In ce priveste intelesurile acestor cuvinte din punct de vedere lingvistic sunt bine definite lucrurile, insa mi se pare mai interesant sa le deslusim din perspectiva pildei „Vamesului si Fariseului”. Cine este aproape si cine este departe de Dumnezeu dintre cei doi, ar fi o intrebare sau cine este inauntru si cine este inafara Bisericii, dupa fiecare rostire a sa, dupa fiecare gand tainic al inimii sale si nu dupa cum i-a fost viata pana la un moment dat, ar fi o alta intrebare? Vamesul era un om care traia departe de Dumnezeu si in afara comuniunii cu Cel de Sus, iar fariseul era privit ca un om bine infipt in credinta, un bun cunoscator al poruncilor divine, un scrupulos slujitor al invataturilor din Legea lui Moise. Ce se intampla atat de subit incat la Templu se inverseaza "rolurile"?
De ce parca dintr-o data, cel departe de Domnul devine un apropiat al Sau, iar cel care credea ca vietuieste in intimitatea lui Dumnezeu, se departeaza atat de mult desi era in proximitate, stand chiar in fata Domnului? Intrand in filosofia de viata a fiecaruia, dar si in psihologia personajelor vom intelege mai bine ce s-a intamplat de a primit fiecare raspunsul la care nu s-a asteptat... Vamesul era departe si inafara, fariseul era aproape si inautru. Inversiunea se produce in momentul in care unul interiorizeaza relatia lui cu Dumnezeu prin traire si dialog smerit, iar celalalt exteriorizeaza legatura sa cu Divinul, prin raportare trufasa la Lege si la aproapele. Primul stia ca savarsise mult rau siesi si altora, iar cel de-al II-lea era convins ca facuse doar binele si astfel i se cuvin ceva merite pentru aceasta.
Pentru vames se deschide o usa inauntru inimii, cheia fiind smerenia, si devine aproapele Celui de departe, iar fariseului i se frange zborul spre Dumnezeu, care se departeaza de el chiar cand credea ca este foarte aproape, dovedind ca Il cunoscuse doar pe dinafara pe Dumnezeu, asa cum si ramane - departele Celui atat de aproape de oameni... Este plin de surprize Dumnezeu sau pur si simplu au fost niste judecati drepte ale Lui? Desigur ca "Dumnezeu le sta impotriva mandrilor", insa cel care implinea Scripturile era fariseul, nu vamesul care era plin de pacate si indeajuns de corupt.Vamesul intrand cu sfiala in Templu zicea in taina: "Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului", iar Fariseul incepuse sa graiasca: eu am facut..., iar acesta e pacatos...Eu nu sunt ca el... judecati rostite cu multumire de sine si autosuficienta.
Sentintele parabolei sunt intru totul justificate, intrucat vedem cum, paradoxal, se poate naste din virtuti si fapte bune, mandrie si cum se poate ivi deasupra... smerenia inimii din multe caderi si patimi...asemenea nuferilor albi care cresc din noroi. Exista caderi care ne opresc din coborare, precum intalnim si urcus grabnic care este urmat de nefericite caderi... Cine sau ce opreste pe unul din coborare, iar pe celalalt din urcare? Smerenia inimii si cainta in cazul Vamesului si trufia vietii si indreptatirea in situatia Fariseului...
Daca ceea ce-l poarta pe om prin tot felul de osteneli ale credintei si prin nevointe, prin fapte marete poate chiar si prin eroism, este amara ravna a mandriei, rezultatul nu este decat nasterea unui fariseu orgolios si nu a unui erou al credintei. In cazul vamesului, desigur nu pacatele si caderile sale l-au ajutat sa devina placut lui Dumnezeu si "sa plece mai indreptat la casa sa", ci smerenia gandurilor sale si pocainta. Nicidecum nu sugeram ca starea de a fi virtuos contine o infirmitate in a dobandi umilinta, iar starea de pacatosenie conduce inevitabil la pocainta. Desigur ca nu! Insa, iata ca in parabola aceasta a Vamesului si a Fariseului tocmai acest lucru neasteptat se intampla.Pentru fiecare dintre noi este o lectie pe care daca ni-o insusim, vom avea de invatat si din caderile si din urcusul nostru... In felul acesta ne vom imbunatati si din lucrarea binelui, a faptelor de credinta, asa cum este firesc, dar si din caderile noastre sau ale altora vom avea cate ceva de invatat...Se poate ca oricare dintre noi, care astazi se considera un apropiat al Domnului, sa ajunga departe de El intr-o zi, iar strainul care odinioara statea in pragul Bisericii sau mult in afara ei, astazi sau maine sa il stranga in bratele inimii pe Dumnezeu, cu o smerenie si o iubire mai mari decat ale noastre.
Daca se va intampla totusi vreo cadere, va lua aminte poate fiecare, ca sa nu mai judece nimeni pe nimeni... Pentru aceasta trufie, Dreptul Judecator ingaduie sa se ajunga la un moment dat in viata, poate si pentru o clipa, in situatia celui pe care-l judecam...
Pr. Alin-Cristian Preotu
Pr Alin-Cristian Preotu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius