"Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă). Cel ce primise făgăduinţele aducea jertfă pe fiul său unul născut! Către el grăise Dumnezeu: "Că în Isaac ţi se va chema ţie urmaş". Dar Avraam a socotit că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui. Prin credinţa despre cele viitoare a binecuvântat Isaac pe Iacov şi pe Esau. Prin credinţă, Iacov, când a fost să moară, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat, rezemându-se pe vârful toiagului său. Prin credinţă, Iosif, la sfârşitul vieţii, a pomenit despre ieşirea fiilor lui Israel şi a dat porunci cu privire la oasele sale. Prin credinţă, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinţii lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut de porunca regelui. Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire. Prin credinţă, a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut. Prin credinţă, a rânduit Paştile şi stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de cei întâi-născuţi ai lor. Prin credinţă au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând şi ei s-o treacă, s-au înecat. Prin credinţă, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate şapte zile. Prin credinţă, Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători." (Evrei 11, 17-31)
***
Aducând ca exemplu persoane din Vechiul Testament, Sfântul exprimă nuanţe diferite ale credinţei. Aici vedem că, în dialogul credinţei, Dumnezeu vorbeşte şi omul ascultă, Dumnezeu invită şi omul răspunde, Dumnezeu cheamă şi omul purcede la drum. Pe acest drum al credinţei se întâlnesc generaţii care au trăit la o distanţă de secole, dar care au avut aceeaşi speranţă şi acelaşi Însoţitor, pe Dumnezeu. A crede nu e totuna cu a afirma că Dumnezeu există şi că-L interesează soarta făpturilor Sale. Credinţa noastră ne leagă de o persoană, nu de o idee abstractă, fie ea cea mai profundă şi mai frumoasă dintre idei. De aici, şi importanţa credinţei care pentru noi devine sursă de viaţă, de înţelegere, de dreaptă făptuire şi de dragoste. Credinţa este relaţie cu Dumnezeul Cel viu de la Care S-a dat pe Sine pentru ca lumea să aibă viaţă. De aceea, credinţa nu este pentru noi doar o etichetă, un slogan, o formă de ideologie prin care putem să afirmăm, de cele mai multe ori, doar neadevăruri. Chiar dacă uneori deranjează, chiar dacă uneori nu este înţeleasă, credinţa este o formă de viaţă, o formă de dreptate care le depăşeşte pe toate celelalte. Nimic nu este mai important decât credinţa. Iar acest adevăr îl scoate la lumină Sfântul Pavel, nu printr-un discurs teologic, ci printr-o înşiruire de persoane care au cultivat în viaţă legătura cu Dumnezeu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius