Cetatea Oradea

[English page]

Cetatea Oradea reprezinta un monument arhitectonic din Romania, una dintre putinele cetati utilizate si in prezent. Se spune despre cetate ca nu putea fi cucerita din cauza vastelor retele subterane de legaturi cu exteriorul. Santul cu apa al cetatii era umplut in caz de asediu cu apa termala (prin aductiuni) din paraul Peta.
Menționand funcțiunea de avanpost al zonei, un calător turc plaseaza cetatea la o lovituraăde tun de malul Crișului, la câmpie, având forma unui pentagon, ”clădire solidă și pompoasă”. Șantul cetăți, avea o lățime de 120 de picioare si ”afunzime” ca o mare, fiind umplut cu apă din Pîrâul Peța.. Circumferinta cetații avea 2.500 de pasi. Existau cinci bastioane prevăzute cu tunuri, care erau acoperite cu ”paturi” de culoare roșie. Nu se putea comunica între bastioane ca în cazul altor cetăți. Fiecare bastion avea o poartă proprie, căpitan si santinele. Având forma unui triunghi, bastioanele aveau cupole din piatră, folosite ca puncte de observare. Zidul cetății avea 40 de ”rifi” înalțime (circa 10 metri) si 10 lațime (circa 2,50 metri), fiind construit din piatră solidă, pe care s-a ”aruncat” un val de pământ in forma unui damb.
Incepând de la bastionul de est, de jur împrejur, zidul cetații era încins cu un brau din piatra cioplita. La poartă se afla un orologiu. În cetate erau 10 prăvălii, 150 de case mai mici din piatră, o cameră pentru soldați, trei mori si o temniță ”afundată ca un iad”. Palatul princiar masura 1.500 de pași, in perimetru având cinci turnuri dintre care doua lucrate din ”ceramica roșie”. Trei turnuri slujeau drept magazii pentru muniție, aici locuind aga ienicerilor. Palatul avea patru porti din care numai una era folosita. Biserica din interior a fost transformatț in geamie. Sub administrația turceasca, atat cetatea, cat si orasul au fost reconstruite. Un amanunt interesant este faptul ca turcii au rebotezat bastioanele cetații: Çingene tabyası (bastionul tiganilor – actualul bastion Ciunt), Koperdan tabyası (bastionul Auriu), Yuram tabyası (bastionul Crăișor), Kukuk tabyası (bastionul Bethlen) si Aga tabyası (bastionul Roșu). 
Cetatea se compune din:
Bastionul Aurit – a fost construit, așa cum rezulta din inscripția aflată pe una dintre pietrele profilate vizibile până mai ieri, in anul 1572, la comanda principelui Stefan Báthory. Acest bastion a fost puternic afectat de asediile turcesti datorită orientarii lui spre Dealul Pisica (Ciuperca), de unde artileria otomana a bombardat cetatea in anii 1598, 1658 si 1660. Reparațiile au devenit inevitabile cu precadere după asediul din 1660, cand cazematele bastioanelor Aurit si Rosu au fost dărâmate împreună cu curtea dintre ele, iar în alt loc al bastionului turcii au spart o mare breșă. O reparatie de mare amploare a fost facuta si dupa asediul austriac din 1692, deoarece latura nordica a Bastionului a fost grav avariata;Bastionului Bethlen (sud-vestic) – acest bastion nu a putut fi terminat inaintea asediului turcesc din 1598. Pana la terminarea constructiei in 1618, decenii de-a randul a fost constituit doar din pamant batut si intarit la exterior cu nuiele. Pentru o buna perioada de timp a fost numit din aceasta cauza ”bastionul de pamant”. In forma actuala a fost ridicat dupa planurile arhitectului Giacomo Resti din Verona, primind numele principelui omonim (Gabriel Bethlen); Bastionul Ciunt – a fost construit, sau cel putin inceput in timpul domniei principelui Ioan Sigismund, insa nu sunt dovezi concludente in aceasta privinta. In timpul asediului turcesc din 1598, comandantul de artilerie italian, in raportul inaintat superiorilor sai, noteaza ca bastionul a fost construit in timpul lui Stefan Báthory (1571-1575). Comandantul italian mai mentioneaza ca, intrucat a stat mult timp neterminat, bastionului i s-a zis ”Ciunt”. Cel mai probabil este ca a fost edificat candva intre 1574-1580. In 1581, principele transilvanean Stefan Báthory mentioneaza intr-un document trei bastioane terminate in cetatea Oradiei. In zilele 17 si 21 octombrie 1598, in timpul asediului, Bastionul Ciunt a fost minat si avariat grav de doua ori. In 1599, refacerea varfului acestuia se face sub supravegerherea lui Cesare Porta si apoi a lui Giovan-Marco Isolano. Terminarea reparatiei bastionului este inscriptionata pe ultimul bloc de sub brau, unde se afla daltuit anul renovarii: 1599. In timpul asediului din 1692, latura nordica a fost practic distrusa, spre deosebire de flancul vestic ramas aproape intact. El va fi refacut in anii stapanirii austriece. In interiorul acestui bastion va fi construit un teatru de vara cu toata dotarea trebuincioasa. El este deja in lucru, descarcarea de sarcina arheologica fiind pe terminate, iar planurile viitorului teatru in aer liber au fost facute de arhitectul oradean Ernest Pafka; Bastion Craisorul – a fost proiectat de arhitectul italian Giulio Cesare Baldigara si construit intre 1569-1570 in timpul domniei principelui Ioan Sigismund. Bastionul este acoperit cu un parament de piatra fasonata, blocuri de dimensiuni apreciabile si dispuse in 15 asize. Pe latura estica lipsesc multe astfel de elemente constructive, lasandu-se sa se vada ”umplutura” din spatele sau, ea fiind alcatuita cu precadere din pietre de rau, bucati de gresii si sisturi, caramizi si varii fragmente arhitectonice provenite din constructiile medievale. O parte din blocurile paramentului au rezultat din taierea unor fragmente arhitectonice recuperate din vechile constructii, fiind montate in zid cu partile profilate spre interior; Bastionul Rosu – a fost construit la comanda principeului Stefan Báthory. El cunoaste mai multe etape constructive, acestea extinzandu-se intre 1580 si 1598, anul asediului turcesc, cand se remarca ca bastionului nu ii mai lipsea decat o parte din umplutura. Conceptia originala ii apartine arhitectului italian Domenico Ridolfini da Camerino, insa se va definitiva dupa planurile mai realiste ale unui alt architect italian, Ottavio Baldigara. Asediul din 1660 a afectat grav urechea estica a acestui bastion, pe o portiune de aproximativ 25 de metri, fiind aruncata in aer de turci. Aceasta bucata va fi refacuta si intarita cu aproape un metru un plus la grosimea zidului, fapt vizibil si astazi.