Biografia zilei: Ion Bălăceanu

[altmarius]

 Altădată, pe 25 ianuarie

Publicat: Astăzi, 06:29

1828 – s-a născut la Bucureşti Ion Bălăceanu, caracterizat de George Bengescu drept „unul dintre cei mai mari diplomaţi ai noştri carele, după ce a luat parte la toate faptele măreţe ale renaşterii României de la 1848 încoace, a reprezentat ţara cu dibăcie şi strălucire.”

Membru de seamă al familiei boiereşti a Bălăcenilor (atestată documentar în Ţara Românească) din secolul XIV, Ion Bălăceanu între anii 1859 şi 1901, cu mici întreruperi, s-a aflat în permanenţă în serviciul diplomatic al ţării sale. O viaţa şi o activitate ce poate fi urmărită prin corespondenţa impresionantă (atât publică cât şi particulară), ce reconstituie minuţios un traseu de viaţă în care neprevăzutul a ocupat un loc aparte, precum şi din „Amintiri politice şi diplomatice – 1848 – 1903”, volum publicat în limba franceză şi apărut în România în anul 2002 graţie traducerii realizate de prof. univ. dr. Georgeta Filitti. Lucrarea aduce în prim plan personaje, fapte şi uneori chiar taine, conferind astfel istoricilor un material demn de studiat.

Despre Ion Bălăceanu am mai putea spune că a întruchipat modelul paşoptist. Şi-a făcut studiile la Paris, unde a audiat cursurile şi conferinţele lui Edgar Quinet, Jules Michelet sau Alphonse de Lamartine, fiind astfel puternic pătruns de ideile liberale la modă, ce invadaseră în acea perioadă capitala Franţei. Relaţiile pe care şi le-a făcut în această vreme îi vor folosi din plin mai târziu în cariera sa de diplomat. Anul 1848 îl găseşte însă la Bucureşti, când va fi numit în iunie, în plină revoltă revoluţionară, prefect de Câmpulung. Faptele petrecute atunci îl vor obliga mai târziu la un exil de nouă ani, dar în acelaşi timp îi vor aduce şi o apropiere de Ion Ghica. Omul politic pe care Ion Bălăceanu l-a considerat întotdeauna modelul perfect, demn de urmat.

 

* * *

Cunoscător a mai multor limbi străine, revoluţionar cu tradiţie, provenind dintr-o familie veche, Ion Bălăceanu îndeplinea toate condiţiile pentru a intra în anul 1859 în echipa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Din partea acestuia –  despre care a notat că era „cinstit”, „inteligent”şi„neameţit de bogăţie”– Ion Bălăceanu a primit în 1859 o misiune diplomatică în Italia.Napoleon al III-lea îi ceruse lui Alexandru Ioan Cuza să trimită un corp expediţionar în ajutorul maghiarilor în timpul războiului franco-austriac. Domnitorul român i-a răspuns, că românii sunt recunoscători Franţei pentru faptul că Unirea Principatelor a fost opera împăratului francez, dar în acelaşi timp i-a precizat şi faptul că în Ardeal trăiau 3 milioane şi jumătate de români „pe care ungurii se încăpăţânează să-i considere şi să-i trateze drept maghiari... Aş vrea ca Împăratul să ştie că realizarea dorinţelor sale depinde de rezolvarea prealabilă a problemei Transilvaniei sau alt fel spus, româno-maghiare. În ziua în care existenţa naţională a românilor din Ungaria va fi asigurată, cauza maghiară va triumfa neîndoios, căci aflată în mâna românilor, Transilvania va fi de nebiruit”[1]. Poziţia adoptată de Alexandru Ioan Cuza demonstrează clar că orizontul politic al paşoptiştilor şi unioniştilor cuprindea încă de pe atunci întreaga românime, ei prefigurând într-un fel Marea Unire de la 1918. În acest sens a pledat şi Ion Bălăceanu în faţa contelui Cavour şi a lui Kossuth (conducătorul revoluţiei din Ungaria).  

Ion Bălăceanu era destul de bine cunoscut printre italieni, în 1858 el a publicat la Genova Broşura intitulată „Scrisori către domnul Vegezzi Ruscalla”[2], în care se făcea o trecere în revistă a reformelor ce au avut loc în România până la acea dată şi asupra rolului jucat de comisarii trimişi de Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris. A urmat apoi numirea sa ca delegat român în prima Comisie a riveranilor Dunării. Cu timpul însă părere sa despre Alexandru Ioan Cuza a suferit unele schimbări radicale, astfel încât Ion Bălăceanu s-a aflat în anul 1866, printre conjuraţii care au provocat detronarea domnitorului. Act ce în viziunea sa, a reprezentat un titlu de mândrie civică. Şi că a fost interpretat şi de alţii astfel, ne demonstrează faptul că a doua zi după înlăturarea domnitorului, Bălăceanu a fost trimis de către prietenul său Ion Ghica (pe atunci ministru de Externe al Locotenenţei Domneşti) la Paris, pentru a înfăţişa lui Napoleon al III lea şi guvernului francez, hotărârea pe care au luat-o românii şi pentru a interveni pe lângă împărat în vederea alegerii unui domn străin, în spiritul dorinţei formulate de Divanurile Ad-hoc din Bucureşti şi Iaşi. O misiune deloc uşoară, de care însă Ion Bălăceanu s-a achitat cu succes.

 

* * *

În lunga sa carieră de diplomat, Ion Bălăceanu s-a confruntat cu numeroase incidente de protocol, care de multe ori i-au atras furia, făcându-l să demisioneze de aproape 50 de ori. Totuşi, cunoaşterea mai multor limbi străine, a uzanţelor diplomatice, precum şi prieteniile legate în cercuri dintre cele mai diferite, preţuirea certă de care s-a bucurat din partea împăraţilor Napoleon al III lea şi Franz Josef, a sultanului Abdül-Hamid al II lea, a regelui Umberto al Italiei, i-a conferit în ochii posterităţii, statutul de diplomat cu majusculă. Astfel el a îndeplinit funcţiile de: agent diplomatic în Franţa (la Paris) şi Grecia, precum şi la Constantinopol şi Viena. Între 10 ianuarie 1870 – 26 martie 1871 Ion Bălăceanu a fost ministru al Afacerilor Externe, iar după încetarea mandatului a rămas în slujba ţării sale ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, îndeplinind misiuni la Roma (cu ocazia funeraliilor regelui Victor Emmanuel al II lea), Viena, din nou Roma, Paris, Constantinopol şi Londra. Către sfârşitul carierei diplomatice, o misiune importantă a lui Ion Bălăceanu, a fost aceea de delegat din partea statului român în Comisia europeană a Dunării şi în Comisia mixtă a Prutului, pentru ca mai apoi între anii 1893 – 1901 să reprezinte România la Londra, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar.

 

* * *

Ion Bălăceanu a încetat din viaţă pe 22 decembrie 1914 la Nisa, lăsând posterităţii dreptul, dar şi obligaţia de a-i judeca faptele, fără ură şi părtinire.

 

VASILESCU GABRIELA

[1]Fragment din răspunsul dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza împăratului Napoleon al III lea

[2]Ion Bălăceanu – Amintiri politice şi diplomatice 1848 – 1903, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2002, pg. 76.