O domnișoară drăguță ne oferă explicații cursive despre vinurile expuse. Este o bulgăroaică care vorbește binișor limba română. Adică ce zic eu binișor, bine de tot pentru cineva care, nativ, vorbește o limbă atât de depărtată de idomurile latine. A, uitasem, ne aflăm la Vila Săgeata Albastră din complexul muzeal al Palatului de la Balcic. Domnișoara vorbește în continuare iar când termină expunera oenologică o întreb: “De unde ați învățat românește?” Zâmbește: “De la turiști…” Zâmbesc și eu.
O Nisă a României
Expresia îi aparține lui N. Pantely Stanciu, proprietarul ziarului “Ecoul”, în articolul “Pledoarii pentru Balcic”, ediția din 7 iulie 1915. Interesant. Românii au încercat, acum cca 100 de ani să-și impună cu forța punctul de vedere aici, la Balcic, ca în întregul Cadrilater. Nu au reușit. Acum, turismul face ca această zonă să fie mult mai românească decât atunci când se afla în granițele României Mari. De fapt o mare parte a istoricilor români sunt de părere că acest sud al Dobrogei a adus României mai multe motive de îngrijorare decât satisfacții, cu o singură excepție. Acest oraș splendid: Balcicul. Cel mai bine reflectă acest lucru Lucian Boia în cartea sa “Balcic, micul paradis al României Mari”: “Balcicul este Balcic, tocmai fiindcă peste Balcicul real, și tranfigurându-l, s-a așezat un Balcic imaginar.”
Chiar dacă azi lucrurile au evoluat, un ochi atent poate descoperi, chiar și la 90 de ani distanță, ce a atras-o pe regina Maria, a României, în acest punct sudic al regatului ei.
Castelul Balcic, cu Cuibul liniștit, cu parcul său aferent (vile, grădini, cascade) și cu grădina botanică atrag anual 250 000 de turiști (din care o proporție semnificativă, români, dacă nu peste 50%) în micul oraș de pe litoralul bulgăresc.
Puțini știu că palatul, împreună cu domeniul său, nu a fost pierdut de România odată cu sudul Dobrogei (septembrie 1940, în urma Tratatului de la Criaova) și că bulgarii l-au lăsat în proprietatea statului român. Stat care nu a fost preocupat de obiectiv și astfel, începând să se deterioreze, cu datorii și impozite neplătite, acesta este preluat în 1948 de statul bulgar.
Mă uit în parcarea hotelului. 30-40% mașini cu numere de România. Steagul României flutură în oraș, pe la hoteluri și terase, mai abitir decât în 1913-1940. Ospătari, recepționeri, parcagii și alte categorii de personal vorbesc o română din ce în ce mai fluentă. Ai uitat să cumperi leva? Nici o problemă! Moneda cu semnătura lui Mugur Isărescu îi stimulează pe bulgari la fel de mult ca euro sau leva. Mâncare românească se găsește pretutindeni.
Cam mulți chiparoși….
Suntem la Marea Neagră la doar cca 100 km sud de Constanța și parcă, climatic, lucrurile diferă mai mult decât acești 100 de km. Cornelia, o pasionată de plante, derapează peste gândurile mele politico-istorice. “Uite ce de chiparoși! Aici e climă mediteraneeană, la Constanța nu sunt!”
“Cum”, mă gândesc eu, “100 de km să genereze astfel de diferențe climatice? Și totuși, unde e vântul de nord? Dimineață, la Constanța, era cu noi!”
Geografia îi dă dreptate Corneliei. Ajungem la cetatea Caliacra, în peninsula cu același nume și aici lucrurile devin clare. Peninsula este un imens dig natural pentru tot golful care se cască la sud de ea, golf în care se găsește și Balcicul. Ne uităm spre miazănoapte și marea clocotește sub apăsarea vântului de nord. Ne uităm spre miazăzi si marea este coală de hărtie, de parcă am fi mult mai la sud. Zidul natural al Caliacrei aduce liniștea meditereaneeană în acest mic colț al tumultoasei Mări Negre.
Ascutăm cu atenție legendele, poveștile (legenda Sf Nicolae, legenda celor 40 de fecioare) și istoria acestei pitorești cetăți în care și-au avut, demult, tronul, despoții Țării Cărvunei (ai Dobrogei).
Text: Cătălin Dumitrescu. Foto: 123RF
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius