Biografia zilei: Alexandru Balaci

[altmariusliterar]

Alexandru Balaci (12 iunie  1916, Aurora, judeţul Mehedinţi - 5 martie 2002, Bucureşti) - poet, eseist, memorialist, enciclopedist, traducător, critic şi istoric literar. Este fiul Mariei (născută Păvălan) şi al lui Constantin Balaci, subofiţer. Balaci termină liceul la Craiova, apoi urmează Facultatea de Litere la Universitatea din Bucureşti (1934-1938), specializându-se în limba şi literatura italiană.

În 1943 îşi susţine teza de doctorat, pentru ca, din 1946, să îmbrăţişeze cariera didactică. Ocupă funcţii pedagogice şi de conducere: profesor, şef al Catedrei de lingvistică romanică la Institutul de Limbi şi Literaturi Străine, decan, prorector. Întrerupte între 1969 şi 1973, când funcţionează ca director al Bibliotecii Române de la Roma, îndatoririle sale universitare sunt dublate de multiple activităţi ştiinţifice şi socio-culturale, precum: vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1965-1969), preşedinte al Asociaţiei Române pentru Naţiunile Unite din 1974, în acelaşi an intrând şi în componenţa Comitetului executiv al Federaţiei Mondiale pentru Naţiunile Unite. Participă la conducerea revistelor „Studii de literatură universală”, „Secolul 20” etc.

În 1965, este ales membru corespondent al Academiei Române, titularizat în 1994. Instituţii de cultură italiene îi acordă premiile Tor Margana (1971), Etna Taormina (1977) şi Circe Sabandia (1983). A fost, din 1993, preşedinte de onoare al Asociaţiei Culturale România-Italia.

Primele două monografii, Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian (1944) şi Giosue Carducci (1947), prefigurau deja direcţia fundamentală a preocupărilor lui Balaci - istoria literaturii italiene. La intervale relativ scurte, publică apoi, între 1958 şi 1968, patru volume de Studii italiene. Problematica diversă şi personalităţile avute în vedere acoperă evoluţia literaturii italiene de la Dante până în vremea noastră, impunând un specialist de prestigiu. Pentru decriptarea sensurilor operei, Balaci foloseşte predilect demersul impresionist şi pe cel al criticii istoriste, la care se adaugă în formularea judecăţilor estetice, şi alte metode critice, cele sociopsihobiografice, printre altele. Stilul nu evită metafora temperată, denotând implicarea uneori puternică, dominantă chiar a emoţionalităţii, turnată însă mai totdeauna în expresii calme.

Căci poeziile din placheta Dolores (1941), juvenile notaţii sentimentale, ori impresiile de călătorie din Jurnal italian (1973) şi, mai apoi, din Itinerare paralele (1981), impregnate şi stilistic de măreţia copleşitoare a istoriei, culturii şi geologiei traseelor parcurse, indică înclinaţii complementare în ansamblul activităţii. Temperamental şi intelectual, Balaci înclină frecvent spre cuprinderea monografică, modalitate de studiu cu largi posibilităţi analitico-explicative, demonstrând preferinţa statornică pentru imaginea unei personalităţi reprezentative, şi numai implicit a unui aspect tematist, a unui curent sau a unei epoci. Sintezele globale însă îşi aşteaptă un timp al marilor retrospective. Monografiile punctează momente de rezonanţă universală în evoluţia literelor italiene.

Precedate mai totdeauna de investigaţii parţiale, publicate în revistele de specialitate sau în Studii italiene, ele conţin împliniri nuanţate faţă de cercetările anterioare, exegetul străduindu-se de fiecare dată să pătrundă în esenţa operei pentru a-i desluşi sensurile durabile şi consonanţele contemporane specifice. Criteriile de apreciere se identifică aproape cu dezideratele exprimate de Dante în Divina Comedie: poetul a fost ales să spună adevărul în chip nonconformist, opera este reprezentarea integrală a vieţii, iar la făurirea ei participă cerul şi pământul, altfel spus, realitatea şi fantezia poetică. Istoricul literar se îndreaptă spre creatorii de prim rang.

Marilor precursori ai Renaşterii italiene li se consacră câte un volum: Dante Alighieri (1966), Francesco Petrarca (1968) şi Giovanni Boccaccio (1976), evidenţiind contribuţia fiecăruia la cultura umanităţii. Opera dantescă este plasată în contextul ascensiunii „stării a treia”, Petrarca reprezintă prima conştiinţă de sine a lumii moderne, conştiinţă scindată între stereotipurile a două culturi, clericală şi laică, în vreme ce Boccaccio e socotit al doilea mare umanist italian. Urmează câteva monografii despre scriitorii renascentişti, mai întâi Niccolo Machiavelli, comentat pozitiv până şi în machiavelismul înţeles ca doctrină, şi apoi Lodovico Ariosto - o adevărată sinteză a Renaşterii literare. Lor li se va adăuga Torquato Tasso.

Tinzând să acopere toate epocile şi curentele importante, interesul cercetătorului stăruie mai îndelung, după un scurt popas în secolul luminilor (Vittorio Alfieri), asupra romantismului, monografiile Giacomo Leopardi (1972) şi Alessandro Manzoni (1974) circumscriind două dintre personalităţile proeminente ale curentului. Spirit magnific, etern agitat, romantic lucid, Leopardi este întrecut - crede Balaci - de Manzoni prin experienţa trăirii pe întregul arc risorgimental şi printr-o concepţie constructivă a vieţii. Intelectual sensibil, de vastă cultură, exegetul îşi sprijină afirmaţiile pe apropieri comparative, fertile în sugestii, cu aria altor mari literaturi, operând argumentate diferenţieri şi ierarhizări valorice în cazuri nu o dată complexe.

Estetica dificilă a lui Ugo Foscolo, de pildă, este fixată dialectic între romantism şi neoclasicism, revigorarea poeticilor antice înglobându-i nuanţat şi pe Carducci şi Pascoli, cel din urmă decadentist prin excelenţă. Ordonate cronologic, exegezele monografice sunt scrise într-un stil cu acuzate valenţe poematice, agreând frecvent paradoxul. Fibra lirică a autorului vibrează profund la stimulii operei, dar formaţia clasicistă temperează expresia verbală. Expunerea avansează calm pe spaţiul întins al analizelor, coagulându-se uneori în pledoarii strânse, dirijate lucid spre finalitatea demonstraţiei de idei. Rare interogaţii aparent patetice şi afirmaţii aproape sentenţioase indică un retorism strunit. Expunerea capătă culoare şi relief biografic, întreţesând biografia scriitorului analizat cu contextul istoric, ocazie de a reconstitui convingător împrejurări istorice, destinul unor idei şi al oamenilor cu reliefuri limpezi.

Spaţiile dintre marile personalităţi, mai puţin ori deloc reprezentate, sunt investigate în Studii italiene. Aproape că nu există problemă, scriitor sau operă mai importantă care să nu fi intrat în câmpul atenţiei sale. De la şcoala siciliana la literatura Italiei contemporane, istoricul literar parcurge o arie întinsă şi diversificată, punctând contribuţiile de referinţă. Unele probleme vor fi reluate şi în Studii şi note literare (1979). Balaci reface astfel întreaga devenire a literaturii italiene, din perspectiva unei estetici constant realiste. Dispunerea acestui material polimorf într-o curgere temporal coerentă, în scopul elaborării unei istorii a literaturii italiene, este anunţată de cele două volume din Storia della letteratura italiana (1962), mijlocită şi de Sinteze umaniste (1984). Traducerile (unele, în colaborare cu soţia sa, Anca Balaci) şi intervenţiile publicistice completează activitatea impunătoare a italienistului.

Opera literară

• Dolores, Bucureşti, 1941;
• Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian, Bucureşti, 1944;
• Giosue Carducci, Bucureşti, 1947;
• Studii italiene, I-IV, Bucureşti, 1958-1968;
• Storia della letteratura italiana, I-II, Bucureşti, 1962;
• Dante Alighieri, Bucureşti, 1966; ediţia Bucureşti, 1995;
• Francesco Petrarca, Bucureşti, 1968;
• Niccolo Machiavelli, Bucureşti, 1969;
• Giacomo Leopardi, Bucureşti, 1972; ediţia Bucureşti, 1998;
• Jurnal italian, Bucureşti, 1973;
• Lodovico Ariosto, contemporanul nostru, Bucureşti, 1974;
• Alessandro Manzoni (Monografia unei vieţi şi a unei capodopere), Bucureşti, 1974;
• Giovanni Boccaccio, Bucureşti, 1976;
• Ugo Foscolo, Bucureşti, 1978;
• Studii si note literare, Bucureşti, 1979;
• Andrea Mantegna, Bucureşti, 1980;
• Itinerare paralele, Bucureşti, 1981;
• Tiepolo, Bucureşti, 1982;
• Torquato Tasso, Bucureşti, 1982;
• Sinteze umaniste, Bucureşti, 1984;
• Luigi Pirandello, Bucureşti, 1986;
• Influxul spiritualităţii, Bucureşti, 1987;
• Vittorio Alfieri, Bucureşti, 1989.

Traduceri

• Silvio Micheli, Adevărul, Bucureşti, 1955;
• Vasco Pratolini, Metello, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1957;
• Alessandro Manzoni, Logodnicii, Bucureşti, 1961;
• Giuseppe Ungaretti, Poezii, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu M.R. Paraschivescu); Carnetul bătrânului, Bucureşti, 1981;
• Luigi Pirandello, Şalul negru, Bucureşti, 1966;
• Goffredo Parise, Crematoriul din Viena, Bucureşti, 1973;
• Alain, Studii şi eseuri, I-II, prefaţă de Ion Pascadi, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Nicolae Steinhardt);
• Paolo Monelli, O aventură în secolul întâi, I-II, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Anca Balaci);
• Giulio Andreotti, Statele Unite ale Americii văzute de aproape, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Anca Balaci);
• Renato Pestriniero, Cuibul de dincolo de umbră, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Anca Balaci);
• Anna Rinonapoli, Cavalerii lui Tau, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Anca Balaci).