https://romanialiterara.com/2020/07/amintiri-vesele-din-strainatate/
În BULGARIA, fata care mă însoțea peste tot ca translator mi-a spus conspirativ, înainte de a ne plimba prin Sofia: „Vă conduc la o statuie care are legenda ei. Se spune că dacă o privești în noaptea de Anul Nou și bei pe nerăsuflate o sticlă de vin, statuia începe să se clatine.“ Am izbucnit în râs: „Să știți că, dacă bei pe nerăsuflate o sticlă de vin, orice statuie începe să se clatine.“ Tânăra s-a gândit mult și, în sfârșit, m-a aprobat. În mod evident, abia atunci înțelesese de ce se clatină statuia.
Tot în BULGARIA, după ce am urcat gâfâind pe muntele Vitoșa de lângă Sofia, șoferul (care își lăsase mașina undeva, jos) și fata frumoasă desemnați de gazde să mă însoțească mi-au arătat o peșteră mai puțin obișnuită, care avea o deschizătură cu diametrul de 40-50 de centimetri în tavanul de piatră. „Se spune – mi-a explicat fata – că vizitatorul care reușește să treacă prin acea gaură și să ajungă în încăperea de deasupra se spală de toate păcatele.“ M-am suit imediat pe o scară aflată la îndemână și am intrat cu partea de sus a corpului în orificiul din tavan. Trecusem de el pe jumătate și cercetam cu privirea încăperea de sus când mi-am dat seama că nu pot urca mai mult. Și că nu mai pot nici să cobor. Însoțitorii mei au încercat să mă ajute, dar, din cauza unei proaste comunicări, șoferul mă trăgea de picioare în jos, iar fata – de mâini în sus. Până la urmă, cu chiu cu vai, șoferul a învins (ajutat și de atracția gravițională).
În UNGARIA, la sfârșitul sejurului, înainte de a mă urca în trenul de întoarcere acasă, i-am spus translatoarei (o unguroaică superbă) că îi dau Ardealul dacă mă lasă să o sărut. Ea a fost imediat de acord, a sărit de gâtul meu cu entuziasm și ne-am sărutat patetic, ca în filme. Scriitorul care mai era cu mine, ardelean, s-a supărat rău de tot. Ca să-mi repar greșeala, după ce m-am urcat în tren, am deschis geamul și i-am spus translatoarei: „M-am răzgândit, nu-ți mai dau Ardealul.“ Ea a râs – „așa sunteți voi, bărbații, nu vă țineți niciodată de cuvânt“ –, dar prietenul meu supărat a rămas. Și nu mai vorbește cu mine nici până în ziua de azi.
În DANEMARCA, la un restaurant, eu și ceilalți scriitori români cu care eram, am remarcat lipia gustoasă servită în loc de pâine. A doua zi, la alt restaurant, pe masa noastră se afla, în dreptul fiecăruia, câte un suport din plută. Am crezut că acele suporturi sunt lipii, le-am uns conștiincios cu unt și ketchup și… am mușcat din ele. N-a lipsit mult să ne plângem chelnerilor că lipiile sunt tari. Bine că n-am făcut-o! Am fi adus (și noi) prejudicii imaginii României.
În CHINA, într-o casă țărănească de pe malul fluviului Ianțî, în care am intrat ca musafiri nepoftiți, dintr-o curiozitate insațiabilă, eu și alți patru scriitori români (Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu și Vasile Dan), am fost primiți cu bunăvoință și tratați cu turte de orez. M-am uitat prin încăpere (era la etaj, la parter locuiau vitele) și am descoperit o vatră deschisă, deasupra căreia atârna, de un lanț, un fel de ceaun. M-am dus să văd îndeaproape vatra și translatorul (un tânăr foarte cultivat, Gao Xing) a scos un strigăt de groază, care m-a făcut să încremenesc.
– Dacă ați fi pășit peste vatră – mi-a explicat el după ce m-a recuperat de acolo – ați fi săvârșit un sacrilegiu, supărându-l pe duhul casei. Conform unei tradiții străvechi, ar fi trebuit să rămâneți în această familie timp de trei ani, ca slugă, ca să vă spălați păcatul. Nici armata populară chineză nu v-ar fi scos din mâinile celor de aici.
Drept urmare, toți au glumit pe seama mea, imaginându-și ce aș fi făcut în cei trei ani. Unii mă vedeau înhămat la plugul de lemn, alții – decorticând tone de orez, bob cu bob. Eu aveam altă variantă – mă gândeam că mi-aș fi ispășit pedeapsa la bucătărie, printre femei. Una dintre chinezoaice, de altfel, mă privise de la început cu simpatie, sau, cel puțin, asta îmi închipuiam eu…
În IRLANDA, la Dublin, într-o seară ploioasă, am ajutat două fete care descărcau dintr-o dubiță pachete cu ziare religioase și le depozitau în magazia unei biserici. Fetele, îmbrăcate în fulgarine galbene cu glugă, erau amândouă zvelte, aveau ochii albaștri și conturul fețelor oval, ca al domnișoarei Pogany. M-am asociat lor în tăcere, cu speranța secretă că gestul meu o să le atragă atenția, că muncind împreună ne vom apropia, că în magazie, cine știe, poate că… Dar n-a fost deloc așa. La despărțire, când eu mă uitam languros la ele, una din fete mi-a dat o bancnotă de 10 lire sterline și… duse au fost. M-am simțit jignit și neînțeles. Treptat, însă, mi-am revenit și din cele 10 lire i-am cumpărat soției mele un straniu ruj verde care, dat pe buze, devenea roșu.
În STATELE UNITE, chiar la sosire, după ce am coborând din avion pe aeroportul Kennedy din New York, a trebuit să completez un formular în care era și rubrica: „Unde veți locui în SUA?“ Într-un moment de exuberanță am scris acolo „În inima americancelor“. Drept urmare, polițistul care mi-a controlat actele mi-a spus ferm că trebuie să fac cale întoarsă în România, fiindcă ei nu pot primi în New York un homeless. A fost nevoie de multe parlamentări ca să fiu iertat pentru gluma mea neinspirată.
În BELGIA, la sediul NATO din Bruxelles, în timp ce ceilalți scriitori și ziariști din grupul din care făceam parte ascultau cu evlavie explicațiile date de un general american, eu am intrat, expunându-mă ironiilor, într-un magazin de haine pentru militari. Fără să stau prea mult pe gânduri am cumpărat o canadiană bleumarin pe care scria cu litere albe: NATO și OTAN (varianta franceză a acronimului). La întoarcerea în România, în avion, toți colegii mă invidiau. Unul mi-a spus cu umor: „Visul meu este să se prăbușească avionul, eu să fiu singurul supraviețuitor și să-ți fur canadiana.“ P.S. La prima ședință a Consiliului de Administrație al TVR, m-am dus îmbrăcat cu canadiana. Gabriel Liiceanu, membru și el al consiliului, tocmai pledase cu o zi în urmă, într-un talk-show, în favoarea intervenției NATO în Iugoslavia. S-a uitat contrariat la inscripția de pe canadiana mea, crezând poate că e o aluzie ironică.
În RDG, la Muzeul de Artă din Dresda, pentru că am rămas nemișcat multă vreme în fața Madonnei lui Rafael, fascinat de noblețea ei, am fost certat de translatorul care mă însoțea: „Așa sunteți voi, românii, incapabili să vă încadrați într-un program.“ Drept urmare, l-am concediat. Ca să mă împace, el m-a invitat la cină la el acasă și mi-a dăruit un instrument ingenios de făcut piure din cartofi (îl am și azi).
În URSS (în 1988) am stat la coadă la unt, la un magazin din Moscova, ȚUM, cu speranța nebunească de a cumpăra un pachet și de a mă întoarce ca un erou în România (unde nu se găsea nimic). N-a fost posibil. Întâi am luptat din greu, corp la corp, timp de mai bine de o oră, ca să mă apropii până la un metru de vânzătoare. Apoi, rusoaicele masive între care eram înghesuit m-au eliminat cu mișcări energice din șolduri în afara îmbulzelii și n-am mai fost în stare să-mi recâștig locul.
Tot în URSS, avându-l drept ghid pe un tânăr ziarist, Serioja, a trebuit să ascult ore în șir considerațiile lui despre… orice. Îmi spunea, printre altele: „Voi, românii, sunteți rău de tot rămași în urmă (era în primăvara lui 1989). De ce nu-i lăsați pe țărani să aibă fiecare pământul lui, ca să-l lucreze cu tragere de inimă?“ M-am înfuriat: „Vai, Serioja, nu știi istorie! La noi pământul era de multă vreme al țăranilor, dar ați venit voi și ne-ați obligat să-i obligăm să lucreze pământul în comun.“ De supărare, s-a apucat de băut whisky (foarte scump pe atunci în restaurantele din Moscova). Partea proastă era că trecea whisky-ul pe nota de plată pe care urma să o deconteze cu mențiunea „cheltuieli de protocol pentru oaspetele român“. Poate că și azi serviciile secrete rusești mă au în evidența lor ca bețiv.
În ANGLIA am fost invitat la un restaurant thailandez de o familie formată dintr-un englez, o româncă și fiica lor, stabiliți la Oxford. Chelnerii, cu figuri de chinezi, se aplecau până la pământ în fața noastră, în semn de aprobare, ori de câte ori le ceream câte ceva. Afară era prea cald, dar înăuntru era prea frig, din cauza aparatului de aer condiționat, care funcționa necontenit. Fiica prietenilor mei, o adolescentă, cu umerii goi, dârdâia și aproape că se învinețise. Am îndemnat-o pe mama ei să-i dea un pulovăr, pe care oricum îl dezbrăcase și îl ținea legat în jurul mijlocului. „Nu – mi-a spus românca englezită – în Anglia e nepoliticos să împrumuți cuiva o haină de-a ta.“ „Chiar dacă e propria ta fiică?!“ „Chiar și în situația asta!“ L-am chemat pe chelner și i-am cerut să aducă o pătură. S-a uitat la mine stupefiat, și-a consultat șeful și mi-a spus că ei nu oferă asemenea servicii. Iar cei care mă invitaseră la restaurant m-au certat fiindcă atrag atenția asupra mesei noastre, ceea ce iarăși e nepoliticos. Exasperat, l-am chemat din nou pe chelner și i-am cerut, poruncitor, să închidă imediat aparatul de aer condiționat. Comesenii mei și-au îngropat fețele în palme de rușine. Chelnerul s-a sfătuit cu șeful lui, dar eu i-am arătat și aceluia pumnul, de la distanță, în semn de amenințare, astfel încât aparatul a fost imediat închis. În mod surprinzător pentru prietenii mei, clienții de la celelalte mese m-au… aplaudat.
În FRANȚA, la micul dejun, mi s-a adus, în afară de o chiflă și o cană de ceai, o singură felie de cașcaval. Ce dezamăgire! Această felie era atât de subțire încât atunci când chelnerița a ridicat-o cu o paletă de pe o tavă și a vrut să o lase să cadă în farfuria mea, n-a căzut, ci a planat și a aterizat lin la celălalt capăt al mesei, pe fața de masă de un alb imaculat.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius