Lumea ţărănească nu mai există, s-a spus. Ţăranii au dispărut. Un sociolog francez îşi intitulează cartea cea mai importantă a carierei sale de savant, „Sfârşitul ţărănimii”. Un romancier siberian, Valentin Rasputin, face din tema despărţirii ţăranului de satul lui, subiectul unuia dintre cele mai tulburătoare romane ale veacului, cu titlul „Despărţirea de Matiora”. Romancierul total al lumii ţărăneşti, scriitorul Dinu Săraru, îşi intitulează trilogia ţărănească simplu, „Nişte ţărani”.
Nişte ţărani traversează veacul, vădindu-se drept cei mai teribili martori şi mărturisitori ai acestui veac tulburat. Dacă ţăranii lui Dinu Săraru n-ar fi existat, dacă n-ar fi fost mutaţi de pana maestră a geniului său epic în rama celui mai tulburător povestariu, care-i păstrează vii ca să fie măsura veacului şi înţelepciunea lui, unde-am căuta învăţăturile timpurilor acestora cu teroarea lor fără de asemănare?
Ne putem întreba, aşadar, dacă ţăranii au dispărut ori s-au mutat vremelnic, pe durata terorii, în idee, în romanul ţărănesc, în mit, în marele folclor, în fapta cumpănită, în sociologia poporană, în doctrinele ţărăniste ale veacului care-a apus, dar n-a pierit, în bucătăriile naţionale, în gesturile fiului de ţăran când se îmbracă ori se pregăteşte de plecări, în modul cum gândim şi cum simţim la vreme grea, în genere, în cultura substratului. Ţăranii pot fi întâlniţi mai mult în cultură decât în satele risipite pe întinderile planetei, în marile arealuri ale geografiei planetare.
Unde s-au retras ţăranii, întrebăm din nou? Căci din istoria aceasta copleşită de valurile nihilismului şi ale anarhiei, este mai mult decât evident că ei s-au retras. O boicotează. Cine-ar putea să ignore, dacă vrea să nu se smintească, acest boicot ţărănesc al istoriei? Se înţelege, oare, ce fapt teribil este acesta? Ce efecte cumplite trebuie să decurgă din acest boicot? Alo! Este cineva la capătul firului ca să asculte acest strigăt de alarmă, această alarmă târzie, poate prea târzie? Lumea fără de ţărani ar fi o lume înfricoşător de mediocră, o lume de manele, în care bunul simţ s-ar veşteji cu totul, cumpăna lumii s-ar deregla, osia lumii s-ar înţepeni, fiindcă nimic pe lume nu poate funcţiona fără de oamenii pământului, cu tot cu înţelepciunile şi cu învăţăturile lor.
Ar mai putea cineva să ştie ce este discreţia într-o lume stridentă, zgomotoasă, în această ţiganiadă înecată de concupiscenţe şi obrăznicie nesimţită, de colcăială şi patimi de pucioasă, de voaiorisme scabroase, de atâta nesimţire, că parcă veacul tot este o mlaştină din care emană miasme şi asfixie? Ce fel de etnopsihologie este aceea în care, pentru caracterizarea unui popor, este folosită predilect, metaforic, fecala? Ce fel de „învăţător” este autorul acestor incontinente cărţi al căror fundal sensibil se compune obsesiv din ceea ce face insul când se duce la WC? Ca să spui că radiografia spaţiului mioritic are culoarea fecalei trebuie să ai obsesii scatofage.
Ca să pictezi harta unei ţări suprapunând peste rama cartografică desenul vulgivog al organului genital feminin trebuie să ai obsesii incestuoase. Ca să promovezi asemenea aberaţii sub scuza libertăţii de creaţie este proba unei degenerescenţe totale.
Dintr-o asemenea „istorie”, în care se dezmiardă grotesc saltimbancii veacului, ţăranul se retrage. O atare subistorie este ţinta boicotului ţărănesc. Veacul nu promovează cultura, ci un mizerabil carnaval planetar al subculturilor. Aceasta este faţa diurnă şi nocturnă a globalismului.
Unde ar fi, într-un atare spectacol nedemn, locul acestei miraculoase culturi ţărăneşti cu o durată care-o depăşeşte pe aceea a celor mai semeţe imperii şi civilizaţii. Toate cele 21 de civilizaţii istorice, dintre care mai „trăiesc” astăzi doar 6, s-au rezemat pe sistemul ţărănesc, s-au hrănit din muncile lui, din sensibilitatea lui, din marea lui cultură orală, din specificul de viaţă şi de manifestare a „societăţilor ţărăneşti”. Şi ce-au oferit la schimb aceste trufaşe civilizaţii societăţilor ţărăneşti?
A hrăni miliardele de guri din munca aceleiaşi lumi ţărăneşti tot mai subţiate, reprezintă o uluitoare performanţă, mai ales că lumea ţărănească s-a făcut pe sine grădină pentru marea cultură universală de substrat a omenirii, căreia îi datorăm folclorul, calendarele etnografice, sărbătorile populare, melosul popular autentic, pentru studiul căruia un savant de talia lui C. Brăiloiu a edificat o ştiinţă nouă, etnomuzicologia, povestariul basmelor, paremiologia, depozitul de înţelepciuni populare, în genere, un întreg depositum custodi al unei extraordinare moşteniri spirituale, pe care nici o civilizaţie n-ar fi fost capabilă s-o acumuleze ori s-o compenseze prin alte posibile depozite spirituale.
Toate aceste miraculoase avuţii spirituale de substrat ale omenirii sunt astăzi periclitate. Melosul popular, incomparabil, stă sub ameninţarea de a fi scufundat în subcultură şi zbierete, în strâmbături şi behăituri, în ofuri şi-n monotonia unei octave chinuite, schingiuită şi aceea, totul aflându-se inundat în gesticulaţia obscen-oligofrenă a behăitorilor de profesie, care-şi spun cântăreţi şi interpreţi, o imensă promiscuitate de sonuri, gesturi şi grimase, fără vreo legătură cu lirismul cântecului, desfigurat până la suprimare, o crimă contra spiritului.
Dintr-o asemenea lume livrată nihilismului de forţe alterate, ţăranii s-au retras, au boicotat istoria care conduce la un atare deznodământ. Efectele acestui deznodământ n-au fost încă cercetate. Nu se ştie ce efect antrenează batjocorirea infamă a zestrei ţărăneşti de substrat a omenirii, din care ies rănite mituri, simboluri, paremii şi mari poeme apofatice precum incomparabila baladă „Mioriţa”, desfigurată ori pătată de „inimi bătrâne, urâte”, prin larma nătângă a mediocrităţilor care se cred „limbă la cumpăna Europei”, a căror singură performanţă este zeflemeaua, ironia tâmpă. Dacă petrolul, de pildă, poate fi clasificat între „energiile primordiale” ale pământului, în plan spiritual, culturile ţărăneşti de substrat pot fi aşezate în clasa latenţelor spirituale universale ale omenirii, de care depinde echilibrul fiinţei umane, armonia sa cu sinergiile cosmice.
Ce se va alege de marile culturi ţărăneşti ale planetei nu este uşor de ghicit. Ceea ce putem arăta cu siguranţă este faptul acesta, deopotrivă tragic şi absurd, al desfigurării lor, al inundării lor în apele otrăvitoare ale subculturilor erei maselor mediocrizate, îngânate de false elite, care-şi fac din uscăciunea sufletului distincţie şi flamură.
Nu vor putea niciodată aceste elite pseudoculte să readucă omenirea la prospeţimea grădinilor sufleteşti moştenite de la superba lume ţărănească.
Suntem datori cu o întoarcere în timp pentru a regăsi pragul şi pervazul altei istorii decât aceasta cu care rătăcim astăzi noi, toţi cei înscrişi pe tabela veacului de acum. Pentru cei ce aud glasul asupriţilor şi al batjocoriţilor sunt încă şanse pentru veacul de apoi, dimpreună cu blânzii pământului ca în mirifica poemă a lui Eminescu dedicată Basarabiei:
Auzi!… departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul blândei Basarabii,
Ajunsă’n veacul de apoi.
