Saga Polara Partea I. 1893-1896
A fost o idee bizară: să laşi o corabie de lemn să îngheţe în Oceanul Arctic şi să pluteşti în derivă odată cu gheţurile, până dincolo de Polul Nord.
Când lucrurile nu au mers conform planului, Fridtjof Nansen, un îndrăzneţ cercetător norvegian, a pornit cu sania trasă de câini şi cu un singur însoţitor către locuri unde nimeni nu mai păşise vreodată.
Text: Hampton Sides
În largul fiordului, pe o limbă de pământ stâncos unde ajungi după o cursă scurtă cu feribotul din centru, oraşul Oslo a creat un soi de cimitir naţional pentru vase celebre. E o chestie norvegiană –care altă ţară ar mai construi cripte publice în jurul celor mai iubite ambarcaţiuni ale sale, transformându-le în altare?
Aici, pe Peninsula Bygdøy, vizitatorii pot petrece zile întregi hoinărind prin muzee splendide care adăpostesc corăbii vikinge, vase de luptă din secolul al XIX-lea şi chiar celebra ambarcaţiune din plută a lui Thor Heyerdahl, Kon-Tiki.
Dar cel mai frapant dintre templele nautice din Oslo este o structură ascuţită din sticlă şi metal, care se ridică din apă sub forma unui A uriaş. În interior, scăldată în lumina filtrată, se află un velier robust din lemn, construit în 1892 – Fram.
Fram (care înseamnă „înainte”) este poate cea mai celebră ambarcaţiune din îndelungata istorie maritimă a Norvegiei, un adevărat simbol al explorărilor polare. Nimic din această veritabilă arcă burtoasă nu ar putea sugera măcar încercările cumplite prin care a trecut. Povestea lui Fram este o saga nordică modernă, o poveste despre dificultăţi inimaginabile şi eforturi inteligente, strâns legate de identitatea naţională a Norvegiei. Ambarcaţiunea în sine este o minune a tehnologiei – carena sa consolidată a rezistat timp de trei ani strânsorii gheţurilor arctice. Fidelă numelui, care celebrează atacul frontal, Fram a forţat latitudinile, avansând spre nord mai mult decât orice alt vas înaintea sa.
Principalul „motor” al lui Fram, genialul şi capriciosul savant-explorator care a comandat construcţia ambarcaţiunii şi a condus-o în prima călătorie – dement de periculoasă – prin ceţurile polare, rămâne un erou naţional. Numele său este Fridtjof Nansen şi, deşi azi nu este la fel de cunoscut în afara Norvegiei ca alţi aventurieri polari de marcă – Peary, Scott şi Amundsen – ar merita să fie. Pentru că Nansen a fost pur şi simplu părintele expediţiilor polare; toţi ceilalţi pot fi consideraţi, într-un sens foarte propriu al cuvântului, învăţăceii lui.
Nansen era un bărbat zdravăn, blond şi cu pielea albă, cu o privire rece şi o faţă agresivă, care părea uşor în dezacord cu rafinamentul său intelectual. Se deosebea de adepţii gloriei donquijoteşti care au marcat în bună parte epoca de aur a explorărilor polare. L-am putea considera un viking renascentist: scriitor talentat, lector apreciat, zoolog de primă mână şi om de stat proeminent. Vorbind fluent cel puţin cinci limbi, priceput în mânuirea aparatului de fotografiat, a făcut hărţi şi ilustraţii minunate, a întreţinut o corespondenţă ştiinţifică voluminoasă şi a adus în toate explorările sale un element de precizie cerebrală. Un om de ştiinţă german contemporan spunea că Nansen „ştia să folosească la fel de bine microscopul, pioletul şi schiurile”, iar realizările lui ştiinţifice au fost remarcabile, inclusiv o lucrare revoluţionară asupra naturii sistemului nervos central.
În 1888, Nansen a condus prima traversare a Groenlandei – pe care, în stilul lui tipic, modest, a numit-o „o tură pe schiuri” –, dar a ratat ultimul vas spre casă şi a fost obligat să-şi petreacă iarna vânând foci, învăţând să meargă cu caiacul şi trăind printre groenlandezi. Această experienţă a stat la baza apreciatei sale relatări, Prima traversare a Groenlandei, publicată în 1890, ca şi a unei lucrări etnologice pline de vioiciune, Viaţa eschimoşilor. După aventurile lui din Groenlanda, a devenit un mare promotor al sportului pe schiuri. La Muzeul Schiului Holmenkollen din Oslo, Nansen este prezentat ca o zeitate pe două tălpici, învelită în blănuri – un întemeietor al sportului naţional al Norvegiei.
Cu toate realizările atât de diverse din viaţa lui Nansen, dificila călătorie a lui Fram, din 1893 până în 1896, a fost cea care a adus dramatismul în povestea vieţii lui. Expediţia se baza pe o idee atât de bizară, încât cele mai înalte autorităţi ale timpului în materie de Pol, inclusiv Royal Geographical Society, au considerat că era sinucidere curată. Nansen a programat să rămână blocat în gheţurile arctice – sau, după cum s-a exprimat el, „să ne abandonăm gheţurilor”.
Nansen a căutat să îmbunătăţească experienţa unei explorări polare care se încheiase dezastruos. În 1879, vasul american USS Jeannette rămăsese blocat în banchiză, la nord de Siberia. A plutit în derivă în Arctica timp de 21 de luni, dar în final a fost zdrobit de gheţuri şi s-a scufundat pe 13 iunie 1881. Deşi echipajul a sprintat curajos spre Siberia, peste jumătate din cei 33 de membri ai expediţiei şi-au pierdut viaţa. Trei ani mai târziu, obiecte de pe Jeannette au fost găsite pe coasta Groenlandei, aduse la ţărm de valuri după ce plutiseră în derivă mii de kilometri, pe gheţuri.
Citind despre obiectele de pe Jeannette, Nansen s-a întrebat dacă nu cumva curentul puternic care străbate Arctica pe direcţia est-vest putea ajunge la Polul Nord – sau cel puţin pe aproape. Aşa s-a născut o idee. Era un gând neortodox, spune biograful lui Nansen, Roland Huntford, „să iei forţele naturii şi să încerci să colaborezi cu ele, nu să le înfrunţi”.
Şmecheria, desigur, era să construieşti un vas mult mai puternic decât Jeannette, iar în 1891, Nansen a angajat un genial arhitect naval de origine scoţiană, pe nume Colin Archer, care să facă acest lucru. Proiectul lui Archer prezenta o carenă curios rotunjită, fără o chilă pronunţată, cu puţuri prin care elicea şi cârma puteau fi scoase din apă şi aduse la adăpost de gheţurile care ar fi strivit vasul. Carena a fost ranforsată cu grinzi puternice. Pentru a le ţine cald exploratorilor, Nansen a izolat vasul cu pâslă groasă, păr de ren, aşchii de plută şi smoală. Pentru a lupta împotriva întunericului permanent al nopţii polare, a fost instalată o moară de vânt care să pună în funcţiune lămpile electrice. Sub punte se afla un salon cochet, decorat cu capete de dragon sculptate, şi o bibliotecă pe care Nansen însuşi a umplut-o cu aproximativ 600 de volume, atent alese.
Nansen a declarat că vasul este gata. În prezenţa a mii de oameni care au umplut portul, soţia lui Nansen, Eva, a botezat vasul Fram. Cu un echipaj de 13 oameni şi provizii pentru cinci ani, Nansen a plecat din Oslo, în vara lui 1893, spre Insulele Noua Siberie.
Conform aşteptărilor, Fram a rămas blocat între gheţuri în septembrie. Presiunea era mare, iar gheaţa care se mişca în permanenţă şi zgâria vasul producea zgomote teribile. „A început un zgomot asurzitor şi tot vasul se cutremura”, scria Nansen. „Zgomotul creşte treptat, până când sună ca tuburile unei orgi.” După două zile, scria el din nou, gheaţa „face tot posibilul să-l facă praf şi pulbere pe Fram”. Însă acesta a rezistat cu uşurinţă strânsorii înfricoşătoare, ridicându-se pur şi simplu deasupra banchizei. Cu timpul, Nansen a ajuns să scrie: „Râdem de gheţuri; trăim ca într-un castel invincibil.”
Fram a continuat să călătorească pe sloiuri, către Pol, câţiva kilometri pe zi. În ciuda mai multor probleme – între care şi atacul unui urs polar, care a muşcat un membru al echipajului şi a omorât doi câini – primii doi ani ai călătoriei au fost nesperat de uşori. Oamenii mâncau bine în salonul luminos şi cald – unde o orgă automată cânta în lunga noapte arctică, iar lămpile electrice, scria Nansen, „aveau asupra spiritului nostru efectul unui vin bun”. Oamenii îşi publicau propria revistă, organizau ieşiri la schi pe gheaţă, pentru antrenament, sondau şi făceau nenumărate măsurători. Plictiseala le era tovarăş nedespărţit – un membru al echipajului blestema „viaţa monahală pe care o ducem în această zonă moartă”, dar oamenii lui Nansen nu sufereau. „Eu însumi”, scria el, „nu am dus niciodată o viaţă mai hedonistă”.
La începutul celui de-al doilea an însă, a devenit evident că Fram nu avea să ajungă la Pol. Pentru a-şi atinge obiectivul, Nansen trebuia să iasă dintre gheţuri cu săniile trase de câini şi să pornească la atac. Şi-a ales un însoţitor, pe Hjalmar Johansen şi, în martie 1895, după două starturi false, cei doi au abandonat confortul de pe Fram. O salvă de tun a bubuit asurzitor când cei doi schiori şi 28 de câini, trăgând după ei trei sănii şi două caiace, au pornit către nord. Nansen şi Johansen au început să aibă probleme în scurt timp – teren imposibil, probleme cu echipamentul, gheţuri plutitoare rapide care îi purtau înapoi. Cum proviziile începeau să se împuţineze, au început să-i măcelărească pe câinii mai slabi, cu care i-au hrănit pe ceilalţi. În aprilie ajunseseră atât cât putuseră de aproape de Nord: 86°14’ latitudine N. Deşi îi mai despărţeau 364 de kilometri de pol, se aventuraseră către nord mai departe decât oricare alt om înaintea lor. A fost, într-o singură mişcare, cel mai mare progres înregistrat în aproape 400 de ani de explorări arctice.
Nansen îi promisese Evei că se va întoarce viu şi acest lucru era mai important pentru el decât să rişte să moară – şi să devină nemuritor – la Pol. „Te gândeşti la mine”, îi scrie el într-o noapte, în jurnalul lui. „Gândurile tale zboară către nord, peste întinderea dezolantă. Nu ştiu unde să mă caute.”
Astfel, prudent, Nansen s-a întors. Cei doi nu au mai încercat să ajungă la Fram, care oricum plutise în derivă şi ar fi fost acum imposibil de găsit. În schimb, s-au îndreptat spre îndepărtatul arhipelag Franz Joseph, la aproape 1.000 de kilometri spre sud. Călătoria lor disperată peste gheţuri se înscrie cu siguranţă printre cele mai chinuite şi mai intense marşuri polare efectuate vreodată. De-a lungul săptămânilor şi lunilor şi-au ucis toţi câinii (tăindu-le gâtul, ca să economisească muniţia). La un moment dat, au fost siliţi să mănânce fiertură din sânge de câine. „Dacă aş spune că era bună, aş minţi”, scria Johansen. „Dar am înghiţit-o şi asta a fost cel mai important.”
Toată vara lui 1895, Nansen şi Johansen au căutat în zadar Franz Joseph. „De un sfert de an colindăm printr-un deşert de gheaţă”, scria cuprins de disperare Nansen, „şi încă suntem aici”. Deplasându-se uneori cu schiurile, alteori pe jos sau cu caiacele, cei doi încercau să-şi croiască drum printr-un nesfârşit labirint de gheţuri plutitoare şi canale de mâzgă topită. Nansen a recunoscut că el şi Johansen nu aveau „pentru moment nicio perspectivă; gheţuri îndesate unele în altele, imposibil de trecut, în toate direcţiile, proviziile care dispar rapid şi, în plus, nimic de prins sau de împuşcat… Noaptea stau treaz cu orele şi îmi chinui mintea, încercând să găsesc o soluţie.”
În sfârşit, pe 6 august, cei doi au ajuns pe o insulă – primul ţărm pe care păşeau după mai bine de doi ani – şi soarta li s-a schimbat. Vânând urşi polari şi morse, au început să mănânce carne din belşug şi şi-au recăpătat forţele. Îndreptându-se spre sud, prin arhipelagul plin de gheţuri, pe 26 august şi-au dat seama că vor fi nevoiţi să petreacă departe de casă încă o iarnă arctică fioroasă. Folosind un tălpic de sanie pe post de piolet, Nansen şi Johansen şi-au improvizat un bârlog. Acolo şi-au petrecut următoarele nouă luni, împărţind acelaşi sac de dormit unsuros şi supravieţuind cu fiertură de carne de urs polar şi carne de urs prăjită în untură de morsă. Deşi prizonierii unor condiţii atât de dure, au rămas, în mod remarcabil, cu mintea întreagă. „Nu ne-am certat”, avea să spună mai târziu Johansen. „Singura chestie este că eu am prostul obicei să sforăi, iar Nansen mă tot înghionteşte în spate.” După cum a scris şi Nansen în jurnal, „Johansen a adormit şi face să răsune coliba. Mă bucur că mama lui nu-l poate vedea acum, aşa de negru, slinos şi zdrenţăros cum a ajuns”.
Când a început dezgheţul primăverii, Nansen şi Johansen s-au aventurat afară din adăpostul lor. Au cotit spre sud prin arhipelag, cu schiurile şi caiacul. Când o morsă i-a răsturnat caiacul lui Nansen, cei doi au poposit pe Insula Northbrook, ca să-l usuce. Aici au început să se pregătească pentru o călătorie periculoasă, peste ape, către Spitsbergen, unde nutreau speranţa excesiv de optimistă că vor fi salvaţi de un vas norvegian de pescuit. Însă pe 17 iunie, lui Nansen i s-a părut că aude un sunet familiar venind de undeva, de peste întinderile îngheţate: un lătrat de câine. A pornit singur pe schiuri, peste terenul accidentat, urmărind sunetul. Nansen scria: „Brusc, mi s-a părut că aud un strigăt de om… Inima a început să-mi bată cu putere, tot sângele mi-a fugit în creier… Am strigat din toate puterile.” Într-adevăr, la o oarecare distanţă, categoric era o altă fiinţă umană. Nansen s-a apropiat de siluetă şi în curând cei doi s-au bucurat de un veritabil moment Stanley-Livingstone.
„Nu eşti Nansen?”, l-a întrebat omul în engleză, studiind epava umană slinoasă şi neagră de funingine din faţa lui.
„Ba da, eu sunt. Doamne, cât mă bucur să te văd!”
„Ai făcut ceva drum”, i-a spus omul lui Nansen. „Sunt foarte fericit să fiu primul care îţi urează bun-venit înapoi.”
Salvatorul lui Nansen era un respectat explorator britanic pe nume Frederick George Jackson. Întâmplarea face că acesta îl întâlnise pe Nansen la Londra, în urmă cu patru ani. Jackson îşi condusese vasul, Windward, până pe Franz Josef, pregătindu-se şi el să încerce să ajungă la Pol. Exploratorul nu îl căuta neapărat pe Nansen, dar ştia că e posibil ca norvegianul să se afle în acea zonă.
Totuşi, şansele de a se întâlni pe această insulă pustie erau foarte mici, iar dacă Jackson nu ar fi apărut în acel moment, foarte probabil că Nansen şi Johansen ar fi murit. Jackson i-a primit cu braţele deschise pe cei doi în baraca în care îşi stabilise cartierul general şi unde au aşteptat vasul Windward – trimis în Anglia cu un an înainte, după provizii – pentru a-i duce cât mai repede acasă.
Când Nansen şi Johansen au revenit în Norvegia, în vara lui 1896, parcă s-ar fi întors de pe faţa nevăzută a Lunii. Primirea eroului a devenit şi mai entuziastă o săptămână mai târziu, când a sosit vestea cea bună: Fram, sub comanda căpitanului Otto Sverdrup, se eliberase din gheţurile arctice şi se întorcea acasă în siguranţă.
Nu contează că Nansen nu şi-a atins neapărat obiectivul de-a ajunge la capătul Pământului. S-a apropiat foarte mult şi a făcut-o cu stil şi graţie, într-o epocă în care compatrioţii lui, încă sub regim suedez, tânjeau după un erou naţional. Chiar dacă Nansen a avut şi noroc pe parcursul expediţiei sale, faptul că niciun membru al echipajului nu şi-a pierdut viaţa rămâne o dovadă a judecăţii sale sănătoase şi vizionare.
Dincolo de demonstrarea teoriei despre curentul polar, Nansen a mai făcut o descoperire importantă referitoare la zona arctică: era o mare extrem de adâncă, având un capac de gheţuri veşnic mişcătoare – şi aproape complet lipsite de porţiuni de pământ. Cu alte cuvinte, zona arctică era un ocean.
Nansen a devenit o vedetă mondială, pentru care doamnele făceau obsesii şi leşinau, şi a fost omagiat în toasturile feluriţilor demnitari, de la Jules Verne până la preşedintele SUA, William McKinley. Existau sardele „Nansen”, cântece cu Nansen şi chiar o marcă de băutură alcoolică scandinavă „Nansen”. După numai câteva luni, a pornit într-un lung turneu al victoriei, pentru a promova Spre Pol, tulburătoarea relatare a odiseei sale.
Una dintre multele particularităţi admirabile ale lui Nansen, rar întâlnită la un explorator, era aceea că ştia când să renunţe. Simţind că zilele sale de aventură trecuseră, Nansen a lăsat încercările de a cuceri Polul în seama lui Peary, Scott şi a compatriotului său Amundsen (care chiar a mers cu Frampână în Antarctica şi l-a folosit pentru a-şi lansa prima călătorie istorică spre Polul Sud). Cât despre Nansen, el s-a lansat hotărât în domenii cu totul noi: oceanografie, meteorologie, diplomaţie. În 1906, la un an după ce Norvegia îşi obţinuse independenţa faţă de Suedia, Nansen a devenit primul ambasador al ţării sale în Marea Britanie. După moartea Evei, Nansen a apărut alături de o succesiune impresionantă de frumuseţi internaţionale, clădindu-şi în acelaşi timp o carieră în domeniul umanitar. Numit Înalt Comisar pentru Liga Naţiunilor, a contribuit la repatrierea prizonierilor de război şi la rezolvarea crizelor refugiaţilor din Turcia şi Uniunea Sovietică de după Primul Război Mondial – eforturi dificile, peripatetice, care i-au adus Premiul Nobel pentru Pace, în 1922.
Nansen a murit în urma unui atac de cord, în 1930 pe balconul reşedinţei sale elegante din Lysaker, lângă Oslo, unde cenuşa lui este îngropată sub o piatră funerară simplă, pe peluza dinspre sud. Avea 69 de ani. În prezent, casa – numită Polhøgda – adăposteşte un institut (dedicat în principal politicilor pentru energie şi mediu) şi un mic muzeu. Sus, în biroul lui Nansen din turn, încă se află obiecte din perioada lui de explorator, aşa cum le-a lăsat chiar el: hărţi şi diagrame vechi, în descompunere; o pereche de „ochelari de soare” inuiţi, confecţionaţi din lemn cu fante pe post de lentile; şi o blană de urs polar, pe jumătate putrezită, întinsă pe podeaua de scânduri care scârţâie. De aici poţi privi până dincolo de pădurile dese, spre fiordul rece unde a fost lansat Fram şi unde acum se odihneşte în splendidul său mormânt vasul – nu al lui, ci al Norvegiei. Scaunul de la biroul lui Nansen este întors către fereastră, cu faţa îndreptată către singura direcţie pe care a cunoscut-o vreodată dr. Fridtjof Nansen – înainte.
Citeşte şi Saga Polara Partea a II-a. 2007.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius