O nevastă simbolistă: Agatha Grigorescu Bacovia

AL. CISTELECAN

http://revistacultura.ro/blog/2010/02/o-nevasta-simbolista-agatha-g...

Cea mai feroce devotată nevastă din literele române a fost, fără îndoială, Agatha Grigorescu Bacovia. Odată măritată cu Bacovia, după o idilă vagă care a ţinut vreo 12 ani, a devenit nu doar preoteasa exclusivă a unui cult sufocant, dar şi proprietara, infirmiera şi agentul poetului. S-a bătut pentru el cu toată lumea, inclusiv cu el însuşi, cu o energie inepuizabilă, de nu chiar în creştere. Are toată dreptatea Mihail Petroveanu să afirme că „omul Bacovia a dăinuit în mare măsură graţie soţiei sale, devoţiunii ei absolute, deseori afirmată chiar în ciuda beneficiarului”1.

La 4 zile orfană, la 15 ani cu „implacabila diplomă a durerii”

E drept şi că Agatha avea firea pregătită pentru înfruntarea, oricât de dură, cu viaţa. Rămasă orfană de mamă la numai patru zile, e crescută de o mătuşă, alături de alte două surori mai mari (Elena şi Ştefania; primii doi copii ai familiei Grigorescu au murit), în casa părintească din Mizil2. Nu-i o copilărie de tot nefericită, cel puţin în prima parte. Tatăl, Şerban Grigorescu, e negustor cu stare, la al cărui vin trăgeau nu numai Grigore Tocilescu şi George Ranetti, dar şi Caragiale, la braţ, desigur, cu celebrul primar Leonida Condeescu (cel din „O zi solemnă!”). Familia e însă fără noroc; ruinat de propriul frate, Şerban e nevoit să-şi vândă din moşie – şi fireşte că apoi tocmai acolo se găseşte petrol. Le merge apoi din rău în mai rău. Peste toate, sora mai mare se aprinde într-o zi – „Leni devenise o torţă”3 – şi îşi va reveni greu. După dezastrul economic al familiei (din 1907), fetele îşi iau de lucru acasă (prin generozitatea Elenei Odobescu, sora scriitorului, preşedinta unei societăţi de binefacere). Nenorocirile culminează însă cu moartea tatălui, pe când Agatha avea doar 14 ani (e născută în 1895, la Mizil; moare la Bucureşti, în 1981). Luată de tutore la Bucureşti, Agatha pleacă în lume, „la cei cincisprezece ani”, doar cu – zice ea – „implacabila diplomă a durerii”4. Fetele trebuie să se descurce însă singure şi Agatha se angajează funcţionară la Societatea de asigurări Agricola, iar apoi la Creditul Urban. Colegii şi şefii îi fac avansuri, dar Agatha, sobră ca o călugăriţă, le-o retează sec la toţi. N-are însă noroc nici la logodne; prima oară se logodeşte cu „inginerul Mirea”, la Constanţa, dar chiar în seara logodnei acesta trebuie să plece pe front şi de acolo nu se mai întoarce; după război e cât pe ce să se mărite cu un fel de văr braşovean de-al lui Goga – George Popovici, ofiţer –, însă acesta se dovedeşte cam escroc (Agatha trecuse, la Cluj, examenul în faţa generalului Petalla, guvernatorul Transilvaniei, examen obligatoriu atunci pentru nevestele de ofiţer, dar vărul lui Goga avea o fetiţă dintr-o aventură anterioară şi mai umblase şi la banii regimentului). După câte zice în autobiografie, n-o prea trăgea inima la ofiţer (deşi băiat chipeş), căci tocmai la masa de logodnă „gândul mi se ducea la modestia poetului, la ochii lui mari şi albaştri, sinceri, trişti, dar plini de o dragoste serafică”5. Mai ştii! Definitiv o convinge însă o scenă teribilă din parcul Cişmigiu, unde într-o seară o voce disperată o imploră din umbră: „Vă rog, vă rog din suflet, să nu vă căsătoriţi cu tatăl Julietei; aşa-zisa lui nepoată este fetiţa mea şi-a lui George”6. Are însă trecere inefabilă şi infailibilă la bărbaţii însuraţi şi nefericiţi, ceea ce înseamnă că inspira oarece promisiuni de consolatrice; oricum, în mod total greşit, toţi aceştia presupuneau că ar fi potrivită de amantă. Cel puţin doi scriitori sunt îndrăgostiţi de ea – concomitent, fireşte, cu Bacovia. Alexandru Ştefănescu îi va scrie chiar înainte de a muri: „Adio, mica mea divinitate”7. Şi Savela e îndrăgostit de ea, măcar că prieten loial lui Bacovia – şi, fireşte, şi el însurat. Printre atâtea idile în care se ţine bravă şi neînduplecată, începe să scrie şi, mai ales, cu o ambiţie absolută şi o îndârjire eroică, să studieze; face liceul şi apoi Facultatea de litere şi filosofie. în 1923, când îşi ia bacalaureatul, la Sfântul Sava, debutează deja, cu „Armonii crepusculare”. Pragmatică, realistă, cumpătată, cu un an înainte şi-a cumpărat un teren de casă; în 1933 casa e gata. Nu s-ar zice că Agatha nu-i tare. Era cât pe ce să-şi dea şi doctoratul, cu Ovid Densusianu (teza ar fi fost despre „Simbolism în lirica contemporană”; chiar aşa), dar renunţă şi începe o carieră de profesoară, mai întâi la Bacău, apoi la Bucureşti. E activă în toate sensurile şi aprigă ori de câte ori e vorba de Bacovia. Nu ezită nici să facă scandal (la o şedinţă a Societăţii Scriitorilor, revoltată de gafa lui Al. Rosetti din adresa trimisă pentru „Istoria…” lui Călinescu: „Stimată doamnă, vă rugăm să ne trimiteţi un facsimil şi fotografia decedatului dvs. soţ, pentru Istoria Literaturii Române, care va apare în Editura Fundaţiilor Regale sub îngrijirea domnului profesor George Călinescu”; a fost, se laudă ea, prima femeie care a luat cuvântul în plenul Societăţii Scriitorilor8), nici să facă presiuni (asupra bietului Vianu, cu câtva timp înainte ca acesta să moară, pentru o monografie Bacovia, asemeni celei despre Ion Barbu9). E drept că la timiditatea patologică a lui Bacovia trebuia un manager ferm, căci altminteri cine ştie unde s-ar fi ajuns. De capul lui, poetul n-a fost în stare să treacă de cordoanele poliţiei nici când trebuia să-şi ridice premiul acordat de Fundaţiile Regale şi era aşteptat de Carol II cu suită mare10! Iar la o şedinţă a Societăţii Scriitorilor participă abia în 194511! Agatha, fireşte, îl vede ba în triumfuri (ridicat pe braţe de un grup de studenţi băcăuani după o şezătoare12 sau sufocat de admiraţie, tot studenţească, după seminarul lui Caracostea13), ba în martiriu. Ea însăşi promite (cu capul pe umeri, totuşi) un sacrificiu în beneficiul poeziei – la cererea intempestivă, oricât de tardivă, a poetului: „vă promit că vieţile noastre se vor uni de îndată ce-mi iau licenţa şi obţin o catedră. Dumneavoastră veţi scrie”14. De scris au scris amândoi, de la o vreme mai mult ea. Oportunistă sau naivă, e încântată, după război, de curtoazia regimului şi de asiduitatea „noilor” scriitori. Uşor nu i-a fost, asta-i sigur. Cum zice Dumitru Micu, „viaţa Agathei Bacovia nu e mai puţin zbuciumată decât a poetului.”15. Nici nu putea fi la aşa devoţiune imperativă.

Poezii care „ne impresionează mulţumitor”

Lui E. Lovinescu Agatha i se pare, după primele două volume (cele mai bune ale Agathei, dacă se poate zice aşa de nuanţat), o poetă „nediferenţiată”16; „nediferenţiată” în cadrul simbolismului şi al modernismului incipient, dar mai ales „nediferenţiată” de Bacovia, a cărui umbră poetică se străduieşte să fie; din devotament complet, desigur. Bacovianismul Agathei se vede numaidecât – şi el n-a depins, dacă e să fim drepţi, în totul de măritiş. Pompiliu Constantinescu îl constată deja în primul volum: „printr-un predestin literar – zice el – /…/ obsesia liricii bacoviene stăpânea tiranic primul volum de versuri al d-nei Agatha Grigorescu”17. E drept că mult nu se alege din această obsesie, căci după numai o pagină Pompiliu trage concluzia că Agatha „rămâne o amabilă versificatoare”. Amabilă şi harnică, mai ales după război. Dar bacovianismul ei a făcut ceva legendă – fireşte, nu fără ajutorul soţiei-poete, care, de-o fi fost vreodată bacoviană spontan, a devenit repede bacoviană premeditat şi – pe cât s-a putut – cu obstinaţie; bună parte din poezia Agathei stă ca o ventuză pe poezia lui Bacovia. „Empatia” ei a făcut însă şi impresie bună, căci iată ce zice Monica Lazăr despre această „poetă simbolistă delicată, de temperată tonalitate bacoviană”: „a fost parcă predestinată să se contopească total cu poezia şi destinul ilustrului scriitor”, insistând pe „orbita bacovianismului” „până la un fel de transmutaţie a obsesiilor şi timbrului acestuia în registrul propriu”18. Nu toată lumea o vedea însă aşa de bacoviană. într-o notiţă despre „Armonii crepusculare”, Perpessicius o remarcă mai degrabă în roiul care-l însoţea pe Minulescu, vorbind despre „o nebuloasă în alcătuirea căreia intră himere, mistere, amurguri, cimitire şi toate sfărâmăturile unui vocabular care a luminat ca un candelabru de cristal cu poezia unui Minulescu”19. La al doilea volum, „Muguri cenuşii”, i se pare chiar că „anumite accente vin /…/ de la Bolintineanu”20; oricum, Agathei i se recunosc doar ceva „veleităţi picturale” iar „impresia totală”, până şi la un critic aşa de mărinimos, e „deficitară”21. Şi lui Petroveanu i se pare că se exagerează cu bacovianismul de la debut22. Cele mai frumoase vorbe despre poezia Agathei le-au spus însă două doamne scriitoare: „Poezia Agathei Bacovia – zic ele –, închegată într-o formă plină de originalitate şi de o iscusită măestrie a versului, se deosebeşte mai ales printr-o desăvârşită îmbinare a cuvântului cu gândul, printr-o mlădiere a ritmului potrivită cu toate nuanţele unei delicate sensibilităţi”23. Nici Bacovia, oricât de îndatorat (şi, de!, interesat), n-a fost atât de gentil. Ce remarcă el, ca recenzent al „Mugurilor cenuşii”, e „un stil graţios” cu care „autoarea reuşeşte a zugrăvi diferite stări afective ale sale, în cadrul naturei”24. Poeziile, mai adaugă, „ne impresionează mulţumitor”, dar „mai mult prin vocabularul întrebuinţat” (e drept că şi prin „forma atât de originală”25).

Dantele şi cununi

Adevărat că vocabularul Agathei e deja gripat de bacovianism, dar un bacovianism pus pe romanţe: „Te-am aşteptat,/ Dar n-ai venit./ Şi trist parodia/ Amurgul,/ în parcul gol/ Şi veştejit.//…// Şi sufletul/ Gemea la fel./ îndurerat şi trist/ Ca frunza/ Pălea/ Şi el…” („Aşteptare”26). Sau unul exagerat în închipuiri naturaliste, pornite de la câte-un vers bacovian: „Coboară negură/ De corbi/ Să ingereze/ Cărnuri/ Rupte…/ Privesc/ Siniştrii-n/ Ochii orbi,/ Şi sar/ Pe maxilare rupte” („Carnagiu”). Asemenea închipuiri de lirică a cruzimii vin însă în contrast eminent cu pornirile spre reverie şi spre tabloul feminizat al naturii, în care bijuteriile şi garderoba ţin centrul imaginaţiei: „Împurpurate/ Muselinuri/ Albastre, roz/ Şi viorii/ Se risipesc/ Pe bolta-naltă,/ Zâmbind/ Sub tonuri aurii…// Fluidice/ Ca o gândire,/ Iau mii de forme/ Variate,/ Şi subt înfiorări/ Discrete,/ Dispar, în ametist/ Muiate.” („Tablou”). Ori de câte ori se uită la natură, Agatha vede spontan spectacole de feminitate graţioasă (chiar dacă uneori agresată de concupiscenţă): „Văd zâne-n văluri roze,/ Şi nimfe delicate,/ Naiade ce se-ngroapă/ în neguri înspumate;/ Sultane-n pietre scumpe,/ Bacante-n jocuri stranii,/ Şi fauni, demoni, monştri,/ Cu gesturi vinovate” („Orgia amurgului”). Agatha vede fie sinistru, când e bacoviană, fie diafan, când nu e. Picturalitatea ei, observată de Perpessicius, trage însă culorile în giuvaericale, dovedind o imaginaţie strict ornantă („Valul de rubin/ Apune/…// Raze de safir/ Pălite/ Pe deasupra/ Apelor/…// Fire de smarald/ Topite/ De arşiţa/ Dorului” etc. – „Amurg”), aşa încât infernalul bacovian e în totală incongruenţă cu această structură de suavitate. Peisagistica Agathei e dichisire curată iar arta ei poetică e, în fond, una a împodobirii, a preţiozităţilor de găteală. Poate că, de fapt, poeta avea, cum zice Petroveanu, „un temperament în acelaşi timp sentimental, idilic şi tonic”, bun pentru ceva „melancolie argintată” şi pentru „nostalgii caligrafiate discret”27, numai că tare-şi dorea să aibă altul, mai rezonant la disperare şi la funebre. Imaginaţia ei e, însă, profund feminizată şi se învârte cu rigoare în spaţiul domestic şi mai ales pe principiul garderobei. „Arta poetică” a Agathei, chiar şi atunci când e expusă negativ, se trage din conceptul vestimentar, din tradiţia ornamenticii. Ea e o „înveşmântare”, o artă a împodobirilor, chiar dacă e vorba de înveşmântarea unor lucruri stranii, groteşti: „În scrisul meu,/ N-am pus podoabe grele,/ Imagini cu brocarturi aurite,/ Să-nveşmântez/ Schelete de idei”. Şi mai feminină devine această artă poetică atunci când îşi declamă pozitivitatea, pe care latură ea tezaurizează „simţirea” şi accelerează tristeţea, ca toate sămănătoristele: „Ci-n el am strâns/ Simţirea mea trudită,/ Şi pana mi-am muiat-o/ în tristeţe/ Iar slovele îşi prinseră izvorul,/ Din anii stinşi,/ îndureraţi şi grei…” („Introducere”28). Peisajele devin de îndată decoruri interioare şi se încarcă de „dantele” şi „perle”, iar ninsoarea, de-o pildă, se transformă într-un potop de diamante dăruite ca un colan: „Pe efemera clipelor dantelă,/ Perlează străluciri fermecătoare./ Să fie zâne/ Ce dansează-n spaţiu/ Şi ne trimit/ Comori amăgitoare?// Sau poate mâini, suave şi gingaşe,/ Cioplesc în aer mii de diamante,/ Făcând naturii/ Dar de pietre scumpe,/ Cu cizelări/ Din cele mai savante…” („Darurile iernii”). Chiar şi atunci când universul e bolnav sau cotropit de durere, el cristalizează în bijuterii şi flori: „Rubine vii şi calde/ Să picure-n batiste,/ Din piepturile arse/ De friguri şi ftizie,/ Şi albe crisanteme/ Să plângă-ndurerate,/ Când lutul meu va trece/ Solemn în veşnicie…” („Neliniştea eternităţii”). Sensibilitatea se manifestă într-o solidaritate florală a sentimentului, punând dedesubt, fireşte, analogia dramatică dintre destinul trecător al florii şi cel al iubirii: „Nu vreau să moară florile de măr!…/ Căci ele-mi ştiu durerea despărţirii,/ Când tremurau/ în largurile Firii,/ Polenul/ Şi enigmele iubirii…// Nu vreau să moară florile de măr!…/ Căci lor le-am spus prin lacrime dorinţa,/ Când tremura, în sufletu-mi,/ Credinţa/ în dragostea/ Ce-mi stăpânea fiinţa…” („Florile de măr”). Delicateţii imaginative i se adaugă registrul de idilă naturistă, în care elementele petrec în vrajă amoroasă, seducându-se, alintându-se şi sărutându-se reciproc: „Din covorul verde crud,/ într-un joc de graţii line,/ Vă-nălţaţi spre zări senine,/ Tot parfumul, cald, discret./ Vântul serii vă alintă,/ Şi sărută cu nesaţiu/ Trupul vostru violet…” („Flori de iris”). Destinul acestor flori alintate nici nu poate fi altul decât de a deveni „cunună” sau, prin extras poetic, bijuterie: „Cine oare vă va strânge/ în cununi de-mpodobire/ Pentru jertfe de iubire,/ Sau ce suflet de poet,/ Din înfiorarea voastră/ O să smulgă visul lumii,/ încrustându-şi nemurirea/ într-un iris violet!…” (idem). Nici anotimpurile sancţionare nu vin pe altă cale decât a tandreţii. Natura în complet se dedă la giugiuleală. Toamna „îmbrăţişează” lumea, se mişcă feminin şi – fireşte – înveşmântează peisajul cu bijuterii: „Coboară toamna fumurie/ Prin crânguri reci şi pe coline,/ Strângând la pieptul ei/ De aur,/ Albastrul/ Zărilor senine…// Se leagănă uşor pe ramuri,/ Stropindu-le cu chihlimbare,/ Şi din arama-i/ Veştejită/ Ea toarnă/ Mistice tipare” („Pastel de toamnă”). Ba până şi neantul devine aici o „podoabă”: „În care anii să-şi înfigă/ Neantul drept împodobire,/ Când nouri negri/ înfăşoară/ Fluidica/ Nemărginire…” (idem). Anotimpurile mai prielnice sunt ele însele îmbrăţişate de poetă, strânse la piept şi ascunse în suflet: „Am presimţit duioasa ta sosire/ De zână albă, fragedă şi rară,/ Şi din potirul clipelor/ De vraje,/ Te-am strâns în suflet,/ Blândă primăvară!…” („Primăvară”). Când perspectiva e mai amplă – cum ar veni, oarecum cosmică – universul ajunge un fel de fastuoasă sală creştină de bal, plină de lumini şi podoabe: „Cupolă bizantină pare cerul/ Şi stelele par mii de arabescuri,/ Cu încruntări de bronzuri în safir,/ Iar luna îşi revarsă strălucirea/ Ca un fluid de aur care curge/ Din răsturnarea unui larg potir…// Dantelă de argint şerpuitoare/ E apa din grădina adormită,/ – Sculptate-n fildeş, – / Albele narcise/ Adorm sub revărsarea aurită…” („Noapte”).

Bacovianism şi bovarism

Pe măsură ce privirea cade pe lucruri mai apropiate, acestea se relevă tot mai strict în cod ornamental. Dar în general stihiile se poartă strict seducător şi relaţia lor e una de îmbrăţişare: „Soare de iarnă,/ Ce-n falduri roze,/ Dispari în seara/ Ce se coboară,/ Mersul tău leneş/ Prin căi de aur/ E o poemă/ Ce mă-nfioară…// Te duci, alene,/ Zâmbind fantastic/ Prin strălucirea/ De val feeric…/ Te cheamă noaptea/ Să te cuprindă/ Cu braţe pline/ De întuneric” („Imn soarelui”). Când tonul e luat direct din Bacovia, în poezii-replică, vocabularul se înnegreşte de anxietate, dar imaginaţia trage irepresibil la delicateţe iar lumea rămâne un concept casnic, o „ţesătură” care trebuie curăţată: „E zarea cenuşie,/ Ca-n plumburi zăvorâtă,/ Şi negura coboară/ Ca un imens convoi…/ Cad lacrimile iernii/ în fulguiri uşoare,/ Menite să le soarbă/ Covorul de noroi.//…//O, de-aş putea distruge/ Fatala ţesătură/ Pe care stă depusă/ A clipelor cenuşe!…/ Şi dincolo de dânsa/ Să văd cum se înalţă,/ Gândirea mea desprinsă/ Din tristele-i cătuşe…” („Decembrie”). Suferinţa nu se pronunţă nici ea altminteri decât tot în discursul bijuteriilor şi înveşmântării: „Şi cine se strecoară/ Cu ispitiri deşarte,/ Pe chipul meu s-arunce/ A plânsului rubine,/ De umeri să-mi anine/ A desnădejdii mantă,/ Şi-n mâini să-mi furişeze/ Potirul cu suspine!…” („Furtuni de primăvară”). Iar jalea de iubire e, inevitabil, destrămarea unei „ţesături” pe care mai înainte a fost „brodată” dragostea: „Cum se destramă-n fire negre/ Fermecătoarea ţesătură/ Pe care mi-am brodat iubirea/ Şi sclipitoarea-i feerie!…/ Cum n-a rămas decât regretul/ Din tot ce fu întraripare,/ Şi viaţa cât de trist îmi cântă/ Amăgitoarea-i simfonie!…” („Tristeţi din urmă”). Sau, când e mai acută, mai concentrată – o astfel de durere devine, iarăşi, o piatră preţioasă: „Durerea mea,/ Dă-mi mâna!/ M-am rătăcit pe drum…/ Nu-i nimeni,/ Mă întunec,/ Sunt sclava ta de-acum…// Stăpână-ndoliată/ Pe sufletu-mi tăcut,/ Ţi-ai coborât enigma/ Din larg necunoscut,// Sub vălurile-ţi sumbre,/ Mi-a înflorit iubirea/ Şi-n diamantu-ţi negru,/ Mi-ai strâns nefericirea…”. Circuitul imaginar al idilei merge de la flori la dantelă şi se opreşte la diamante. Iubirea însăşi e doar amenajarea unui interior, după un concept de decorator: „Pe catifea de visuri/ Ţi-am decorat magia/ Cu stemă de iluzii/ Şi nimb de duioşie,/ Sub vraja ta, iubire,/ Văzând ca-ntr-un miragiu/ O lume proiectată/ Pe-o axă viorie” („Iubirii stinse”). Singurătatea se poartă şi ea nupţial şi-i dăruie poetei un „măiestrit colan”: „Te caut ne-ncetat, singurătate,/ Să te-nfrăţesc cu sufletu-mi stingher/ Şi prin odaia tristă ca şi mine,/ Te regăsesc în cel mai mic ungher…// …// Comoară de mistere luminate/ Mi-ai dăruit adesea cu elan/ Şi-ai făurit din visurile mele/ Cel mai frumos şi măestrit colan” („Cântecul singurătăţii”). Durerea însăşi are comportament de iubit, cam posesiv, căruia/căreia poeta trebuie să-i împletească alte colane şi să-i dăruiască alte pietre preţioase, nu numai să-l cânte şi slăvească: „Dar, în timp ce mâna ta/ Aspră şi tare,/ Tare şi aspru,/ Trezeşte o vibrare/ în vechea mea rană,/ O, Doamna mea, Durere,// Eu trebuie să te slăvesc/ Şi să te cânt,/ Şi piatra preţioasă/ Şi floarea ce nu piere,/ Să le-mpletesc în păru-ţi,/ Negru ca un mormânt…” („Cantilenă”). Tot pe un suav marş nupţial vine şi tristeţea, nu mai puţin înveşmântată şi acoperită de podoabe şi ea: „Cu braţe încărcate de visare,/ Tristeţea mea,/ Apropie-te-ncet!…// Pe dureroasa clipelor oglindă,/ Să-ţi profilezi/ Etericul portret.// Cu diadema visului/ Pe frunte,/ Cu perlele durerii-mpodobită,// Te voi primi, tristeţea mea” etc. („Chemare tristă”). într-o asemenea gramatică bijuterească lacrimile, fatal, devin „fierbinţi mărgăritare”: „Să nu simţiţi cum plânsul/ îmi clocoteşte-n suflet,/ Şi cum din ochi îmi smulge,/ Fierbinţi mărgăritare!…” („Părinţilor mei”). Se-nţelege de la sine că dacă poetei toate suferinţele îi rezultă bijuterii, broderii şi salbe, transformându-se riguros în ornamente, compatibilitatea ei cu bacovianismul e caz strict – şi dramatic – de bovarism.

O soţie devotată

Nu se schimbă mai nimic în „Pe culmi de gând” (1934), unde perseverează aceeaşi imaginaţie bijuterească, delicată şi preţioasă, dar care se visează tragică: „O mătase fină tremură pe cer./ Simfonia zilei în adâncuri moare./ Pacea peste ape macină mister.// Undele adună din amurg rubine. Irizări de ape,/ îmi vorbesc de tine” etc. („Între zi şi noapte”)29. Lumea rămâne un mare atelier de bijutier, în care se fabrică mici reverii: „Un uriaş rubin/ Se-aprinde-n zare,/ Se cern din el văpăi/ Pe-ntreaga lume” („Taină”). Ispitele bacovianizante s-au mai temperat, dar asta e întotdeauna cu primejdie, căci poeta dă numaidecât peste altele; peste unele pillatiene, de pildă: „Pe chipul Preacuratei, de cedru şi de aur,/ îşi picură tăcerea corole mici de laur./ Norod sfinţit din veacuri icoanele cuprind,/ Sub clipele ce jarul din zare îl aprind” („Natură statică”). În „Lumină”30 nici nu se mai pune cazul bacovian, căci acum poeta îşi arată, cum zice Petroveanu, „disponibilitatea sa de entuziasm pentru fluxul înnoitor al istoriei, pentru revoluţia presimţită şi dorită împreună”, fiind „interesată de prezent şi înfăptuirile lui” şi ridicând „ode tinereţii, construcţiilor transformatoare de cadru şi suflete”31. Aşa e. Bineînţeles că şi entuziasmul e tot bijuteresc: „Cerule,/ Eşti tot mai aproape/ De noi./ Spuza/ Stelelor tale/ Mi se revarsă/ Beteală pe umeri.” („Nocturnă”). Dar fericirile sunt intense şi extrem emfatice: „Aleargă maşina/ Pe gloriosul pământ/ Al Moldovei…/ Spre minunile ei/ De ieri,/ Spre giganticele înfăptuiri/ De azi” („Drumuri”). Leon Baconsky zice că, totuşi, „e prezentă şi aici amprenta vizibilă a creaţiei bacoviene” şi că „universul imagistic al poetului, cadenţele specifice versului bacovian o domină, substituindu-se adesea modului ei personal de receptare şi transmitere a impresiilor”32. Nu prea se mai vede, da-i drept că există un bacovianism de cult, strâns în ciclul devotat „In memoriam”. Poezii de doliu, de amintire, evocări, retrăiri cu religiozitate: „Cu tine-am fost/ Iubitul meu,/ Cu tine,/ Pe drumul lung/ Şi-nsingurat al vieţii” („Aniversara”). O recidivă mai autentică se petrece, totuşi, în „Cu tine, noapte”33. Sigur aici bovarismul s-a întâlnit cu o stare mai adecvată, de apăsare şi singurătate: „Tăcerea ascunde/ Masa de lucru,/ Fotoliile înflorate,/ Glastra cu florile albe.// Soarele trece/ După zarea de sânge,/ Spaima încremeneşte/ Ochiul zilei.// Prin muguri/ Seva primăverii,/ Şi nimic./ Uitare, ceaţă…” („Cu tine, noapte”). Oricât de bine ar fi deprins bacovianismul, Agatha tot bijutereşte lucrează: „Nu pot sfărâma/ Diamantul/ Şlefuit/ Din migala/ Durerilor…// Nici năframele/ Ţesute în/ Aurore de lacrimi/ Cu luceferi/ De dor…” („Anii”). Un fel de „Cântarea Cântărilor” se vor fi vrut „Şoaptele iubirii”34, dialog amoros, nu lipsit de ceva lascivitate în preţiozităţile lui: „Să ne iubim,/ Frumoasa mea,/ Sub bogatul/ Frunziş/ Al copacilor/ Sub giulgiul/ De rouă/ Cu sclipiri/ De diamant”. Fatal! Bijuteriile n-au cum lipsi de niciunde la Agatha; şi nici referinţele funebre, când îl îngână pe Poet. Sinteza nu iese însă. Pietrele preţioase ale Agathei nu se bacovianizează nicidecum. Cam asta-i drama din poezia Agathei: nepotrivirea dintre imaginaţia ei de salon, feminină şi cochetă, şi bovarismul infernalelor. Nimeni nu şi-a dorit mai mult decât Agatha să fie bacovian; nimeni, la urma urmei, nu era mai în drept să fie; poate nici mai dator; dar puţini erau mai nepotriviţi şi mai inapţi pentru aşa ceva. Agathei i s-ar fi potrivit mai bine feeriile, topirile cu extază, de genul celor pe care i le raportează lui Bacovia în „Terase albe”: „Scânteie de mister îndumnezeit mi-e gândul, şi mă avânt cu el, şi plutesc pe nemărginirea spaţiilor şi a apelor, şi nimic nu mă mai leagă de humă. Sufletul prinde aripile văzduhului şi pluteşte pe unde”35. E drept însă că o soţie devotată îşi urmează soţul pretutindeni. Dacă-i poetă, şi în poezie. Şi nu e Agatha singura soţie de poet care a dus devoţiunea până la a-şi imita soţul. Din contră, avem chiar o mică serie de asemenea neveste absolute.