Biografia zilei: Ion Clopotel

[altmariusliterar]

Ion Clopoţel (10 noiembrie 1892, Poiana Mărului, judeţul Braşov - 23 august 1986, Bucureşti) - publicist şi memorialist. Fiu al Susanei şi al lui Ion Clopoţel, provenind dintr-o familie de mineri de condiţie modestă, Clopoţel urmează cursurile primare în comuna natală şi Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1903-1912). Cu sprijinul lui Vasile Goldiş, îşi continuă studiile universitare, începute la Cluj, la Budapesta (1912-1916) şi Viena (1916-1918), unde obţine licenţa în litere (filologie romanică) şi filosofie.

Devine profesor suplinitor la Şcoala Normală Confesională din Caransebeş şi la Şcoala de Arte şi Meserii din Braşov (1919-1921), apoi profesor titular de română şi franceză la Şcoala Superioară de Comerţ din Cluj (1921-1931). Puternic atras de viaţa politică în vremea studenţiei vieneze, făcuse parte din cercul tinerilor intelectuali unionişti şi, alături de alţii, fusese arestat de unguri şi închis la Seghedin (februarie - octombrie 1918).

Încă din clasa a VII-a de liceu a debutat în „Românul” (Arad), aici, din vara lui 1912, fiind angajat redactor de Vasile Goldiş, pentru ca în 1918-1919 să devină prim-redactor. I se încredinţează direcţia serviciului de presă al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. La Braşov a condus, ca redactor-şef, „Gazeta Transilvaniei” (1919-1921) şi a fost redactor pentru Ardeal la „Adevărul” şi „Dimineaţa” (1921-1927), „Libertatea” şi „Lumea nouă”, director al ziarelor „Patria” (1927-1931) şi „Tribuna democrată” (1932); din septembrie 1938 este redactor la „România de Vest”.

Între 1928 şi 1931 deţine deputăţia Făgăraşului. Se află printre cei care înfiinţează în 1924 revista „Societatea de mâine”, pe care o va conduce, ca editor şi redactor-şef, pe toată durata apariţiei, până în 1945, cu o întrerupere în anii 1939 şi 1940, în contextul presiunilor legionare. Preşedinte al Sindicatului Presei din Ardeal şi Banat (1920-1936), iniţiază editarea „Almanahului presei române”. Deţine funcţiile de rector al Universităţii Libere din Braşov (1944-1946), director general în Ministerul Muncii (1947-1956), director al Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti (1954-1959).

A mai colaborat la „Ardealul”, „Foaia poporului”, „Vocea Ardealului”, „Pagini literare”, „Şoimul”, „Foaia diecezană” (Caransebeş), „Gazeta gazetarilor” (Cluj), „Luceafărul”, „Dacia” (Timişoara), „Viaţa românească”, „Steaua”, „Adevărul literar şi artistic”, „Cuvântul” etc. A semnat şi I. Ardelean, I. Bobei, Dumitru Corvinul, Euphraste, Traian Huniade, I. Poenaru, dr. Titus Popa, Teofrast, I. Săgeată şi sub pseudonimul colectiv Horia Trandafir.

Militant fervent de stânga, Clopoţel era dublat de un umanist angajat, pentru care problema fundamentală era cultura, de vreme ce aceasta „înseamnă moralitate, în accepţiunea completă a cuvântului”. Influenţat, poate, de Dimitrie Gusti, publicistul întreprinde o vastă muncă de documentare, al cărei rezultat va fi utilizat în articole de sociografie, sociologie, în broşuri şi cărţi cu titluri grăitoare: Sociografia românească (1928), Cum trăiesc 40.000 de moţi (1928) şi Satele răzleţe ale României (1939), rod al studiilor despre Munţii Apuseni, dar şi în lucrări de interes cultural mai larg, legat de personalităţi şi momente istorice importante: Frământările unui an - 1918 (1919), Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România (1926; răsplătită cu un premiu al Astrei) şi Dinastia românească a Corvinilor (1942).

Clopoţel a fost un neobosit animator, alcătuind programe de culturalizare, monografii - Un program de culturalizare a satelor (1933), Al. Papiu-Ilarian în faţa problemelor româneşti contemporane (1939), Figuri reprezentative la noi. Vasile Goldiş (1934) şi studii politice - Criza democraţiei în România (1926), Social-democraţia şi problemele României contemporane (1931) şi Social-democraţia în statele dunărene şi balcanice (1935). Toate aceste demersuri culturale, unde analiza etnografică se îmbină cu ideologia naţionalistă, culturalul cu politicul, istoricul cu literarul, sunt, în esenţa lor, convergente.

Antologia scriitorilor români de la 1821 încoace (I-IV, 1917-1918), memorialistica din Amintiri şi portrete (1975; Premiul Uniunii Scriitorilor), ca şi studiul Originile, dezvoltarea şi desăvârşirea limbii române literare (1970) se integrează aceluiaşi efort de tezaurizare a formelor de spiritualitate naţională în slujba unui proiect politic - utopia unei „societăţi de mâine”, reflex al unui nou iluminism.

Dincolo de memoria culturală care nutreşte substanţa paginilor din Amintiri şi portrete, se detaşează conturul viu al unor personalităţi ilustre, prin evocarea unor gesturi şi moduri de a fi revelatoare: izbucnirile subite ale „vulcanului” Iorga, neaşteptatele entuziasme ale tăcutului Blaga, umorul sfidător al lui Valeriu Branişte, generozitatea lui Vasile Goldiş ascunsă sub un chip impenetrabil, spiritul mucalit al tribunului O. Goga. Sobrietatea nu cedează nici o clipă locul efuziunii, proza e de jurnal intelectual discret, păstrând doar amănuntul semnificativ şi impunând amprenta unui spirit auster.

Opera literară

• Figuri reprezentative la noi. Vasile Goldiş, Cluj, 1934;
• Al. Papiu-Ilarian în faţa problemelor româneşti contemporane, Alba Iulia, 1939;
• Originile, dezvoltarea şi desăvârşirea limbii române literare, Bucureşti, 1970;
• Amintiri şi portrete, Timişoara, 1975.

Antologii

• Antologia scriitorilor români de la 1821 încoace, I-IV, Arad, 1917-1918.