În 24 ianuarie s-au împlinit 160 de ani de la Unirea Principatelor din 1859. Grație împrejurărilor momentului, de care clasa politică din cele două Principate a profitat cu abilitate, și datorită voinței celor două provincii de a ajunge un singur stat, omogen administrativ și legislativ, unirea n-a rămas doar o chestiune temporară, așa cum își dorise, spre exemplu, Imperiul Otoman, care o recunoscuse, la început, doar pe timpul vieții domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ci s-a transformat într-un proces ireversibil. Acest moment a făcut apoi posibilă întregirea de la 1918. Despre contextul european în care a avut loc acest act fundamental pentru statul român de mai târziu și despre imaginea Principatelor în epocă, am discutat cu istoricul Sorin Iftimi, muzeograf la Muzeul de Istorie a Moldovei, din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” - Iași.
Care era contextul european în care s-a realizat, la 1859, Unirea Principatelor Române sub sceptrul aceluiași domn?
Contextul este unul interesant, în sensul în care, știm, secolul al XIX-lea în Europa este recunoscut drept secolul naționalităților. Foarte multe națiuni aspirau la această idee de a crea state naționale, fie prin unificare, fie prin obținerea independenței de sub stăpânirea a diverse imperii și bineînțeles că nici românii nu puteau să facă excepție. Aspirau la un asemenea stat și și-au creat chiar și o proiecție identitară legată de originea latină, care făcea ca viitorul stat românesc să se înrudească cu state importante având origine romanică - Franța, Italia, Spania. Deci, o companie foarte onorantă, cu rădăcini nobile, care ar fi putut să dea unei națiuni tinere un suport identitar foarte puternic.
Din punct de vedere strict istoric, contextul este legat de ceea ce a urmat după Războiul Crimeii (1853-1856). Faptul că Rusia a fost învinsă în acest război a făcut să fie regândit și statutul Principatelor. Și, în locul suzeranității otomane și protectoratului rusesc, s-a inventat o nouă formulă - aceea de „garanție a celor șapte mari puteri”. În context mai larg, atunci a fost reorganizat și statutul Dunării, ca arteră de circulație europeană. A fost creată Comisia Europeană a Dunării. S-a dorit ca Imperiul Rus să nu aibă acces la gurile Dunării, iar pentru asta era binevenit un stat-tampon în zonă - Principatele Române, care aderau la ideile europene, voiau să se organizeze pe model occidental. Așa a fost acceptată ideea de Principate Unite.
Soluția aceasta, de a alege un domnitor la Iași și același domnitor la București, a fost un fel de „politică a faptului împlinit”, un fel de speculare a unei oportunități, de care au beneficiat atunci cele două Principate și s-a realizat Unirea de la 24 ianuarie 1859, prima unire a românilor, momentul fondator. Din acest motiv nu aș numi acest moment „Unirea Mică”, așa cum este „alintată” uneori, pentru că este cea fundamentală, momentul în care s-a pus piatra de temelie, momentul în care s-a fondat un stat românesc. Denumirea de „România” a apărut în 1862, după ce s-a realizat unificarea instituțională a celor două țări.
De ce au cerut Marile Puteri, în special Turcia, ca această unire să fie recunoscută doar pe timpul vieții lui Cuza?
Imperiul Otoman, direct afectat, s-a împotrivit. Nu-i convenea această situație, ca state europene să se amestece acolo unde Imperiul Otoman era obișnuit să facă regulile jocului, să controleze ce personaje vor ajunge pe tronul Principatelor, cum vor fi acestea administrate. Fiind dezavantajat de aceste transformări, nu a fost de acord. Și acest fapt a fost exprimat într-un mod foarte interesant. De exemplu, sultanul nu a emis un firman de recunoaștere a lui Cuza, ca domn al Principatelor Unite, ci a emis două firmane diferite - unul de recunoaștere a lui Cuza ca domn al Moldovei și altul de recunoaștere a lui Cuza ca domn al Țării Românești. Au urmat doi-trei ani de negocieri și cu puterile europene, și cu Imperiul Otoman și în cele din urmă s-a recunoscut unirea, dar pentru perioada domniei lui Cuza. Dacă ar fi fost înlăturat Cuza și s-ar fi căutat o formulă de conducere a celor două principate, Imperiul Otoman și chiar Imperiul Austriac își rezervau dreptul de a reveni asupra soluției unirii.
Ce rol a jucat diplomația românească în recunoașterea unirii depline a celor două provincii?
Sunt evidente meritele personale ale câtorva personalități care aveau în spate o anumită experiență politică, experiență în funcții publice, relații personale, își făcuseră studiile în diverse capitale europene, dar care nu erau diplomați de carieră. De exemplu, la Constantinopol a mers Costache Negri. Era un om cu foarte bune legături acolo, cu o bună imagine, cu o bună reputație și putea să-și folosească această poziție pentru obținerea unei recunoașteri avantajoase pentru Principate. În alte părți a mers Vasile Alecsandri, care era cărturar, poet, dar nu diplomat de carieră. Ludovic Steege, la fel. Era medic de profesie, cu legături importante la Viena, la Berlin, dar nu diplomat. Cu toate acestea, ei au dat măsura inteligenței și calităților lor personale, reușind să obțină pentru Principatele Române această recunoaștere.
Care au fost prioritățile tânărului stat român?
În primii ani (1859-1862), prioritatea a fost unificarea instituțională. Pentru că existau două parlamente, două guverne, instituții dublate în cele două părți. S-a reușit într-un interval destul de scurt unificarea acestora și apoi lucrurile s-au tot concentrat la București. Această unire s-a făcut pe modelul francez, în care capitala era totul. Dacă s-ar fi făcut după model german, ar fi existat mai multe nuclee urbane, de nivel relativ egal. Dar pe modelul francez, rezultatul a fost această centralizare, care s-a dovedit ulterior excesivă și care și astăzi este discutată.
„Ieșenii, moldovenii și-au dorit foarte mult această unire”
Cum arătau cele două principate în 1859?
Cele două principate nu erau chiar egale, pentru că Moldova nu mai era întreagă. Pierduse Bucovina, în 1775, în favoarea Austriei, pierduse jumătatea de răsărit - Basarabia - în 1812, în favoarea Rusiei. Nu știu cum s-ar fi pus problema dacă cele două țări (Moldova și Țara Românească) erau în deplinătatea lor teritorială, în integritatea lor istorică. Poate că s-ar fi negociat altfel termenii. Însă există această percepție că, la momentul respectiv, Moldova, chiar dacă mai puțin populată, mai puțin întinsă, era ceva mai occidentală ca dezvoltare urbană, a drumurilor, a capitalei. Iașiul părea un centru aristocratic, cu o structură mai bine modernizată. După unire, centrul fiind la București, acolo s-au concentrat resursele. Și, în foarte scurt timp, s-a creat un decalaj mare între cele două capitale. Cu toate acestea, ieșenii, moldovenii și-au dorit foarte mult această unire. Unul dintre ei a fost Mihail Kogălniceanu, care, referitor la sacrificiul orașului Iași, spunea: „Mai bine să crească iarbă pe străzile Iașiului, dar să se facă Unirea”. Miza părea mult prea mare, mult prea înaltă, ca să se împiedice în egoismul unui oraș, în comoditățile lui.
Apropo de sacrificiul acesta, evocând atmosfera din Iaşi, de după 1862 (deci după stabilirea capitalei la București), monografistul N.A. Bogdan nota că oraşul avea „o existenţă din cele mai triste”. De ce?
Renunțând la resursele care întrețineau o capitală, evident că Iașiul a avut un ritm de dezvoltare mult mai lent. În plus, familiile boierești, intelighenția, elita - mândria orașului de până atunci - ar fi putut să continue să locuiască aici și să negocieze mereu avantaje pentru Iași. Dar cei mai mulți au preferat să se mute în noua capitală, acolo unde erau oportunitățile, unde se petrecea istoria, unde erau funcții, lucruri de înfăptuit. În felul acesta, Iașiul s-a provincializat cumva. S-a „mângâiat” cu ideea unei capitale culturale, pentru că universitatea ieșeană încă reprezenta ceva, apoi a mai fost activitatea Societății „Junimea”, care a ținut sus steagul direcției în care să se dezvolte cultura românească originală. Totuși, decalajele se acumulau. Iașiul se retrăgea discret din istorie, lăsând Bucureștiului rolul central.
Cum se explică alegerea Bucureștilor drept capitală, în contextul politic al epocii?
Din mai multe motive capitala nu putea fi la Iași. Unul dintre acestea a fost faptul că se afla foarte aproape de granița cu Imperiul Țarist, care de mai multe ori a intrat în Principate, le-a ocupat de câte ori a dorit. Strategic, nu era în regulă să ai o capitală situată foarte excentric față de restul teritoriului. Iașiul a fost un loc foarte bun pentru acea Moldovă istorică, mare. Adică, acea Moldovă care cuprindea și Basarabia. Pentru că era relativ în mijlocul țării, la cea mai bună trecere peste Prut și de la Iași se administrau cel mai bine cele două teritorii, de la stânga și de la dreapta Prutului. În momentul în care Moldova a pierdut Basarabia, Iașiul a devenit excentric față de axul regiunii.
Unirea s-a dorit a fi totală, „fără rezerve”
Anul trecut s-a vorbit foarte mult despre cei 100 de ani de la întregirea țării. Dar despre etapele care au precedat și au pregătit momentul 1918 s-a cam uitat. Mă refer aici în special la momentele 1859 (Unirea Principatelor) și 1877-1878 (obținerea independenței). În ce măsură ar fi fost posibilă o Românie întregită, la 1918, dacă la 1859 ar fi existat doar o unire de tip federativ a Principatelor, cu guverne și administrații separate?
Aniversarea independenței, o aniversare foarte importantă, care a fost anul trecut, a trecut uitată și de istorici, și de autorități. Ideea de „România 100” a orbit pe toată lumea și n-a mai rămas loc pentru altceva. Dar noi, cei care am trecut totuși printr-o școală în care se învață aceste lucruri, putem să revenim la abordarea firească, mai ales că anul acesta ne ajută - se împlinesc 160 de ani de la prima unire. Deci, putem să ne revenim după „România 100” și să ne reevaluăm istoria. Revenind, unirea a fost atât de dorită, încât s-a vrut a fi totală. Fără rezerve, fără reminiscențe feudale teritoriale. Instituțiile din cele două Principate au fost cumva pregătite pentru unire încă de pe la 1831-1832, când s-au creat, prin cele două regulamente organice, tot felul de instituții asemănătoare. E o discuție importantă pentru că, într-adevăr, momentul Unirii de la 1918 a fost măreț, sublim, dar după aceea a urmat o perioadă foarte dificilă de armonizare legislativă. Într-un fel erau reglementate lucrurile în Transilvania, după regulile austriece, în alt fel în Basarabia, după regulile Imperiului Țarist. A menține în granițele aceluiași stat reglementări atât de diferite ar fi fost ceva și foarte dificil, și nedorit oricum de generația de atunci. Din acest motiv, este o chestiune care merită analizată și dezvoltată mai atent. Și unirea cu Transilvania, și cea cu Basarabia s-au făcut, inițial, cu condiții, cu rezerve. Ca după aceea să se revină și să se spună - „unire fără condiții”. Se dorea un stat unitar, uniform, care să funcționeze la fel. Deci, ca opțiune, în epocă, aceasta a fost - o unire deplină, totală și un stat omogen.
Unirea de la 1859 a însemnat, de fapt, un proces de centralizare, în vederea armonizării administrative și legislative a Principatelor. Astăzi se vorbește foarte mult despre nevoia de descentralizare. E acesta reversul medaliei în istoria noastră?
Ideea de descentralizare este interesantă. Dar și aceasta poate fi făcută bine sau rău. Descentralizarea nu este neapărat mai bună, este prezumtiv mai bună - să dorești să cobori decizia la nivelul comunităților locale, să spui că acestea își cunosc cel mai bine interesele, își gestionează mai atent resursele. Dar toate aceste lucruri sunt teoretice. Urmând un proces de descentralizare care nu e foarte bine cumpănit, se poate ajunge și la rezultate deplorabile. Rețeta în sine nu asigură neapărat succesul, nu asigură neapărat o țară mai bună.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius