Biografia zilei: Nicolae Iorga

[altmariusliterar]

Nicolae Iorga
Născut		5 iunie 1871, Botoşani
Decedat		27 noiembrie 1940, Strejnic, judeţul Prahova
Ocupaţie		istoric, publicist, om politic
Membru titular al Academiei Române
Ales		26 mai 1910
Preşedintele Adunării Deputaţilor
Mandat 9 decembrie 1919 - 26 martie 1920
Preşedintele Senatului României
Mandat 9 iunie 1939 - 13 iunie 1939
Preşedintele Consiliului de Miniştri
Mandat 18 aprilie 1931 - 31 mai 1932
Partide		Partidul Naţionalist-Democrat (1910 - 1925 • 1926 - 1940) Partidul Naţional Român (1925 - 1926)
Căsătorit cu		divorţat, recăsătorit cu Ecaterina Bogdan
Părinţi		Nicu Iorga Zulnia Aghiropol

Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoşani - d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, judeţul Prahova), istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române. Savant de renume mondial, a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. Iorga este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile. Personalitate care a creat şcoală şi a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a ţării sale. S-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere naţională.

Personalitate marcantă a culturii noastre naţionale, despre Nicolae Iorga nu se poate vorbi decât la superlativ despre grandioasele sale înfăptuiri, însă în politică s-a dovedit că nu sunt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul şi credibilitatea personală. El nu a fost un doctrinar sau ideolog politic. N-a fost preocupat în alcătuirea unor programe de guvernare, ale căror idei să înflăcăreze şi să coaguleze forţele unui popor. Realitatea politică şi socială a acelei epoci s-a dovedit implacabilă cu personalitatea savantului, astfel că a sfârşit nedrept şi tragic, ciuruit de gloanţe, la margine de drum, într-o societate care nu a înţeles să aprecieze şi să respecte valorile sale.

Originea. Studiile

Părinţii lui Nicolae Iorga erau avocatul Nicu Iorga şi Zulnia Aghiropol. Nicolae Iorga a mai avut un frate, George.

În anul 1900 a divorţat de prima soţie, iar în 1901 s-a recăsătorit cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului Ion Bogdan.

Tânărul Nicolae era de o precocitate ieşită din comun, aptitudinile sale de savant revelându-se încă de mic copil. La vârsta fragedă de şase ani, urmând şcoala lui Marghian Folescu, citea în original literatură franceză. Este absolvent al cursului secundar de la Liceul din Botoşani şi Liceul Naţional din Iaşi, apoi în numai un an termină studiile şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (1889), cu diploma magna cum laude. Studiile superioare şi le desăvârşeşte în străinătate, la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris (1892), apoi la Berlin şi Leipzig, unde şi-a luat doctoratul în filosofie (1893).

Activitatea pedagogică

La vârsta de numai 23 de ani, Nicolae Iorga devine profesor suplinitor, apoi, din 1895 este titular la catedra de Istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi.De numele său se leagă fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914), al Institutului de Studii Bizantine, al Institutului de Istorie Universală. Pe 1 noiembrie 1928 este ales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar anul următor, pe 1 martie, este ales rector al Universităţii Bucureşti. Din 1919devine preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, iar din 1924 ţine cursuri de vară la Vălenii de Munte.

Activitatea academică. „Semănătorul”. „Neamul Românesc”

Datorită activităţii sale prodigioase pentru dezvoltarea culturii româneşti, Iorga este ales membru titular al Academiei Române pe 26 mai 1910, iar în perioada 1924 - 1927, este preşedinte al Secţiunii de Istorie a Academiei.

A conferenţiat în marile universităţii ale lumii şi a fost ales membru a zeci de academii şi instituţii specifice de peste hotare (Paris, Roma, Oxford, Lisabona, Stockholm, Praga, Aleger, Santiago de Chile etc.). Totodată, a înfiinţat instituţii româneşti în străinătate, precum Şcoala Română de la Paris (1926), Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia şi altele. Nicolae Iorga a fost un creator de publicaţii ştiinţifice şi culturale.

Cea mai importantă este revista Sămănătorul, apărută la Bucureşti între 2 decembrie 1901 şi 27 iunie 1910. Aceasta a jucat un rol important în viaţa literară a vremii şi a constituit catalizatorul pentru înfiinţarea curentului ideologic şi literar care i-a purtat numele - „Semănătorismul”. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei şi teoretizat de Nicolae Iorga, susţinea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naţionale tradiţionale şi folclorice, necesitatea culturalizării ţărănimii etc. „Semănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum şi comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală etc. Printre colaboratorii săi s-au numărat George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Ştefan Octavian Iosif şi multe alte personalităţi din literatura română a epocii.

În epocă, s-a numărat printre marii gazetari ai vremii, iar la 10 mai 1906 a fondat cotidianul „Neamul Românesc”, care a devenit oficios al formaţiunii sale politice. Împreună cu un grup de profesori, fizicieni şi alţi oameni de ştiinţă a ajutat la pornirea mişcării de cercetaşi din România şi la dezvoltarea organizaţiei „Cercetaşii României”.

{{#ev:youtube|Vy17iRYlp1E|250}}

Activitatea publicistică. Volumele memorialistice

Opera sa istorică vastă cuprinde numeroase domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicaţiile mai importante: „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume (1901 - 1913), „Istoria Imperiului Otoman” în 5 volume (apărută în limba germană - „Geschichte des osmanischen Reiches” -, 1908 - 1913), „Istoria românilor” în 10 volume (1936 - 1939). Totodată, a scris poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Doamna lui Eremia”, „Sfântul Francisc din Asisi” şi altele), volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om, aşa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”).

Începutul carierei politice. Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural

Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viaţa socială şi politică a României. Pe 23 aprilie1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naţionalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă. Era perceput ca o formaţiune personală a mentorului său, la care au aderat „învăţăcei” ai săi. Iorga însuşi nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formaţiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria şi bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor ^[1].

1919. Blocul Parlamentar

După Marea Unire, Iorga a avut o contribuţie importantă la formarea Blocului Parlamentar pe 25 noiembrie 1919 ^[2]. Acesta a fost o coaliţie politică alcătuită din mai multe partide cu scopul de forma o majoritate parlamentară în susţinerea noului guvern ^[3]. Deoarece în alegerile parlamentare din 2 - 8 noiembrie 1919 (primele alegeri pe baza votului universal), nici un partid politic nu obţinuse o majoritate parlamentară, iar noile partide, după cum aprecia Nicolae Iorga, „se simţeau observate şi pândite din umbră de liberalii furioşi de rezultatul neprevăzut al alegerilor" ^[4], formula unui guvern de coaliţie s-a impus cu necesitate. Conform algoritmului, savantul a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor, însă lipsa de unitate politică a formaţiunilor a permis destabilizarea guvernării condusă de Alexandru Vaida-Voevod (PNR), iar Ionel Brătianu, preşedintele PNL, cel care domina scena politică cu autoritate, a acţionat pentru formarea unui nou cabinet condus de generalul Alexandru Averescu (PP), personalitatea politică cea mai populară din epocă.

Colaborarea cu Argetoianu. Scurta perioadă de fuziune cu PNR

În acea perioadă, PND era măcinat de gravele contradicţii dintre Iorga şi A. C. Cuza. Acesta din urmă avea serioase tendinţe antisemite, astfel că pe 7 aprilie 1920, PND s-a divizat, gruparea lui Cuza luându-şi denumirea mai târziu de Liga Apărării Naţional-Creştine (4 martie 1923). Din dorinţa de a contribui la construirea unui bloc antiliberal, în mai 1924 PND-ul condus de Nicolae Iorga a fuzionat cu gruparea lui Constantin Argetoianu desprinsă din Partidul Poporului, PND luând denumirea de Partidul Naţionalist al Poporului ^[5].

În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziţie un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominaţiei liberale şi a „reinstaura un regim democratic în România”. Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii”. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri” ^[6]. A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. Trei zile mai târziu, pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte al partidului. Divergenţele de opinie au fost determinate de fuziunea cu Partidul Ţărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să îşi reînfiinţeze vechea formaţiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Naţional ^[7]. Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică şi organizatorică corespunzătoare, astfel încât partidul său a rămas o organizaţie politică minoră.

Carol al II-lea şi Nicolae Iorga

Guvernul „Iorga - Argetoianu”. Activitatea guvernamentală

Decepţionat de activitatea partidelor politice care s-au perindat la cârma ţării, animat de convingeri şi sentimente monarhice, Nicolae Iorga s-a lăsat angrenat în manevrele lui Carol al II-lea vizând instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor ^[8]. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Constantin Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri ^[9]. Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea Naţională. Iorga a avut întrevederi cu toţi liderii politici, iar pe cea cu Iuliu Maniu o descria astfel: „Domnul Maniu mi-a făcut un discurs de pare că ar fi fost taică-meu. A fost ironic şi jignitor şi am să-i răspund tot aşa” ^[10].

În notele sale politice, Argetoianu relatează în detaliu modul cum fost alcătuit noul guvern: „Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar...». «Nici un dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem jurământul.» Rămâneau viitorii miniştri cu gura căscată, pe mâna soţiilor, încântate, uitând să mai conducă până la uşă pe «domnul prim-ministru». Domnul prim-ministru, cu aripi la călcâie ca Hermes redivivus, zbura spre automobil, cu mine după el – şi la altul”. Aceste întâmplări au determinat opinia publică să afirme cu ironie că „Nicolae Iorga este prim-ministru în guvernul Argetoianu”. În campania electorală, Nicolae Iorga i-a acuzat necruţător pe naţional-ţărănişti cu privire la moştenirea guvernării ^[11]. Realitatea de la guvernare s-a dovedit însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant. Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga a pus capăt tristei sale experienţe depunându-şi mandatul, iar din septembrie formaţiunea sa politică şi-a reluat denumirea iniţială de Partidul Naţionalist-Democrat.

Regimul autoritar carlist. Conflictul cu Zelea Codreanu

După această tristă experienţă, Iorga a acţionat pentru educaţia morală, politică şi culturală a poporului român. A desfăşurat o energică luptă împotriva violenţei de pe scena politică, în special împotriva Gărzii de Fier, „Neamul Românesc” fiind o adevărată tribună antifascistă a României. În acest context, Iorga a sprijinit regimul monarhic autoritar al regelui, instaurat prin Constituţia din 27 februarie 1938 ^[12]. Savantul a acceptat să fie ministru de stat (10 februarie 1938 - 30 martie 1938) în primul guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Pe 30 martie 1938, a fost adoptat decretul de dizolvare al partidelor politice, iar pe 16 decembrie s-a format Frontul Renaşterii Naţionale sub conducerea supremă a regelui ^[13]. Legea electorală din 9 mai 1939 a sporit prerogativele regale, Parlamentul jucând doar un rol decorativ ^[14]. În acei ani grei, Nicolae Iorga a preferat să sprijine instituţia monarhică, atunci când integritatea teritoriului României era pusă în pericol iminent. După alegerile din iunie 1939, istoricul român a devenit senator numit de rege, iar pentru doar patru zile a fost preşedinte al Camerei superioare (9 iunie - 13 iunie 1939)

Începutul sfârşitului tragic pentru Nicolae Iorga a început în martie 1938. La cunoscuta librărie ,,Cartea Românească’’ exista un stand cu carte legionară, foarte bine vândută, închis de guvern, la fel ca şi cantinele legionare. Deşi se pronunţase pentru sprijinirea comerţului naţional, Iorga a socotit oportună închiderea cantinelor. Pe 26 martie 1938. Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, a adresat o scrisoare deschisă lui Iorga, prin care îi amintea faptul că, cu ani în urmă, îndemnase tineretul român să facă comerţ pentru a-i alunga pe evrei, iar acum cerea cu vehemenţă desfiinţarea comerţului legionar. Codreanu conchidea: „eşti un om necinstit sufleteşte căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate [...] De acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi” ^[15]. Iorga s-a consultat cu Armand Călinescu, ministrul de Interne, apoi la 30 martie 1938, fiind consilier regal, s-a adresat Parchetului Militar, solicitând deschiderea unei acţiuni în justiţie ^[16]. La 17 aprilie, Zelea Codreanu este arestat, iar două zile mai târziu Tribunalul Militar a decis condamnarea acestuia la şase luni de închisoare pentru calomnie ^[17].

Nicolae Iorga şi Armand Călinescu

În acest timp, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare ^[18], iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinii sociale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare ^[19]. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte ^[20]. Aşadar, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare. În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi lideri legionari (printre care se numărau Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvirii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava ^[21]. Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Printre cei care au suferit de vendeta legionară s-a numărat şi Nicolae Iorga, care era „culpabil” indirect în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.

Contextul anului 1940

Având în vedere starea de dezordine generală care domina ţara în urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, regele Carol al II-lea demite guvernul Ion Gigurtu şi îl desemnează pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului Consiliu de miniştri în ziua de 4 septembrie 1940.

Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, regele Carol se vede nevoit să abdice în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 şi să îi încredinţeze fiului său, Mihai, „grelele sarcini ale domniei” ^[22]. În aceeaşi dimineaţă, Mihai I este chemat la Palat pentru a depune jurământul în calitate de rege al României ^[23].

Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului”, astfel el nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nici unui for politic alt mijloc de control ^[24]. Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, nu au mai dorit să facă parte din noul cabinet, astfel că Antonescu a negociat participarea Mişcării Legionare la actul de guvernare. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” ^[25]. Horia Sima, şeful legionarilor, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri.

Aflaţi la putere, legionarii au trecut de la sine la promovarea politicii proprii, peste capul generalului, deoarece acesta nu acţiona în spiritul ideologiei. Mai mult, colaborarea în guvern, între gruparea militară a lui Antonescu şi legionarii lui Horia Sima, era marcată de animozităţi. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la naţionalizarea unor fabrici. De asemenea, ei au creat instituiţii proprii care funcţionau în paralel cu cele oficiale. Sub un ministru de Interne şi un prefect de poliţie legionari, Garda de Fier „şi-a format propriile sale forţe de poliţie, care au acţionat ca factori de represiune şi anchetă, de justiţie şi execuţie” ^[26]. Cel mai elocvent exemplu este Poliţia legionară, care a început să aresteze fără mandat pe cei care-i considera adversari. Astfel, legionarii au putut declanşa actele de răzbunare. În lunile octombrie şi noiembrie au fost arestaţi şi încarceraţi mai mulţi demnitari din perioada fostului regim, sub motivaţia implicării în asasinarea lui Zelea Codreanu.

Casa Memorială Nicolae Iorga din Vălenii de Munte

Sfârşitul tragic al profesorului Iorga

La sfârşitul lunii noiembrie, profesorul Nicolae Iorga se afla la Sinaia, lucrând la monumentala operă „Istoria românilor”, deoarece reşedinţa sa de la Vălenii de munte fusese grav avariată în cutremurul din aceeaşi lună.

În arhiva personală a lui Dudu Velicu, fost angajat al Serviciului Special de Informaţii, în cadrul Secţiei de cenzură a presei şi corespondenţei a fost găsit un text care relatează în detaliu momentul asasinării. În ziua de 27 noiembrie1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, uşa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis şi 3 persoane au barat uşa, iar alte 4 persoane se găseau în camera alăturată. Doamna Iorga s-a ridicat impresionată de la locul său şi a întrebat: „Cine sunteţi”? Unul din aceşti indivizi a răspuns: „Poliţia legionară a capitalei. Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogatoriu”. În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat şi în timp ce voia să-şi pună galoşii observă că unul din cei 7 indivizi se uita curios la el. Iorga i-a spus soţiei sale să aibă grijă de notele de la istorie universală, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre maşină, grupul s-a întâlnit cu domnişoara Alina Iorga, fiica savantului, care auzind de la tatăl său că merge la Bucureşti pentru un interogatoriu, a cerut să meargă şi ea. Însă unul din cei 7 i-a răspuns că nu are loc în maşină. Profesorul a fost aşezat în faţă împreună cu şoferul şi un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar. Autoturismul cu care a fost transportat avea numărul de înmatriculare 6211 B.R., iar din verificările efectuate de poliţie a rezultat că era proprietatea Institutului Naţional al Cooperaţiei ^[27].

A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit împuşcat într-un şanţ, „pe şoseaua Ploieşti-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a şoselei, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea”, de către gardianul public Petre Zamfir, aflat în serviciu la Chestura oraşului Ploieşti.^[28]. Lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe, dintre care şapte de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35. Avea 69 de ani. Potrivit afirmaţiilor unor personalităţi istorice, „a fost cea mai odioasă crimă de la tăierea capului lui Miron Costin încoace”. Autorii asasinatului au fost identificaţi în cele din urmă a fi: Ion Tucan (secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ştefan Iacobete (şofer INC) şi Tudor Dacu (informator al Poliţiei Legionare).

În aceeaşi zi a mai fost asasinat Virgil Madgearu în pădurea Snagov, modul de operare fiind asemănător cu cel în asasinatul asupra profesorului Iorga. De asemenea, s-a descoperit ulterior că cei doi au fost transportaţi spre locul respectivelor asasinate cu acelaşi autoturism. În noaptea precedentă au mai fost asasinaţi 64 de înalt demnitari ai statului din perioada regimului carlist, printre care fostul prim-ministru Gheorghe Argeşeanu (vezi Masacrul de la Jilava).

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat (Partidul Naţionalist al Poporului între mai 1924 - 8 martie 1925  Partidul Naţional între 28 septembrie 1926 - septembrie 1932)	23 aprilie 1910 - 8 martie 1925 28 septembrie 1926 - 27 noiembrie 1940
Deputat	1907
Preşedintele Adunării Deputaţilor	9 decembrie 1919 - 26 martie 1920
Senator	1939
Preşedintele Senatului	9 iunie 1939 - 13 iunie 1939
Preşedintele Consiliului de Miniştri	18 aprilie 1931 - 31 mai 1932
Ministru de Interne	18 aprilie 1931 - 27 aprilie 1931 (ad-interim)
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice	18 aprilie 1931 - 31 mai 1932
Ministru de stat	10 februarie 1938 - 30 martie 1938
Consilier regal	30 martie 1938 - 5 septembrie 1940