Biografia zilei: Paul Anghel

[altmariusliterar]

http://crispedia.ro/paul-anghel/

Paul Anghel (18 martie 1931, Răcătău, judeţul Bacău - 4 octombrie 1995, Bucureşti) - prozator, eseist, publicist, dramaturg şi romancier. Fiu al lui Vasile şi al Anei Anghel, învăţători, Anghel urmează liceul la Bacău (absolvent în 1950), apoi Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”. A fost redactor la „Contemporanul”, apoi redactor-şef la „Tribuna României” (1972-1974). Debutează cu un vast poem în „România liberă”, în 1947 (în acelaşi an, cu puţin înainte, mai publicase versuri în „Sportul popular”).

Debutul editorial îl constituie volumul de proză Şapte inşi într-o căruţă (1961). Debutează ca dramaturg în 1968, când i se reprezintă la Cluj drama istorică Săptămâna patimilor, publicată apoi, în 1972, împreună cu drama Viteazul, în volumul Teatru (Premiul „I.L. Caragiale” al Academiei Române). A desfăşurat o vastă - şi foarte remarcată, în epocă, în contextul confruntării unor poziţii diferite în materie de ideologie culturală - activitate publicistică (la „Scânteia”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „România literară”, „Steaua” şi alte publicaţii).

După prăbuşirea regimului ceauşist, receptarea „senină”, cât de cât obiectivă a personalităţii şi operei lui Anghel este, şi va rămâne, probabil, pentru o vreme, dificilă, dacă nu imposibilă. „Campion”, în publicistică, al protocronismului, el e identificat - şi nu numai de adversarii lui ideologici direcţi - cu dezavantajoasa figură de propagandist al unui regim opresiv, deci de condeier aservit, lipsit de vreun merit real şi durabil. Postura aceasta viciase, de altfel, receptarea critică a operei lui şi înainte de decembrie 1989, dar, atunci, în sens invers: scriitorul, supraevaluat, oferit ca exemplu, a fost chiar comparat cu Tolstoi etc. Toate acestea explică, desigur, ostilitatea ori ignorarea cu care a fost tratat în anii ’90, când şi-a pierdut calitatea de autor agreat - şi „protejat” - de oficialitate.

Este neîndoios că scriitorul nu a fost un „propagandist” oarecare, de duzină, cu limbaj grosier şi cu ideaţie vulgară sau nulă, adoptând docil o doctrină oficială. Dimpotrivă, a fost un om de idei - şi de condei -, care a împărtăşit, poate în deplină sinceritate, o anumită ideologie. Care ideologie s-a întâmplat să coincidă cu cea oficială, şi se poate spune chiar că a alimentat-o. Supraevaluat cândva, ignorat ulterior, Anghel este o personalitate controversată.

Om cultivat, inteligent, nu lipsit de rafinament, de talent literar şi, mai ales, de talent publicistic, cu uşurinţa formulării pregnante, cu o scriitură deseori atractivă sau antrenantă, frizând pe alocuri kitschul, dar vădind întotdeauna resurse să-l evite de fapt, a manifestat o deosebită disponibilitate de a practica, cu dezinvoltură, diferite genuri (poezie, reportaj, eseu, proză, teatru). Un artizan al scrisului, mai degrabă decât un scriitor preocupat de viziunea artistică (literarul e, la el, întotdeauna subordonat ideologicului), dar un artizan înzestrat, plin de vervă şi spirit.

Volumul de debut, Şapte inşi într-o căruţă, e unul de proză cu tematică rurală, în maniera realismului socialist, dar cu abilitatea construirii dialogului şi fără grosolănia rizibilă a altor scrieri teziste din epocă (a putut fi apropiat, astfel, de Desfăşurarea lui Marin Preda). Reportajele literare din volumele Victoria de la Oltina (1961) şi Arpegii la Siret (1964) sunt, bineînţeles, tributare servituţilor epocii: autorul sesizează şi prezintă, prin prisma ideologiei comuniste, transformările prin care trec diverse medii sociale în condiţiile „construirii socialismului”. Informaţia e amănunţită, trimiterile la istorie permanent prezente, ispita enciclopedică emană din fiecare reportaj.

Scriitorul înregistrează cu atenţie şi se exprimă cu îngrijire, chiar dacă uneori pactizează - conform uzanţelor epocii şi „cerinţelor” genului - cu grandilocvenţa şi cu lirismul triumfalist. Darul observaţiei, capacitatea de a stabili asociaţii şi conexiuni revelatoare fac din Anghel un bun reporter şi, în general, un autor de note de călătorie interesante, adevărate eseuri (O clipă în China, 1978). Vocaţia lui în publicistică pare să fi fost, însă, ilustrarea tematicii culturale, chiar şi în domeniul reportajului.

O carte precum Convorbiri culturale (1972), de pildă, grupează „reportaje” literare (convorbirile la care face referire titlul fiind incluse în acestea), centrate, fiecare, pe câte un subiect (Brâncuşi, Picu Pătruţ, noua „lectură” britanică a lui Shakespeare), înfăţişând o publicistică de calitate. În continuarea directă a acesteia vin eseurile scriitorului, linia de demarcaţie fiind greu de trasat. În eseistică, el abordează cu aplomb chestiuni de antropologie culturală (etnologie, folclor, istoria religiilor, istoria mentalităţilor, filosofia culturii şi a istoriei), de istorie a culturii, meditează asupra „destinului” şi „sensului” culturilor, propune o ideologie culturală.

Toate acestea le face fără pedanterie exagerat „ştiinţifică” (dar cu rigoare a informaţiei), într-o sinteză aflată în preajma diletantismului superior, dar şi - privind „favorabil” lucrurile - a tărâmului culturologiei de maximă generalitate. Demersul lui are un clar sens ideologic; respinge ierarhizarea culturilor în „centru” şi „periferii”, afirmă legitimitatea, îndreptăţirea egală a tuturor culturilor de a ajunge la universal. Se opune sincronismului (lovinescian) în numele autohtonismului (conceput nu la modul păşunist-etnografic, ci într-un registru elevat, de ţinută intelectuală). A fost un susţinător al protocronismului şi, făcând aceasta, s-a aflat în mod obiectiv în slujba unui regim dictatorial, ceea ce, pentru posteritatea imediată, i-a compromis demersul.

Textele lui eseistice (Arhivă sentimentală, 1968, Nouă arhivă sentimentală, 1975), bine scrise, vădesc informaţie amplă, capacitate persuasivă, eleganţă a formulării. Anghel nu este un gânditor original de calibru, un creator de viziuni, dar are abilitatea discursivizării atractive a unor conjugări plauzibile de idei şi, uneori, pe aceea de a avansa ipoteze şi concluzii îndrăzneţe, spectaculoase, greu „demonstrabile”, deseori inflaţioniste. Ca ideolog al unui autohtonism modern, „intelectualist” cu „faţă mondială”, ca polemist viguros şi susţinător al protocronismului în epoca ceauşistă, îşi va păstra un loc de cert relief în istoria ideologiilor culturale româneşti.

La sfârşitul anilor ’70 şi în anii ’80, Anghel s-a impus atenţiei printr-un vast ciclu romanesc, în care e propusă o frescă istorică amplă, cunoscut sub titlul generic Zăpezile de-acum un veac şi format din unsprezece volume, dar ordinea de apariţie a romanelor nu coincide cu ordonarea lor în cadrul ciclului: volumul I e Ieşirea din iarnă, 1981; volumul II - Fluviile, 1980; volumul III - Te Deum la Griviţa, 1978; volumul IV - Noroaiele, 1982; volumul V - Scrisoare de la Rahova, 1977; volumul VI - Noaptea otomană, 1979 etc.

„Panoramic”, „panoramare”, „caleidoscop de secvenţe eteroclite”, „policrome”, „decupaj cinematografic” sunt câţiva dintre termenii ori formulele prin care exegeza a încercat să aproximeze caracteristicile unei alcătuiri romaneşti care a învederat incontestabila putere de construcţie a scriitorului în registrul epic. Cuprinderea temporală a ciclului e pe măsura amplorii sale, mergând de la epoca Unirii din 1859 până la începutul secolului al XX-lea.

Sunt aduse alternativ în prim-plan cele mai diverse medii şi personaje, aria observată de prozator nelimitându-se la tabloul complex al componentelor socio-profesionale, culturale şi etnice ale societăţii româneşti din epocă, ci extinzându-se, geograficeşte, de la Europa Occidentală până Ia Extremul Orient. Sunt reconstituite plauzibil cele mai diferite sfere de vieţuire, de la cele mai modeste, ale plugarilor ori târgoveţilor de condiţie umilă, până la cele ale potentaţilor cărora le aparţine decizia în materie de politică internaţională. Alături de personaje ficţionale, imaginate de autor conform unei tipologii cuprinzătoare, în romanele ciclului se mişcă şi personalităţi istorice cu existenţă atestată (ca, de pildă, M. Kogălniceanu, I.C. Brătianu, I. Ghica, T. Maiorescu, Carol I).

Coerenţa policromului ansamblu romanesc e asigurată tematic, el fiind centrat pe Războiul de Independenţă al României (1877-1878), pe preparativele şi pe urmările acestuia. De fapt, obiectivul e dezbaterea chestiunii deplinei maturizări a conştiinţei naţionale româneşti în epoca modernă. Desfăşurarea epică „slujeşte”, fără racilele tezismului grosier, ideea afirmării destinului naţional, nu prin simplă suscitare convenţională a vibraţiei emoţionale, ci cu recurs la o fundamentare filosofică şi istorică.

Ciclul de romane e subîntins de o anumită filosofie a istoriei, care este a autorului şi e exprimată nu numai implicit, prin organizarea materialului epic, ci şi explicit, de unele personaje, în particular de Laurenţiu Parva. Ideea fundamentală ar fi că prin Războiul de Independenţă poporul român a ajuns pe deplin la conştiinţa de sine, momentul dobândirii independenţei naţionale fiind, în consecinţă, cheia de boltă a conştiinţei româneşti.

Supraevaluată la vremea apariţiei, din motive extraliterare, de coechipierii ideologici ai autorului - şi contestată exagerat, în replică, de adversarii lor -, suita de romane a lui Anghel nu e lipsită de calităţi literare, de o sobrietate a expresiei în acord cu sensibilitatea cititorului modern. Scriitorul a preferat idealizării neplauzibile recursul la o anumită „răceală” epică (o impasibilitate „flaubertiană”, cum a observat un critic), ştiind să exploateze cu pricepere tehnicile şi procedeele unui realism evoluat. Observând că „între dramatismul temei istorice şi modalitatea «rece» a tratării se păstrează o distanţă”, criticul Constantin Stănescu opina că „din acest «decalaj» care favorizează realismul modern al privirii ies paginile cele mai bune”.

În teatru, Anghel a dat „drame de idei”, cu subiecte din istoria românilor, focalizate pe mari personalităţi politice (domnitorii Ştefan cel Mare şi Minai Viteazul). Documentarea minuţioasă se îmbină cu înclinaţia, motivată ideologic, a scriitorului pentru raportarea trecutului la prezent (şi invers), spre a degaja permanenţe, cauzalităţi, repere valabile în contemporaneitate, pe plan moral şi civic.

Edifiante patriotic, piesele lui Anghel nu sunt vulgar schematice ori convenţionale, fiind recunoscută capacitatea lui de a-şi materializa ideile (rolul conducătorului în istorie, chestiunile legate de exercitarea puterii, angajarea patriotică) în conflicte dramatice plauzibile şi în personaje viabile. Postum, în 2002, a apărut un volum care face parte dintr-un vast proiect în opt volume, iniţiat prin 1970 şi rămas pe şantier.

Este O istorie posibilă a literaturii române. Modelul magic, lucrare teoretică, de erudiţie şi speculaţie culturologică, concepută într-o viziune spiritualistă şi noologică. O amplă introducere cuprinde o critică a modelelor utilizate tradiţional în istoria literară şi antropologia culturală, propune o metodă şi oferă - cumva pe urmele lui Blaga, dar în dezacord cu modelul din Trilogia culturii - o tipologie (după Anghel, modelele culturale ar fi, în succesiunea lor, următoarele: „modelul magic”, „modelul static-statuar”, „modelul beativ-dogmatic”, „modelul catastrofic”, „modelul static-gregar”, „modelul expansionist-dinamic”, „modelul expresionist-rebel”, „modelul fizic-descriptiv şi termodinamic”), iar partea cealaltă a volumului tratează despre „modelul magic” în cultura română, cu consistente referiri la şi exemplificări din cultura tradiţională şi din corpusul folcloristic.

„Faptul (semnalat de Paul Anghel) că „în cultura română până la ora actuală nu sunt asimilate date importante din propria ei istorie” ar trebui să dea de gândit oricărui intelectual român. Şi chiar dacă explicaţia la Paul Anghel este parţială şi partizană, invocarea, printre altele, a cazului Hasdeu este, nu încape îndoială, convingătoare.” (Mircea Martin)

Opera literară

• Şapte inşi într-o căruţă, Bucureşti, 1961;
• Victoria de la Oltina, Bucureşti, 1961;
• Arpegii la Şiret, Bucureşti, 1964;
• Arhivă sentimentală, Bucureşti, 1968;
• Sfaturile motanului Grigore, Bucureşti, 1969;
• Mor-mor şi fetiţa portocalie, Bucureşti, 1969;
• Alfabet sonor, Bucureşti, 1972;
• Efemeride, Bucureşti, 1972;
• Convorbiri culturale, Bucureşti, 1972;
• Recitind o ţară, Bucureşti, 1972;
• Teatru, Bucureşti, 1972;
• Nouă arhivă sentimentală, Bucureşti, 1975;
• Scrisoare de la Rahova, Bucureşti, 1977;
• O clipă în China, Bucureşti, 1978;
• Te Deum la Griviţa, Bucureşti, 1978;
• Noaptea otomană, Bucureşti, 1979;
• Săptămâna patimilor, Bucureşti, 1979;
• Popasuri între arme, Bucureşti, 1979;
• Fluviile, Bucureşti, 1980;
• Ieşirea din iarnă, Bucureşti, 1981;
• Noroaiele, Bucureşti, 1982;
• Zăpezile, Bucureşti, 1984;
• Cutremurul, Bucureşti, 1986;
• Întoarcerea morţilor, Bucureşti, 1987;
• Ieşirea la mare, Bucureşti, 1988;
• Fascinaţia ierbii, Bucureşti, 1988;
• Zăpezile de-acum un veac, I-II, Bucureşti, 1996;
• O istorie posibilă a literaturii române. Modelul magic, prefaţă de Ilie Bădescu, Timişoara, 2002;
• Obârşie şi perenitate, ediţie îngrijită de Nedic Lemnaru, Bucureşti-Chişinău, 2003.

Traduceri

• Hjalmar Bergman, Markurell din Waldkdping, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Valeriu Munteanu);
• Rafael Alberti, Crângul pierdut, I-II, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Dumitru Alistar