Adrian Stoia - Troițele din Mărginimea Sibiului, parte uitată a patrimoniului cultural sibian

[Convergențe - Lumina]

Fiind din aceeaşi generaţie cu autorul acestei cărţi, am trăit la fel ca şi el, la Sibiu, încă din anii copilăriei, bucuria de a fi fost drumeţ, aproape în fiecare sfârşit de săptămână şi în aproape fiecare anotimp, prin împrejurimile atât de pitoreşti ale oraşului şi mai departe, pe drumurile care leagă între ele aşezările ţinutului. Îmi amintesc cât de des urcam Dealul Guşteriţei, de unde puteai cuprinde într-o privire întreg oraşul, ochiul putând străbate fără oprelişti, până dincolo de colinele împădurite, către crestele înzăpezite ale Făgăraşilor sau ale Cindrelului. Era ca o ispită de a porni la drum, şi nu era loc către care să nu găseşti cărări lesne de străbătut cu pasul, sub umbra pădurii şi cu însoţirea vioaie a unui pârâu, din care să-ţi poţi potoli setea. Plăcerii de a hoinări în voie, şi aparent fără rost, a copilăriei i-a urmat cutezanţa de a răspunde provocărilor primei tinereţi, cu ţinte tot mai greu de atins şi probe de orientare pe teren şi de rezistenţă în parcurgerea altor trasee, mai dificile şi mai lungi. Cu trecerea anilor, colindările prin natură au dobândit un sens mai profund, legat de căutări în orizontul istoriei acestor locuri, nemaifiind doar simple prilejuri de evadare din forfota oraşului, ci şi iscoditoare peregrinări prin vremuri, veritabile întoarceri în timp, pe care le puteau mijloci vizitele în satele de sub munte ori de pe cusul bătrânelor râuri, locuiri străvechi, în care viaţa pulsa încă într-un ritm ancestral.
Este şi sentimentul pe care-l transmite cartea de faţă, acela că te afli în mers, căutând ori descoperind din întâmplare semne care-ţi ghidează deplasarea şi te conduc, segment de drum după segment de drum, spre o destinaţie. Călăuze către înţelegerea tradiţiilor creştineşti, pe care le-au cultivat dintotdeauna obştile româneşti din acest ţinut, crucile şi troiţele marchează un traseu spiritual pe care autorul ne îndeamnă să-l parcurgem, reconstituindu-l şi însemnându-l în conştiinţă ca pe o hartă a identităţii noastre.
A ales zona Mărginimii Sibiului pentru a ne invita la o atare experienţă, dar putea la fel de bine să ne propună să pornim pe cale prin ţinutul Secaşelor sau în părţile dinspre Olt sau în lungul văii Hârtibaciului sau pe Târnave, şi peste tot ne-ar fi întâmpinat aceleaşi repere, la fel ca tot atâtea şanse de regăsire în noi înşine a drumului rătăcit.
Reproducând în esenţă şi aproape invariabil, tema iconografică a Răstignirii, uneori şi pe cea a Botezului Mântuitorului în Iordan, troiţele implantează, din loc în loc, oriunde i-ar purta pe oameni paşii pe parcursul unei zile obişnuite: acasă, pe uliţe, la fântână, pe hotarul satului dinspre câmp ori pe şoseaua către Sibiu, tot atâtea imagini ale Ierusalimului şi tot atâtea evocări ale Bisericii Sfântului Mormânt şi a Învierii Domnului. Umblând cu credinţă şi evlavie faţă de Dumnezeu, orice pas ar face omul nu-i în felul acesta decât un altul adăugat celor prin care acesta îşi împlineşte cuvenitul pelerinaj către Ţara Sfântă.
În cele optsprezece localităţi româneşti mărginene, de la poalele Cindrelului, Adrian Stoia a identificat şi a descris cu stăruinţă aproape patru sute de asemenea troiţe şi cruci, o parte dintre ele vestigii rămase din secolele trecute, însă cele mai multe fiind plantate în zilele noastre, ca să le înlocuiască, de bună seamă, pe cele mistuite de vreme. Din nefericire, cele mai vechi troiţe, fiind totodată şi cele mai preţioase, prin calitatea artistică a imaginilor care le decorează, datorată măiestriei celor mai de seamă zugravi transilvăneni din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, parte dintre ei originari din satele Mărginimii ori doar legaţi sufleteşte de locuitorii acestora (Popa Ioan Grigorievici, Oprea din Răşinari, Vasile Munteanu din Sălişte, Ioan din Poiana, Nicolae din Ludoş, Dimitrie Dimitriu), poartă nu doar rănile provocate de timp, ci şi pe acelea, încă mai dureroase, pricinuite din ignoranţa ori din iresponsabilitatea intervenţiilor de înnoire cu orice preţ, de care se fac vinovaţi unii preoţi sau enoriaşi.
Lucrarea domnului Adrian Stoia reprezintă din acest punct de vedere şi un semnal de alarmă şi un strigăt de ajutor, dar şi o mărturie documentară preţioasă, în perspectiva sumbră a iminentei distrugeri a troiţelor pictate. Pentru că practic nicăieri, în perioada ultimului secol, nu s-a înregistrat măcar vreo singură acţiune de recuperare, prin restaurări ştiinţifice, a icoanelor zugrăvite pe crucile din lemn sau din piatră, cu excepţia doar a celor două sau trei piese, extrase din locurile pentru care au fost clădite şi mutate în anii din urmă în perimetrul Muzeului Astra, din Sibiu.

Lect. Dr. Ioan Ovidiu Abrudan