Poezia lui Alecsandri a fost preţuită în mod deosebit în Transilvania, chiar dacă poetul Doinelor şi lăcrămioarelor a ironizat caustic în Dicţionarul grotesc limbajul latinizat şi scrierea etimologică ale urmaşilor Şcolii Ardelene. Să nu uităm că unul dintre primii săi dascăli a fost călugărul maramureşan Gherman Vida, cel care purta în desagă manuscrisul Hronicii lui Gheorghe Şincai, chiar dacă G. Bogdan-Duică nu atribuie acestui moment biografic nici o însemnătate.
„Nimic nu-i va fi rămas poetului nici din firea lui Gherman Vida, care era un negustor călugărit, traducătorul unei gramatice franceze greoaie şi proprietarul unui manuscript al cronicii lui Şincai, dascăl adăpostit în casa lui Alecsandri. Vreun cuvânt despre românism şi nobleţă, poetul va fi auzit de la el, însă în forme dur maramureşene şi – prea copil încă – nici nu le va fi înţeles” (v. Vasile Alecsandri, Povestea unei vieţi, Bucureşti, Cultura naţională, 1926, p. 8).
Alecsandri a fost preţuit la Blaj şi pentru că poezia lui exprimă patetic şi convingător cultul pentru latinitate, mândria originii romane – idei cardinale în opera corifeilor Şcolii Ardelene şi permanenţe ale spiritului blăjean. Sentinela Română era una din cele mai recitate poezii la serbările şcolare blăjene – ne spune Nicolae Albu, istoricul învăţământului blăjean: „Cine eşti? De unde eşti? / Pe la noi ce rătăceşti / – Sunt român şi sunt oştean / De-a-mpăratului Traian/”.
Iată de ce în 1878, când Vasile Alecsandri obţine la Montpellier (Franţa) premiul întâi pentru oda Cântecul gintei latine – omagiul poetic adus familiei popoarelor latine – în ţară, vestea premierii bardului nostru naţional a avut un ecou extraordinar, iar la Blaj, profesorii Ioan Micu-Moldovan, Ioan Mărculeţiu şi Dr. Al. Grama alcătuiesc un Proiect de adresă, o felicitare însufleţită dedicată poetului. Vestea premierii poeziei este asociată cu izbânzile răsunătoare de la Plevna pentru neatârnare. Scrisoarea demonstrează încă o dată că marii dascăli ai Blajului au trăit marile momente de afirmare naţională la o înaltă temperatură sufletească.
„Domnule! Ştirea despre strălucitul triumf ce l-ai săcerat în nobila concurenţă cu ocaziunea jubileului bimilenar al cetăţii Montpellier a produs în noi convicţiunea, cum că în timpul din urmă vechiul adagiu al străbunilor: nulla calamitas sola, cu privire la naţiunea română, s-ar putea schimba şi în nullus triumphus solus.
Entuziasmul nostru pentru triumful armelor române era însă recent, când acela, deşi deja la un grad înalt, trebui să crească şi mai tare, auzind despre triumful lirei române, cu ocaziunea jubileului bimilenar al cetăţii Montpellier. Armata română a stors respectul şi stima inimilor, lira română a câştigat iubirea şi simpatia amicilor. Arma şi lira s-au unit, Plevna şi Montpellierul şi-au întins mâinile pentru a mări triumful românilor.
Onoarea, renumele şi gloria pentru învingerea pe câmpul de bătălie în prima linie se cuvine celor ce s-au luptat cu inamicul şi cu elementele naturei, onoarea, renumele, gloria şi nemurirea pentru învingerea în câmpul artei se cuvine celui ce s-a luptat şi cu geniul şi cu prejudecăţile străinilor, ce de mult apasă greu pe naţiunea română.
Până acum anul, fieştecarele dintre noi, de câte ori ne-am desfătat în productele Domniei Tale literare, totdeauna îţi gratulam şi te felicitam din inimă, însă numai cu cugetul, acum când numele îţi sună cu mândrie în toată gintea latină, când ai avut noua fericire, de a fi declarat bardul ei, îţi gratulăm şi te felicităm cu toţii în comun şi cu cuvântul.
În urmă, având în triumful acesta iarăşi o dovadă eclatantă, cum că poporul român nu are să moară, ci să trăiască, şi încă în glorie şi, fiind de fermă credinţă că va şi trăi, îţi poftim din inimă română, viaţă îndelungată şi fericită, ca încă mult timp să poţi desfăta poporul român şi estinde şi mai departe frontiera gloriei lui, ca la timp şi el să poată intra cu gloria câştigată pe câmpul reginei artelor, în concertul unanim al popoarelor gintei latine” (apud. Şt. Manciulea – Din legăturile lui Vasile Alecsandri cu Blajul, în „Cultura creştină” (Blaj), An XVIII, 1938, nr. 67, p. 344-350). Ca şi Sentinela română, Cântecul gintei latine s-a bucurat de o mare popularitate în Transilvania şi la Blaj îndeosebi, fiind recitat şi cântat. Ultima poezie a inspirat şi un cântec evocator al împrejurimilor „romanţate”, în care, „fiind cel mai june, Vasile Alecsandri” a obţinut laurii nemuririi în oraşul francez: „De la Dunăre la Sena / Din Carpaţi la Pirinei / Ginta nobilă, latină / Şi-adună poeţii săi. // Toţi iau lira şi-o acordă / Şi-apoi cântă-armonios / Numai unul stă deoparte / Şi suspină dureros / El e fiul cel mai june / E Vasile Alecsandri…” Bunicul meu, preot greco-catolic într-un sat de pe Someş, absolvent de Teologie de la Gherla, la începutul veacului, îl cânta cu mândrie, având ochii umbriţi de lacrimi.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius