Aniversarea zilei: Nicolae Tonitza

[altmariusart]

Nicolae Tonitza

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Nicolae Tonitza - Autoportret - (1911), Colecţie particulară

Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886^[1], Bârlad - d. 26 februarie 1940, Bucureşti) a fost un pictor şi grafician român, interpret al "tristeţelor luxuriant colorate" şi al unor sincere simţăminte de revoltă mocnită şi îndelung resemnată.

Biografie

S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei şi ai lui Neculai Toniţă. Frecventează școala primară de băieți nr.2 și urmează Gimnaziul real "Manolache K. Epureanu" din Bârlad. În 1902 părăseşte Bârladul pentru a se înscrie la Şcoala naţională de Belle-Arte din Iaşi, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici şi Emanoil Bardasare (dar nu va putea să îşi ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenţilor).^[2] iar printre colegi pe Ştefan Dimitrescu, cu care va rămâne prieten până la moartea celui din urmă.

În 1903 cunoaşte Italia, în cadrul unei excursii a studenţilor de la Arheologie din Bucureşti, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanţa următoare rămâne în ţară, unde, împreună cu alţi colegi, zugrăveşte biserica din satul Grozeşti.

În 1908^[3] pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königliche Bayerische Akademie der Bildenden Künste (Academia regală bavareză de arte frumoase) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica şi articolul "Importanţa criticii de artă" la revista Arta română din Iaşi, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăseşte Germania, fără să-şi fi terminat studiile, şi călătoreşte în vara anului 1909 în Italia şi în toamnă în Franţa, unde rămâne pentru doi ani la Paris.

Nicolae Tonitza - Coadă la pâine (1920)

La Paris frecventează atelierul lui Pierre Laprade^[4] şi face studii după pictori celebri. Influenţa preocupărilor din epocă nu întârzie să-şi pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calităţile de colorist şi prospeţimea senzaţiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniştilor şi, nu mai puţin, modul decorativ de a gândi, compoziţia şi fastul stilului belle époque îi vor determina hotărâtor opţiunile estetice. Pictează peisaje, portrete şi compoziţii, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul - acea bucurie nereţinută în faţa fermecătoarelor aparenţe ale realităţii - senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor şi sudura perfectă dintre formă şi culoare.

Nicolae Tonitza - Grădină din Văleni (1922-1924) - Muzeul de Artă, Târgu-Mureş

În 1911 se reîntoarce în ţară, mai întâi la Bârlad şi mai târziu la Iaşi (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziţia "Tinerimii artistice". În 1912 termină cursurile Şcolii naţionale de Belle-Arte şi obţine prin concurs certificatul de "pictor bisericesc". Va zugrăvi bisericile din Scorţeni, Silişte, Poeni, Văleni şi altele. Se căsătoreşte în 1913 cu Ecaterina Climescu şi va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunţă la pictură câţiva ani şi lucrează ca redactor la ziarul Iaşul.^[5]În 1916 expune la Bucureşti 94 de picturi şi desene, împreună cu Ştefan Dimitrescu. Mobilizat şi trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. După război se stabileşte la Bucureşti, unde - alături de participările la expoziţii şi ilustrări de cărţi - colaborează la publicaţii de orientare socialistă cu desene şi cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuieşte la Vălenii de Munte. În 1924 expune la Bienala din Veneţia iar un an mai târziu se retrage din asociaţia "Arta Română" şi - împreună cu Francisc Şirato, Oscar Han şi Ştefan Dimitrescu - întemeiază "Grupul celor patru".

Nicolae Tonitza - Portret de copil (1926) - Muzeul Zambaccian, Bucureşti

În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziţii ale "Grupului celor patru". Tonitza, între timp considerat "cel mai de seamă" pictor român în viaţă, expune şi în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iaşi, rămasă vacantă în urma decesului lui Ştefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 şi 1934 pictează împreună cu Francisc Şirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri şi desene cu peisaje din Balcic. În 1939 se îmbolnăveşte grav şi la 26 februarie 1940 se stinge din viaţă^[6]. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la "Salonul Oficial" şi la expoziţia din cadrul "Lunii Bucureştilor".

Nicolae Tonitza - Fetiţa pădurarului (1924) - Colecţia Doctor Dona, Bucureşti

O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează în prima perioadă o pictură academistă purtând pecetea şcolii müncheneze, şi, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-şi însuşi viziunea impresionistă, dar preferinţa lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenţia spre creaţiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntaşii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanşat de Ştefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonitza să rămână la o treaptă inferioară, deşi el şi-a descoperit multe afinităţi cu pictorul "Anemonelor". După această perioadă, tablourile realizate între 1930 şi 1935 îşi cuceresc deplina autonomie artistică, eliberându-se de orice influenţe. Grafica, plină de maliţie şi deseori de dramatism - a colaborat la numeroase reviste culturale şi sociale ale vremii: "Rampa", "Flacăra", "Clopotul", "Hiena" etc. - sunt mărturii ale participării intense la viaţa epocii.

Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înţeleasă ca expresie a permanenţei valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele de copii. "Ochii lui Tonitza", ochii copiilor pictaţi de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocenţă, cu o amară melancolie şi candoare. Ochii aceştia mari, rotunzi şi expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.

De la sobra muzicalitate picturală de o rafinată împletire de poezie şi realitate, Tonitza trece în ultimii ani ai vieţii la o manieră cu reminiscenţe orientale, datorită fără îndoială farmecului peisajului dobrogean. Este perioada premergătoare aşa-numitei faze japoneze, caracterizată printr-un decorativism excesiv şi printr-o simplificare a paletei dusă aproape până la monocromie.

Note

1. ^ Conform unor surse (de ex. "N. Tonitza" Ed. de Stat ptr. Literatură şi Artă, 1954) s-a născut în 1885
2. ^ "N. Tonitza" Ed. de Stat ptr. Literatură şi Artă, 1954
3. ^ 1907
4. ^ Amand-jean
5. ^ p.13
6. ^ scleroză cerebrală

Bibliografie

• Nicolae Tonitza: Scrieri despre artă (Antologie de Raoul Şorban). Bucureşti, 1962
• Barbu Brezianu: Tonitza. Bucureşti, 1967
• Raoul Şorban: Tonitza. Bucureşti, 1973
• Baba, Corneliu, Tonitza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1965
• Brezianu, Barbu, Nicolae Tonitza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986
• Comarnescu, Petru, Nicolae Tonitza, Ed. Tineretului, Bucuresti, 1962
• Nicolae Tonitza, catalog de expozitie, text de Georgeta Peleanu, Bucuresti, 1964
• Şorban, Raul, Nicolae Tonitza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1965
• Zambaccian, Krikor,Nicolae Tonitza, Ed. de Stat pentru Literatura si Arta, f. l., f. a

[Nicoleta Cimpoae]

Nicolae Tonitza (April 13, 1886 February 27, 1940) was a Romanian painter, engraver, lithographer, journalist and art critic. Drawing inspiration from Post-impressionism and Expressionism,he had a major role in introducing modernist guidelines to local art.
Owing much to the art of his predecessor Ştefan Luchian,Tonitza was largely inspired by Impressionism, but he equally admired the discoveries made by Post-impressionist artists (their revolution in composition and Belle Époque splendor).Tonitza was notably critical of Nicolae Grigorescu, the major trend-setter in Romanian art, whose success over "peasant motifs", he stated, had "lured him to remain, for the rest of his life, in this rosy and light-hearted atmosphere". He equally objected to Grigorescu's influence over younger generations, which had led to "mannerism" and "nationalism" in choice of subjects, and the emergent urbane art ("where man shall represent only a decorative and amusing accessory").
(http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Tonitza)