Altădată, pe 1 iulie

[altmarius]

Publicat: 21 Iunie 2015

1891-- moare  Mihail Kogălniceanu, politician, avocat, istoric și publicist român, prim-ministru al României (n. 1817)

 

Mihail Kogălniceanu (avocat, istoric, publicist şi om politic de excepţie de al cărui nume sunt legate cele mai însemnate evenimente istorice şi marile înfăptuiri ale României Moderne în perioada 1848 – 1890) s-a născut pe 6 septembrie 1817, în Moldova. Fiul vornicului Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă, el a beneficiat încă de la început din partea părinţilor de o atenţie deosebită în ceea ce priveşte instruirea, alături de ceilalţi fraţi ai săi: Mărioara, Elencu, Profira şi Alexandru.

Scrisul şi cititul le-a învăţat mai întâi de la călugărul maramureşean Gherman Vida, după care şi-a continuat studiile la Iaşi, la Paris şi în capitala Germaniei. Înarmat cu o temeinică cultură clasică, Kogălniceanu şi-a aprofundat la Berlin metoda întemeiată pe studiul textelor şi pe valorificarea patrimoniului documentar. De asemenea, prin lecturile făcute la şcoala romantismului, el şi-a format şi o concepţie clară asupra istorie naţionale. Întors în Moldova în 1838, Kogălniceanu a fost numit locotenent aghiotant al domnitorului Mihail Sturza. Funcţia i-a permis să-şi dea seama de fărădelegile de la Curte, de actele de violenţă îndreptate împotriva poporului. Luând poziţie, va fi imediat înlăturat şi închis. Dezgustat de felul în care mergeau treburile în societate, s-a hotărât să scrie o serie de satire. Acestor scrieri li se adaugă cele inspirate din viaţa ţărănimii şi lucrările cu caracter istoric naţional. Mai mult de atât, Kogălniceanu a trecut la o largă acţiune de publicare a izvoarelor istorice româneşti, îndemnând generaţia sa să le folosească din plin.

* *

Desfăşurând o activitate multilaterală, răspândită în cercuri largi, Mihail Kogălniceanu avea să devină, încă înainte de 1848, o personalitate care se bucura de faimă în Moldova. Nu se cunoaşte rolul lui în mişcarea revoluţionară de la Iaşi (din martie 1848), dar se poate ca el să fi lucrat din umbră. Cert este însă că autorităţile au oferit atunci o recompensă pe capul său, fapt ce l-a determinat pe Kogălniceanu să treacă graniţa în Bucovina. Toate acestea nu l-au împiedicat să aibă un rol decisiv în actul Unirii de la 1859 şi în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Munteniei. Celebrele sale cuvinte adresate domnitorului cu acest din urmă prilej, sunt un model de patriotism şi gândire politică: „Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Fii dar omul epocii: fă ca legea să fie tare, iar tu Măria ta, ca domn fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru mai toţi domni trecuţi au fost nepăsători sau răi…”

Unirea, rezultatul unei lupte îndelungate a întregii naţiuni, avea să  deschidă drumul spre independenţă şi unitate a tuturor românilor. Statul român era constituit, doar că era lipsit de o parte din teritoriul său naţional, aflat sub dominaţie străină. Ca urmare, în aceste împrejurări istorice, Mihail Kogălniceanu s-a pus în fruntea a 12 deputaţi, ce au propus simbolic, în şedinţa publică a Adunării legiuitoare româneşti din 20 martie 1862: ca titlurile de români, Ţară Românească şi România să fie păstrate de guvern în titlurile domnitorului şi în actele publice ale ţării şi să se hotărască definitiv drapelul şi stema ţării. Iar rolul său nu s-a oprit aici. Ca prim-ministru şi principal colaborator al lui Cuza, Kogălniceanu a militat pentru realizarea unui vast program de reforme, pentru „dezvoltarea şi întărirea naţionalităţii române”: aplicarea legilor ce prevedeau dezrobirea ţiganilor, toleranţă religioasă, desfiinţarea privilegiilor de clasă, secularizarea averilor mânăstireşti, crearea Curţii de Conturi, înfiinţarea de universităţi, e.t.c. De asemenea, el a reluat lupta pentru Reforma agrară şi pentru îmbunătăţirea stării ţăranilor (imposibil de realizat în timpul Revoluţiei de la 1848). De numele său legându-se găsirea unei soluţii la această problemă atât de spinoasă a relaţiilor ţăran – proprietar: în calitate de prim-ministru, nemulţumit de grupurile politice din Parlament, a dizolvat la 2 mai 1864  Adunarea ţării. Gestul (echivalent cu o lovitură de stat), a permis instaurarea unui regim personal al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Fapt pentru care, modul în care a gândit la acel moment Mihail Kogălniceanu, poate fi criticat din punct de vedere al liberalismului, dar acţiunea sa a fost singura soluţie viabilă prin care a putut fi rezolvată atunci (chiar dacă temporar şi incomplet) problema ţărănească. „Mi-a fost drag ţăranul – a mărturisit la un moment dat Mihail Kogălniceanu, într-un discurs ţinut în Parlamentul României în 1882 - ; viaţa mea a fost pentru apărarea lui, şi în Divanul Ad-hoc, şi la Comisiunea Centrală, şi în timpul ministerului Barbu Catargiu, şi ca subscriitor al proiectului de lege de la 1864 prezentat de mine şi elaborat de Consiliul de Stat…”

* *

După alungarea de pe tronul României a lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea unui principe străin, Mihail Kogălniceanu a reintrat în politică. Îl întâlnim ca ministru de Interne şi de Externe, pentru ca mai apoi în anul 1877, să joace un mare rol în evenimentele legate de Războiul de Independenţă. El a fost cel care, la 9 mai 1877 a rostit discursul din Parlament prin care a anunţat că România şi-a câştigat Independenţa: „Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare.”

* *

Ca om politic, Mihail Kogălniceanu a avut o orientare liberală. Şi cu toate că nu a fost niciodată  şef de partid, el a reprezentat o personalitate destul de incomodă pentru conducătorii de la Bucureşti ai Partidului Liberal. Concepţiile şi activitatea sa politică s-au întemeiat pe principiile de filosofice şi istorice însuşite în anii tinereţii, dar şi pe observarea atentă a experienţelor altor ţări, regândite şi adaptate la realitatea românească.

După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost ales preşedinte al Academiei Române între 1887 – 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886 el şi-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei şi Romei antice în Dobrogea de Nord  şi colecționând documente străine legate de istoria României. Unul din ultimele sale discursuri, ţinut în fața Academiei în prezența regelui Carol I şi a soției sale Elisabeta I, a fost un sumar al întregii sale cariere de om politic, intelectual şi funcționar public

Mihail Kogălniceanu a încetat din viaţă la Paris, la 1 iulie 1891. Adus în Moldova, el a fost îngropat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

VASILESCU GABRIELA