitar, impunându-se figuri de un calibru spiritual deosebit, aşa cum au fost marii rabini dr. Meir Moritz sau Iacob Itzak Niemirower. 

În aceste condiţii, Haham-Başa de la nord de Milcov era de jure conducător spiritual şi aici, fiind suplinit de starostele bucureştean, lider comunitar laic, care era şi vechil de haham-başa. Acesta, de obicei, nu se bucura de încrederea întregii comunităţi, de multe ori fiind acuzat de abuzuri şi despotism: „urmărea şi pedepsea cu bătaia în public, cu închisoarea poliţienească, ba şi cu izgonirea din Capitală sau chiar din ţară, pe cel ce-şi permitea să calce vreo poruncă rituală sau se întâmpla mai curând să nu fie pe placul starostelui”18. El era ales, preponderent, din rândul meseriaşilor, la un loc de cinste fiind tinichigiii: „Ciorbaji başa era tinichigiu [la 1830] şi era numit în acest rang de Grigore Ghica Vodă, iar evreii îl numeau Herş Roş Medina, adică capul evreilor din ţară. Roş Medina a învelit palatul cel vechiu din Calea Victoriei şi biserica de la Colentina, care a fost a lui Ghica Vodă”19. Uneori, însă, el nu provenea din rândul breslaşilor onorabili, aşa cum vedem în cazul unui staroste regulamentar: „la acest serdar avea oarecare trecere un evreu simplu, neguţător ambulant, pe care îl recomanda Vornicului şi l-a numit staroste peste evrei, fără să fie ales de comunitate. Acest staroste a fost din contrapartidă a rabinului; afară că se certa pentru interesele comunităţii, dar îi persecuta pe meşteşugari; îi urmăria şi afară că le lua birul, mai erau şi alte urmăriri de răvaşe de drum şi paşapoarte etc., etc. Acest staroste evreu avea un lângă el un ceauş evreu şi un dorobanţ. Sâmbăta ceauşul şi cu dorobanţul umblau din cafenea în cafenea şi unde găsia câte un tânăr fumând ţigară sau jucând cărţi, îl duceau la Vornicie şi îl aresta; negreşit că nu scăpau nesfănţuiţi. În acel timp când starostele persecuta acea tinerime, trecură mulţi la legea creştină”20. 

Nici ctitorul Sinagogii Mari, starostele Israil Herş, n-a scăpat de incriminări, fiind contestat violent în vara lui ’48: „era acuzat de nereguli în mânuirea banilor, de practica despotismului, de cheltuieli inutile în paguba Obştii. Cronica din Pinkasul Sinagogii ne povesteşte că nemulţumirile luară chiar o formă agresivă cu prilejul Revoluţiei de la 11 Iunie 1848, când mulţimea năvăli cu furie şi devastă casa starostelui şi a omonimului său, mădularul Israil Klein, nevoiţi să se ascundă de frică timp de două săptămâni pe la boieri. Furtuna se potoli cu desăvârşire în urma evenimentelor ulterioare, dar stărostia îşi pierdu prin această mişcare consideraţiunea evreilor şi recunoaşterea Ocârmuirii”21.

Treptat, după aceasta, starostia îşi pierde autoritatea, iar blocul askenazilor bucureşteni se divizează, conflictele interne ocupând scena vieţii comunitare timp de zeci de ani de-acum încolo. La un moment dat, în 1858, starostele s-a simţit depăşit complet de situaţie astfel că a dizolvat Obştea şi a încredinţat arhiva Vorniciei.

Comunitatea evreilor estici era una laminată, stare determinată de diferenţele cultural-religioase, datorate particularităţilor zonei de provenienţă a fiecărui val imigraţionist. Omogenizarea era normal să nu se facă foarte repede, astfel de dispute fiind inerente, mai ales în condiţiile în care, după cum am văzut, autoritatea spirituală a rabinatului era neglijabilă.

Sudiţii, de exemplu, încercau să-şi edifice sinagogi în afara fiefului pământenilor şi de multe ori erau victime ale geloziei starostiei: „Starostia a întrebuinţat toate mijloacele să le pecetluiască casele de rugăciuni sub cuvânt că fac comploturi. Aceşti meseriaşi au fost cea mai mare parte supuşi străini şi s’au plâns la consulatul lor şi consulii lor luând sinagogile subt protecţia lor au pus la fiecare sinagogă un baldovin”22. 

Dar cel mai important conflict intern a izbucnit odată cu încercarea de edificare a Templului Coral de către neologi, evrei adepți ai cultului occidental, influențat de iluminism (haskala) – majoritatea acestora era de provenienţă austriacă şi germană. Ideea de Cor-Templu, copiată după model vienez şi berlinez, i-a iritat pe tradiţionalişti, tributari unui model cultic mai auster. Conflictul e evocat de M.A. Halevy: „Îndrumătorul reacţiunii era un adversar al lui Barasch, anume dr. Moritz Wertheimer, care îmbrăţişa cauza lui Malbim şi a starostelui Israel Herş, şi alături de aceştia întreprinse o propagandă necruţătoare contra Templului Coral”23. Disputa a continuat şi în presă, măcinând şi mai mult energiile comunitare, rezultatul fiind dizolvarea acesteia de către staroste. Aceste frământări, până la urmă, au epuizat resursele de negociere ale părților și s-a soldat cu retragerea neologilor aparţinători de Templul Coral din epitropia acestuia în 1876. Abia după aceea, când rabinatul şi-a intrat în drepturile sale fireşti, conflictele interne s-au diminuat simţitor.

34.jpg

Dâmboviţa înaintea regularizării – vedere către podul de piatră ce lega strada Şelari de calea Craiovei

Pogromuri. Cele mai dificile momente traversate de evreii din Văcăreşti le-au reprezentat periodicele acţiuni pogromiste la care au fost supuşi. Iar la început acestea au fost iniţiate de locuitorii greci, armeni sau bulgari ai Mahalalei Tabaci, pretextul principal fiind acuza de omor ritual.

Prima întâmplare de acest gen, mai de amploare, se petrece în primăvara lui 1801 [28 III/8 IV], când „punându-se la cale o acuzare de omor ritual, o ceată de derbedei ajutaţi de o parte a populaţiei de jos, se aruncă asupra evreilor, devastând unora locuinţele şi prăvăliile şi făcând chiar multe victime omeneşti. Instigatorii acestui pogrom – cari nici nu erau români – se dedeau drept oameni ai stăpânirei, meniţi să pedepsească pe nelegiuiţii evrei, strigând că «este o poruncă de a se face iama lucrurile ovreieşti»! De dimineaţă până seara […] au fugărit pe evrei ca pe iepuri pe uliţele Bucureştilor; «şi ca să se oprescă tulburarea norodului, s-au rânduit zapciii ca să adune pe Evrei unde s-ar găsi şi să-i păzească la Aga, şi cu această socoteală s-au scos evreii de la popor, căci i-au ucis pe toţi»”24. Surse contemporane pretind că 128 de evrei şi-ar fi pierdut viața în acea zi. Astfel de tragedii au mai avut loc în 1804, 1808 sau 1811. 

Şi tot martori ai vremii sunt de părere că populaţia românească, incipient urbanizată, n-ar fi fost, în mare, ostilă locuitorilor semiţi: „Deşi ţăranii [a se înţelege românii – n. a.] consideră ca blestemat şi urăsc din datorie pe toţi cei de altă lege, şi cu atât mai mult pe evrei […], totuşi dacă ei ar trăi în mijlocul acestui popor, la sate, n-ar avea acolo de suferit acele neajunsuri şi ticăloşii ce le îndură din parte populaţiei orăşeneşti, care nu numai că este intolerantă , dar îşi mai face o fală de a-i persecute”25. 

Ultima dată când alogenii creştini ai Tabacilor au creat agitaţii antievreieşti a fost în 1858, când a apărut la tipografia mitropoliei broşura antiiudaică Praştie, o traducere prescurtată a unui text rus din secolul al XVII-lea: „Mahalagiii din Tabaci – şi în care intrau atât de puţini români, majoritatea fiind alcătuită din greci, bulgari şi armeni – s-au sesizat şi au încercat să stârnească agitaţii”26. Cel care a reuşit să stăvilească instinctele gregare a fost bancherul sefard Davicion Bally, care, sprijinit şi de prietenul său C.A. Rosetti, l-a persuadat pe Caimacam, fostul domnitor regulamentar al Munteniei, Alexandru Ghica, să ia măsuri pentru restabilirea liniştii şi siguranţei în cartierul evreiesc. Acesta a dispus imediat și interzicerea broşurii infamante. 

De acum încolo, odată şi cu emanciparea lor statală, românii sunt tot mai activi şi prezenţi în oraşe, cu atât mai mult în Capitală. Modelul birocratic francez, centralizat, adoptat şi de Principate, a predispus la o emulaţie arivistă în rândul neaoşilor, treptat, aceştia tinzând spre naţionalizarea pârghiilor de putere şi eliminarea alogenilor din sfera gestiunii resurselor. Astfel, evreii intră într-o menghină a persecuţiilor; până la finalul Primului Război Mondial tot mai multe oprelişti legislative vor încerca să-i priveze de drepturi elementare – accesul la funcţii în aparatul de stat sau în armată, la învăţământ, interzicerea practicării anumitor meserii, culminând cu refuzul recunoaşterii lor ca cetăţeni cu drepturi egale. În 18/30 iunie 1866, când s-a hotărât în Parlament introducerea în Constituţie a privilegierii apartenenţei la naţiune pe criterii religioase, numai creştinii putând deveni cetăţeni, o mulțime intoxicată politic, acum dominată de elementul românesc, a purces la devastarea proaspătului edificiu al Templului Coral; în aproape jumătate de ceas, până când forţele de ordine i-au împrăştiat, mahalagiii bucureşteni, dirijați de un anume Gheorghe Butilă, au produs pagube de 15.000 de galbeni. Spre lauda sa, principele Carol a amortizat din veniturile proprii aproape jumătate din sumă.

Până la sfârşitul Primului Război, cartierul evreiesc nu mai suportă violenţa maselor, singurele excepţii fiind răbufnirile din timpul sărbătorilor religioase creştine sau agresarea unor indivizi lipsiţi de apărare de către elemente declasate.

În noiembrie 1918, după plecarea ocupantului german al Bucureştilor, o gloată de mahalagii, victime ale psihozei colective ce-i credita pe evrei ca principali colaboratori ai invadatorilor, a asediat Văcăreştiul. I. Peltz, născut şi crescut în cartier şi martor al întâmplărilor, descrie cel mai bine faptele: „Dinspre Sfântul Gheorghe venea mulţimea care sporea mereu. Bărbaţi în haină verde, confecţionată din tunici militare, precupeţi şi mahalagii din alte cartiere se îndreptau spre Calea Văcăreşti. Aveau în mâini saci, unii, plini de bolovani, drugi de fier şi buturugi, alţii. Trei tineri tuciurii şi cu panglici tricolore în piept conduceau mulţimea. […] Cioburile de sticlă bucăţi de lemne şi de bolovani zburau peste capetele comisarilor şi gardienilor. Geamurile prăvăliilor fură sparte”27. Pentru prima dată la noi, evreii şi-au constituit o miliţie cu scop de apărare, care, împreună cu jandarmii, au reuşit să-i disloce pe huligani. Pe unele clădiri din cartier a fost arborat steagul Israelului.

Sefarzii bucureşteni şi zona lor de locuire

Sunt primii agenți ai sistemului bancar de la noi, în calitate de zarafi, fiind desemnați ca atare într-o scrisoare trimisă de sultan domnului de la București la 1568: „Săracii sunt siliți a împrumuta de la ei. Așa s-a săvârșit ruina populațiunii sărace de la țară. Spun că evreii se deosebesc essential de ceilalți locuitori pentru că iau prin camătă sângele raialelor și unde merg, fac mii de supărări sub cuvânt de bani”28. Nemulțumirile semnalate sunt doar o parte din  semnele prin care putem înțelege dificultățile de percepție ale Evului Mediu față de comerțul financiar, plasat întotdeauna în zona impură a îndeletnicilor.

5.jpg

Prăvălii pe strada Batiștei

Dar începuturile comunităţii sefarde din Bucureşti se leagă de numele şi personalitatea lui Celebi Menteş Bally, bancher constantinopolitan, care l-a finanţat pe Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Muntenia, facilitându-i accesul la tron. Cei doi erau şi prieteni, astfel că se anunţau vremuri mai promiţătoare pentru evreii bucureşteni, care tocmai ce suferiseră persecuţiile lui Ştefan Cantacuzino. Iar aşteptările s-au adeverit; se pare că finanţistul s-a stabilit el însuşi pe malul Dâmboviţei, măcar o perioadă, iar din 1730, marcată de acest nume, fiinţează tradiţia comunitară a evreilor spanioli din cetatea lui Bucur. 

La început, aceasta era firavă, abia spre sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui următor, imigraţia sefardă a sporit, iar comunitatea a prins contur şi consistenţă. Din 1792 datează şi prima inscripţie tombală a unui locatar sefard al vechiului cimitir evreiesc de lângă Calea Mogoşoaiei, pe locul actualei străzi Sevastopol. Multă vreme ei au împărţit cu fraţii lor askenazi zona de locuire din mahalaua Popescului. Şi tot aici au avut şi drept casă de rugăciune două camere închiriate. Însă, din dorința de a-și păstra mai bine obiceiurile, mai întâi, şi-au durat un locaş de cult. E vorba despre Sinagoga Cahal Grande, replică a celebrului El Transito din Toledo, a cărui construcţie s-a aprobat de către Vodă Caragea în 1818: „acum la mezat au cumpărat un loc dosnic lângă Dâmboviţa, netrebuincios altora, să facă în faţă case pentru şederea săracilor, şi în dos sinagogă […]. Locul acesta de la mezat l-au cumpărat Gavril Coen şi Marcul Arşeh Ovrei. Vr’o sfântă biserică aproape de acest loc al lor nu este, şi peste acestea jeluitorii evrei s’au făgăduit înaintea noastră că vor înconjura acest loc cu un zid înalt”29. Peste doi ani aceasta era edificată. Explicaţiile acestei bunăvoinţe din partea autorităţilor nu sunt greu de găsit: veniţi din Imperiul Otoman, sefarzii aveau, probabil, trecere mai mare pe lângă domnitor şi boierime. Aşezământul de cult era situată pe strada Negru Vodă. Locul era cumva mai la marginea mahalalei regulare, în stânga Dâmboviţei, iar din acel moment delimitarea ariei de locuire a devenit tot mai evidentă, străzile din jurul impunătoarei sinagogi devenind fieful acestei comunităţi – Spaniolă, Negru vodă, Israelită, Sf. Ioan-Nou, sau Radu Vodă, iar în prelungire strada Carol I [actuala stradă Franceză – n.a.]. După Dame, pe la 1900 comunitatea sefardă bucureşteană număra circa 6.000 de suflete. 

Nu după multă vreme de la edificarea sinagogii, comunitatea sefardă și-a delimitat necropolă proprie pe actuala Șoseaua Giurgiului, iar mai târziu, în 1846, a mai ridicat o sinagogă, mai mica, pe strada Spaniolă. Ambele temple au fost distruse, primul, incendiat de legionari în 1941, iar al doilea a fost demolat de comuniști în 1986, tocmai după ce fusese renovat. 

Iată cum descrie această zonă H. Stahl, nedezminţindu-şi binecunoscutul său spirit corosiv antievreiesc: „cartierul aristocraţiei israelite şi spaniole, îmbogăţite prin mici samsarlâcuri cinstite, două trei falimente binecuvântate, afaceri de bancă şi bursă. Casele ridicate aici pe vechi locuri boiereşti, sunt curate, luxoase, şi, în multe din curţile pavate cu asfalt, stânjenii de lemne parcă-şi bat joc de ameninţările iernii”30. 

Bărbații au renunțat destul de repede la costumul traditional influențat de cel turcesc, însă femeile au mai ținut portul vechi chiar după mijlocul secolului XIX: „se purtau îmbrăcate turceşte, cu fes şi băsmăluţe, învârtite în jurul capului cu ajutorul unui şnur pe care mai erau înşirate monede de aur”31.

Un martor inedit la o nuntă sefardă a fost tânărul George Barițiu, aflat în București prin anii ’30 ai secolului XIX: „Ştiţi, prieteni, unde am văzut mai multă moralitate? La o nuntă ovrească în Bucureşti, unde cu toate că era mai mult de cincizeci de cuconiţe de neguţători ovrei, a căror trup, şi mai ales capete, atât era de împodobite cât ai fi gândit că aurul cât se scoate la Abrud într-un an şi diamanturile câte se cioplesc la Amsterdam, toate sunt acolo grămădite; ele juca singure una cu alta, şi feciorii iară singuri, iar altora nu le-au fost slobod să intre în jocul lor numai nouă creştinilor, iar când s-au întâlnit cu feciorii aceasta s-a întâmplat sub ochii părinţilor”32.

Treptat, ponderea sefarzilor în acest cartier a scăzut, zona fiind infiltrată şi preluată de askenazi. Era efectul blestemului demografic ce afectează comunitatea spaniolă începând din secolul al XVII-lea.

Comunitatea sefardă a dat Bucureștilor mai multe familii de bancheri redutabili, cum au fost Bally, Halfon, Hillel, Blank sau Elias, iar Marmorosch-Blank (1848-1948) a fost cea mai mare bancă privată de la noi.

Moștenirea culturală evreiască. În primul rând se evidențiază marii donatori. Manoach Hillel (1797-1862), mare bancher și negustor, e primul dintre aceștia; a finanțat statul, dar și mișcarea de la 1848 din Muntenia, iar la sfârșit a lăsat prin testament suma imensă atunci de 100.000 lei aur, din care Universitatea București acorda prestigiosul premiu ce a purtat numele său. 

Jacques Menachem Elias (1844-1923), industriaș, bancher și latifundiar – unul dintre cei mai bogați bucureșteni din toate timpurile. După cum se știe, a lăsat imensa sa avere Academiei Române. Fundația poartă și cinstește numele tatălui său, Menachem H. Elias.

Printre primii folcloriști români s-a numărat și viitorul mare rabin al Londrei, Moses Gaster (1856-1939), el editând în 1883 „Literatura populară română”. 

Lingvistica noastră a făcut primii pași în compania lui Lazăr Șăineanu (1859-1934) sau H. Tiktin (1850-1936), creatori de dicționare și lucrări de bază în domeniu. Mai târziu s-a evidențiat și sagacele I.A. Candrea, cel care, afară de nenumărate manuale, dicționare și metode de învățat limbi străine, a lăsat și o foarte interesantă lucrare privind Folklorul medical roman. Nu în cele din urmă, merită pomenit marele lingvist care a fost academicianul Alexandru Graur (1900-1989), fiul lui Constantin Graur (1880-1940), ziarist și director la „Adevărul” și „Dimineața”. 

6.jpg

Intrarea în bazarul Văcăreşti

Unul dintre primii gazetari de politică internaţională importanți de la noi a fost Benu Brănișteanu (1874-1947), care a scris pentru trustul „Adeverul” al lui C. Mille. A lăsat și niște interesante volume de memorii. 

Ideolog de stânga, critic literar, sociolog și, nu în cele din urmă, …restaurator de vază, C. Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) s-a încastrat definitiv în memoria noastră prin prietenia arătată lui Caragiale. Aceasta a fost continuată și de ginerele său, Paul Zarifopol. Alt mare prieten evreu al lui Caragiale a fost și dramaturgul Ronetti-Roman, autorul piesei „Manasse”.

Nici dintre primii pictori de la noi nu lipsesc evreii, Barbu Iscovescu (1808-1854) și Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851) participând activ și la revoluția de la 1848 din Muntenia, ultimul fiind autorul celebrului tablou „România revoluționară” – cea care i-a pozat a fost Maria Grant, soția lui C.A. Rosetti. Mai târziu se afirmă Nicolae Vermont (1866-1932), sora sa, Lea Fanșeta, actriță, fiind mama celebrei artiste dramatice româno-franceze Marioara Ventura. Un nume mare în pictura românească a fost Iosif Iser (1881-1958), care a cochetat și cu caricatura politică în paginile „Adevărului”. 

Printre pionierii teatrului de revistă românesc se numără și Avram Goldfaden (1840-1908), Mordechai Segalescu și Zaharia Buruienescu (1846-1906). Prin plecarea lui Goldfaden la New York, revista noastră a înrâurit apariția Broadwayului.

Primii anticari de pe Dâmbovița au fost L. Alcalay și Aron Zwiebel, dulapurile acestora deschizând o bogată tradiție de breaslă în lumea evreiască, continuată de Pinath, Weissman, Mișu, Hermann și Iuliu Pach sau Polack. Una dintre editurile de ținută ale Bucureștiului era, ca și astăzi, Hasefer, în sediul său funcționând și un anticariat. Nu trebuie neglijată nici activitatea subsidiară, a legatului de cărți, unde, iarăși, evreii sunt bine reprezentați.

Romanul Toate pânzele sus de Radu Tudoran a fost scris sub influența întâmplărilor trăite de exploratorul Țării de Foc, Julius Popper (1857-1893), plecat din cartierul evreiesc al Bucureștilor. Aventurier exemplar, acest inginer a ajuns să dețină mine de aur și să bată monedă proprie în Tierra del Fuego, care devine un fel de feudă personală.

Punct și de la capăt. În vara lui 1915, un tânăr de 19 ani din Moinești, Samuel Rosenstock se află în vacanță la conacul familiei Solacolu de la Gărceni (Vaslui), unde își găsește pseudonimul literar, Tristan Tzara, cu ajutorul amfitrionului și prietenului său Barbu. Peste numai un an, la cafeneaua „Cabaret Voltaire” din Zurich, el pune bazele curentului avangardist dadaist; o pleiadă de tineri literați de la noi, majoritar evrei, urmează acest drum întrevăzut prima dată de Urmuz. Capitala devine unul dintre polii mondiali ai avangardei, la care aderă și marii arhitecți Marcel Iancu și Jean Monda. Dar am intrat deja în interbelic, atunci când Bucureștiul trece prin cea mai trepidantă, dar și frumoasă perioadă din istoria sa. 

Mulţumiri domnului doctor George Luca pentru ajutorul oferit. 

Note:

*Ilie Corfus, Cronica Meșteșugarului Ioan Dobrescu [1802-1830], extras din culegerea „Studii și articole de istorie”, vol. VIII, București, 1966, p. 358.

1) Dr. M.A. Halevy, Comunităţile Evreilor din Iaşi şi Bucureşti, Bucureşti, Institutul de istorie evreo-română, 1931, p. 53.

2) Ibidem.

3) Ibidem, p. 104.

4) Ibidem.

5) Rabinul Dr. M.A. Halevy, Sinagoga Mare din Bucureşti, Institutul de arte grafice E. Marvan, Bucureşti, 1931, p. 11.

6) Ibidem. 

7) Idem, Comunităţile…, p. 102.

8) Ibidem.

9) I. Peltz, Calea Văcăreşti, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, p. 135, 136, 137.

10)  Dr. M.A. Halevy, Comunităţile…, p. 99. 

11)  L. Zuckermann, Amintiri din trecut – situaţia comunităţii din Bucureşti, Tipo – litografie Universala, 1898, p. 5.

12)  Ibidem.

13) Anca Ciuciu, Martori tăcuți. Străzi, sinagogi și magazine din București, în „Projekt 36 – occasional papers no. 1”.

 14) I. Peltz, Calea…, pp. 293-294.

15)  Dr. M.A. Halevy, Monografia istorică a Templului Coral din Bucureşti, Tipografia „Cartea de aur” A. Grossmann & Fiu, Bucureşti, 1935, p. 35.

16)  L. Zuckermann, Amintiri…, p. 11.

17)  Ib. 27.

18)  Dr. M.A. Halevy, Monografia…, p. 22.

19)  L. Zuckermann, Amintiri…, p. 5.

20)  Ibidem, pp. 5-6.

21)  Rabinul M. A. Halevy, Sinagoga Mare…, p. 10.

22)  L. Zuckermann, Amintiri..., pp. 12-13.

23)  Rabinul M. A. Halevy, Monografia…, p. 37.

24)  Idem, Comunităţile…, p. 106.

25)  Ibidem, pp. 102-103.

26)  Ioan Massoff, Davicion Bally revoluţionarul de la ’48, Editura „Cultura Poporului”, Bucureşti, f. an., p. 83.

27)  I. Peltz, Calea…, p. 326, 328.

28) N. Iorga, Documente și cercetări asupra istoriei financiare și economice din Principatele Române, 1902, p. 82.

29) Dr. M.A. Halevy, Comunităţile Evreilor din Iaşi şi Bucureşti, Bucureşti, Institutul de istorie evreo-română, 1931, pp. 98-99. 

30) H. Stahl, Bucureştii ce se duc, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul românesc”, Societate pe acţuini, 1910, p. 159.

31) Ioan Massoff, Davicion Bally…, p. 78. 

32) Vasile Netea, Timotei Cipariu şi George Bariţiu călători prin Ţara Românească în 1836 – Note pe marginea unui text inedit, în „Studii-Revistă de istorie”, Anul XI, 1958, Editura RPR.

Utilă, nu se pagineaza cu ea:

Fotografie aparţinând arhivei Ion C. Rugojanu (cartea cu discursurile parlamentare ale lui Adolphe Cremieux, are şi dedicaţie către I.B. Brociner)


Vizualizări: 174

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

198 state 

(ultimul: Guyana)

Numar de steaguri: 262

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 44

1 stat are peste 600,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 90.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

23 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

33. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

Schnell und Steiner

Creat de altmariusplus Iun 19, 2013 at 1:59pm. Actualizat ultima dată de altmariusplus Iun 19, 2013.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell &Steiner

Creat de altmariusclassic Dec 21, 2012 at 6:55pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Dec 21, 2012.

Hermann Hesse -bucher

Creat de altmariusscience Nov 7, 2012 at 5:47pm. Actualizat ultima dată de altmariusscience Nov 7, 2012.

Grosse Kunstfuehrer zum Schnell & Steiner - 1

Creat de altmariusclassic Oct 8, 2012 at 7:52pm. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Oct 8, 2012.

© 2019   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor