Biografia zilei: Andre Scrima

[altmariusideea]

Andrei Scrima

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol din seria Creștinism se referă la Ortodoxie.

Sfânta Treime Dumnezeu Iisus Hristos Sfântul Duh Biblia Mărturisirea de credință (crezul) Simbolul niceno-constantinopolitan Simboluri Cruce Monograma Lui Iisus Hristos Peștele (simbol) Păstorul (simbol) Pomul vieții Vița de vie (simbol) Sfinți Ioan Botezătorul Andrei (apostol) Petru (apostol) Sfântul mucenic Laodichie Arsenie cel Mare Epifanie de Salamina Sfântul noul mucenic Arghiros Tesaloniceanul Sfântul noul mucenic Ioan Valahul Biografii Dumitru Stăniloae Arsenie Boca Arsenie Papacioc Constantin Galeriu Ilie Cleopa Nicolae Neaga Ilarion Argatu Christos Yannaras Nicolae Steinhardt Biserica Ortodoxă Română Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române Mitropoliți români Sfinții militari ai Bisericii Ortodoxe Române Cultură și artă Scriitori creștini ortodocși Lăcașurile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române

Andrei Scrima, pe numele de autor André Scrima, (n. 1 decembrie 1925, Gheorgheni, județul Harghita - d. 19 august 2000, București) a fost un monah și un important teolog român.

Viața

Studii

Student la Filosofie și Litere, la București (1943-1948), iar în ultimii doi ani de Facultate, asistentul lui Anton Dumitriu, la Catedra de Logică și Istoria Filosofiei. Licența Logos și dialectică la Platon. În 1945, Anton Dumitriu îi deschide drumul mănăstirii Antim, descoperindu-i grupul de reflecție spirituală adunat în jurul lui Sandu Tudor și cunoscut sub numele de Rugul Aprins, la o vreme când părintele Ivan Kulâghin, sau Ioan cel Străin, cum îl numește Andrei Scrima în hermeneutica lui, alungat de la mănăstirea Optina și statornicit la mănăstirea Cernica, îl frecventa deja. "Dumneata ai nevoie de mine!", i-ar fi spus acesta ^[1], într-un moment de întâlnire spirituală. Aici situează Scrima momentul transmiterii tradiției spirituale a isihasmului rusesc, precum și un sens al tradiției (paradosis), asupra căruia va glosa mai târziu în scrierile sale. În 1949 se înscrie la Teologie, pe care o va absolvi în 1956, prezentând, drept lucrare de licență, două capitole din neterminata Antropologie apofatică, redactată în 1951-1952 și publicată postum.

Monahism

Între 1950 și 1953 stă, ca novice, și predă la mănăstirea Neamț, unde se înființase Seminarul Monahal Superior. Aici mai predau Benedict Ghiuș, Petroniu Tănase, Sofian Boghiu^[2]. În 1953, după desființarea seminarului de la Neamț, revine în București, lucrând cu Bartolomeu Anania la Biblioteca Patriarhiei. Apoi se retrage la mănăstirea Slatina, unde se rugau în aceeași vreme monahii Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Petroniu Tănase, Antonie Plămădeală. Aici este tuns în monahism, la 26 iulie 1956, de părintele Benedict Ghiuș. Se bucură de aprecierea patriarhului Justinian Marina, care îl folosește ca translator, pentru unii oaspeți străini. Așa de pildă, cu prilejul vizitei la București, în mai-iunie 1956, a lui Sarvepalli Radhakrishnan, vice-președintele Indiei, care rămâne impresionat de cunoștințele de sanscrită ale tânărului călugăr ortodox^[3].

Plecarea

Prin intervenția acestuia, venită într-un moment de relativă destindere politică, primește o bursă, precum și pașaportul și viza românești, plecând la Geneva, la 28 noiembrie 1956, unde va sta cinci luni la Institutul Ecumenic organizat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Aici scrie Simple reflecții despre comunism, un text foarte acuzator la adresa ideologiei comuniste, publicat postum^[4]. După o ședere la Paris, în martie 1957, va pleca la Muntele Athos, apoi la Benares, unde va sta din aprilie 1957 până în octombrie 1959, lucrând la un doctorat. În 1960, se întoarce la Paris și obține cetățenia franceză ^[5]. Aici îl întâlnește, în 1961, pe patriarhul ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului, care îl va trimite ca reprezentant personal la Vatican, în timpul conciliului Vatican II, sub noul papă Paul VI, între 1963 și 1965. Devine arhimandrit al Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopol. Pregătește întâlnirea istorică din 1964, la Ierusalim, dintre cei doi capi ai Bisericii creștine. Profesor (1968-1989) la Universitatea franceză din Beirut și arhimandrit al unei mănăstiri ortodoxe nou înființate la Deir-El-Harf, tot în Liban. Ține cursuri (1966-1968) la Centrul de studii dominican Le Saulchoir din Franța (Essonne), unde îi are drept colegi pe Marie-Dominique Chenu, Yves Congar.

În 1975, Congar scria: „atunci el (patriarhul ecumenic) l-a trimis, în nume propriu, pe părintele Scrima, un om superior; român de origine, dar de cultură universală, are o solidă formare teologică, spirituală și istorică; un om excepțional care a făcut legătura între Constantinopol și Roma. Călătorind deseori între cele două orașe, negocia — am înțeles singur — venirea patriarhului Atenagoras la Conciliu (Vatican II)”^[6]

Întoarcerea

În 1991, aflându-se din nou în India, decide să revină în România. Andrei Pleșu, care îl întâlnește la mănăstirea Sâmbăta de Sus, îi propune să colaboreze la proiectul Colegiului Noua Europă. Vine la București ca invitat al noului institut de studii avansate și se stabilește din nou în România, începând cu 1995. Membru al Grupului de studiu al Secolului al XVII-lea, care va deveni ulterior Centrul Fundamentele Modernității Europene. Moare la 16 august 2000 și este înmormântat la mănăstirea Cernica.

Legatul

În decembrie 2000, moștenitorii lui Andrei Scrima dăruiesc manuscrisele și cărțile rămase de pe urma acestuia spre a fi păstrate într-un fond separat în biblioteca Colegiului Noua Europă din București. În 2003 un grup de apropiați, compus din Vlad Alexandrescu, Radu Bercea, Virgil Ciomoș, Dana Jalobeanu, Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu, se constituie într-un comitet de editare al scrierilor sale, care încep să apară în 2005 la Editura Humanitas. Din această serie, concepută a fi o serie de opere complete, au apărut până acum cinci volume.

Scrieri

În limba română

Volume

• Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, prefață de Andrei Pleșu, volum îngrijit de Anca Manolescu, București, Humanitas, 1996 (prima ediție), 2000 (ediția a doua revăzută), 189 p.;
• Comentariu la Evanghelia după Ioan. Capitolele 18-21, traducere din franceză de Anca Manolescu, București, Humanitas, 2003, 157 p.;
• Despre isihasm, volum îngrijit de Anca Manolescu, traducere din franceză de Maria-Cornelia Ică, Anca Manolescu, Toader Saulea, traducere din engleză de Sorana Corneanu, București, Humanitas, 2003, 297 p.;
• Teme ecumenice, volum îngrijit și introducere de Anca Manolescu, traducere din franceză de Anca Manolescu, traducere din engleză de Irina Vainovski-Mihai, București, Humanitas, 2004.
• Duhul Sfânt și unitatea Bisericii. Jurnal de conciliu, volum îngrijit de Bogdan Tătaru-Cazaban, cuvânt înainte de Olivier Clément, prefață de Horia-Roman Patapievici, texte traduse de Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu, Larisa și Gabriel Cercel și Bogdan Tătaru-Cazaban, București, Anastasia, 2004, 240 p., [8] f. fotogr.;
• Biserica liturgică, volum îngrijit de Anca Manolescu, traducere din franceză, cuvânt înainte și note de Anca Manolescu, prefață de Mihail Neamțu, București, Humanitas, 2005, 319 p.;
• Antropologia apofatică, volum îngrijit, introducere și note de Vlad Alexandrescu, București, Humanitas, 2005, 371 p.;
• Ortodoxia și încercarea comunismului, volum îngrijit, introducere și note de Vlad Alexandrescu, traduceri de Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu, Miruna Tătaru-Cazaban, București, Humanitas, 2008, 468 p.;
• Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, traducere din arabă de Monica Broșteanu, traducere din franceză de Anca Manolescu, București, Humanitas, 2008, 420 p.;
• Experiența spirituală și limbajele ei, volum îngrijit de Anca Manolescu în colaborare cu Radu Bercea, traducere din franceză și engleză și note de Anca Manolescu, București, Humanitas, 2008, 356 p.

Articole

• "Parabola unor aproape-întâlniri", în Dialog și libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Șora, coordonatori Sorin Antohi și Aurelian Crăiuțu, București, Nemira, col. „Totem”, 1997, p. 279-296.

În limba franceză

Volume

• Intersignes. A la mémoire du Père Scrima, textes rassemblés et présentés par le P. Augustin Dupré La Tour et le Dr. Hisham Nashabé, Beyrouth, Université Saint-Joseph, Institut d'Etudes Islamo-Chrétiennes, 2005, 215 p.
• Passion et Résurrection selon Saint Jean, édition préparée et préfacée par Anca Vasiliu, Québec, Anne Sigier, 2007, 146 p.

Articole

• "L'Avènement philocalique dans l'Orthodoxie roumaine", Istina, Paris, 1958, 3 et 4, p. 295-328, 443-475.
• "Le mythe et l'épiphanie de l'indicible", Mythe et Foi, Paris, Aubier, Montaigne, 1966, pp. 83-89.
• "La tradition du père spirituel dans l'Église d'Orient", Hermès, Paris, 1967, 4, 83; 1983, ediție revăzută.
• "Le Nom-Lieu de Dieu", Débats sur le langage théologique, Paris, Aubier, Montaignes, 1969, pp. 213-220.
• "L'Apophase et ses connotations selon la tradition spirituelle de l'Orient chrétien", Hermès, Paris, 1969, 6, p. 157-169.
• "L'Infaillibilité: inscription conceptuelle et destinée eschatologique", Archivio di Filosofia, Roma, 1970
• "La phénoménologie du miracle", édition du texte, notes et version française par Vlad Alexandrescu, Res, Harvard University, Cambridge, Mass., 2003, 44, p. 159-170.

Bibliografie secundară

• O gândire fără țărmuri, lucrările colocviului dedicat lui André Scrima, organizat de Colegiul Noua Europă, București, 24 ianuarie 2004, București, Humanitas, 2005;
• André Scrima (1925-2000). Un Moine hésychaste de notre temps, numere speciale ale revistei Contacts. Revue française de l'Orthodoxie, LV, 203, 2003; LVI, 207, 2004.

Legături externe

Conferința despre miracol, ținută la 31 martie 2000, în cadrul Grupului Fundamentele Modernității Europene, versiune în limba franceză.

Note

1. ^ Trepte duhovnicești, Interviu cu P. Roman Braga, Arhiepiscopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1998, p. 39; A. Scrima, Timpul Rugului Aprins, ed. cit. mai jos, p. 144.
2. ^ Andrei Pleșu, Prefață, la Timpul Rugului Aprins, ed. cit. mai jos, p. 8.
3. ^ Ibidem, p. 9.
4. ^ În volumul Ortodoxia și încercarea comunismului, ed. cit., p. 153-198
5. ^ Andrei Pleșu, ibidem, p. 10.
6. ^ Une vie pour la vérité, Jean Puyo interroge le Père Congar, Paris, Le centurion, 1975, p.147. Membru fondator (1966) al Academiei Internaționale de Științe Religioase, Bruxelles.