Localitățile și locuitorii din Dobrogea centrală în „Analele Dobrogei“ și „Arhiva Dobrogei“

[altmariusconcurs]

https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/ziua-dobrogei/localitatile-si-lo...

Localitățile și locuitorii din Dobrogea centrală în „Analele Dobrogei“ și „Arhiva Dobrogei“ (galerie

În „Analele Dobrogei“ au apărut de-a lungul timpului o serie de articole, de studii care vin să completeze informațiile despre istoria Dobrogei centrale, a localităților de aici și a oamenilor care au trăit în această zonă. Istoria acestei zone s-a conturat în jurul Văii Kara-su.
 
Intrarea pe această vale se face la 7-8 kilometri în aval de Rasova, în dreptul satului Bogazchioi, „vale considerată ca fiind mică și minunată. Lacurile se numesc Kara-su, iar râul, de asemenea. Lacurile sunt înconjurate de trestii, iar unele se usucă. Se apropie de Constanța la vreo 6 kilometri de oraș” (Herr v. Wincke, Valea Carasu , în A.D., III, 1922, p. 303-304).
Referitor la etimologia denumirii văii Kara-su, putem face următoarea precizare cu privire la proveniență: din turcescul „kara” - negru și „su” apă, ce se traduce prin apă neagră, culoare datorată pământului negru. Această vale apare și în lucrarea „Geografia”, scrisă de arabul Edrisi și datată în anul 1154 (Constantin Brătescu, Dobrogea în secolul al XII-lea, în A.D., 1, 1920, p. 29).
 
Denumirea „Lac de Karasu” apare pe toate hărțile medievale ca un braț desprins din Dunăre, ce se lățește mult către zona centrală. Prezentarea văii Kara-su în hărțile medievale demonstrează importanța așezării de pe această vale și traficul comercial de aici. Această vale reprezenta un liman dunărean ce avea o multitudine de bălți nămoloase, care în timpul inundațiilor și a creșterii debitului fluviului devenea navigabil de la Bogazchioi la Karasu (Herr v.Wincke, op. cit., pp. 304-305).
 
Dobrogea va deveni o punte de legătură între Imperiul Otoman și Hanatul Crimeii, mai cu seamă după anul 1476, când situația etnografică și istorică a Dobrogei a devenit mai complexă, legătură întărită și de politica de colonizare cu elemente tătare (Alexandru Arbore, Caracterul etnografic al Dobrogei sudice din epoca turcească până la 1913, în A.D., vol. II, 1938, p. 97).
 
Negustorul italian Tomasso Alberti amintea în anul 1612 despre existența orașului Bazargic, pe care-l considera „Citta dei Turchi”, enumerând apoi localitățile din centrul Dobrogei, precum Bülbül și Carages (Alexandru Arbore, Caracterul etnografic al Dobrogei sudice din epoca turcească până la 1913, în A.D., XIX, vol. II, 1938).
 
Călătorul turc Evliya Celebi a întreprins mai multe călătorii, printre care și prin Dobrogea. Prima călătorie a întreprins-o în 1641, ca urmare a unui naufragiu pe Marea Neagră (Kara Deniz), a doua în 1651, ca urmare a numirii rudei sale Melek Ahmed Pașa ca vizir în beilerbeilicul de Oceakov (Ozu eyaleti), după care se întoarce de la Babadag spre sfârșitul lunii noiembrie a anului 1652, vizitând ulterior satele din nordul Dobrogei pentru bani și provizii.
 
Evliya Celebi a întreprins mai multe călătorii în anii 1652, 1656, 1659 și 1667 pentru a verifica corectitudinea colectării impozitelor de către slujbașii administrației otomane, motiv pentru care datele consemnate de el ar trebui să fie cât mai aproape de adevăr și mai conforme cu realitatea. În călătoriile sale, călătorul otoman a enumerat cele o sută de sate din jurul Babadagului, pe un traseu circular în jurul orașului, mai întâi spre nord, apoi pe valea Casimcei spre sud, până la Murfatlar, apoi spre Babadag dinspre Constanța, urmând traseul litoralului Mării Negre.
 
El a urmat traseul Aidos - Provadia – Șumen – Razgrad - Rusciuk - Giurgiu - Șistov – Nicopole - Rusciuk - Silistra - Dobrici - Balcic – Cavarna - Mangalia - Chiustenge - Caraharman - Babadag - Astrabad - Karamuratlî - Karasu - Bülbül- Furnacic - Diughengilar - Ciardaccli - Casapli, din ținutul Bazargic (Goran I. Cialicoff, Din descrierea călătoriei lui Evliia Celebi (pe la jumătatea veacului al XVII -lea), în Arh. D, II, 1919, p. 134-135).
 
O serie de informații folositoare ne sunt oferite de călătorii străini care au tranzitat zona. Printre aceștia se remarcă Evliya Celebi, ce este menționat că a folosit în deplasările sale atât drumul median, cât și cel de litoral. Traseul urmat de mesagerul sultanal a fost următorul: Istanbul - Aidos - Provadia - Șumen - Rusciuk - Giurgiu - Șiștov - Nicopole și din nou spre Rusciuk. De aici, pleacă spre Silistra-Dobrici-Balcic-Cavarna-Mangalia-Küstenge-Caraharman-Babadag, la întoarcere utilizând cealaltă cale terestră ce trecea prin Astrabad-Karamuratli-Karasu-Bülbül-Furnagic-Diughengilar-Ciardaccli-Casapli (în ținutul Bazargic), de unde s-a îndreptat spre capitala otomană (A.D., vol. II, 1919, p. 134-135).
 
Pe lângă elementele turcești și tătare și-au făcut simțită prezența și alte grupuri etnice precum raguzanii. Aceștia au tranzitat și valea Karasu, pentru că negustorul trebuie să se deplaseze în căutare de potențiali clienți. Ei comercializau piei de animale, mătăsuri, aramă, alamă, în toată Peninsula Balcanică. „Drumul mare” pentru trupe era folosit și de negustori, plecând din Belgrad către Niș - Sofia - Filipopol - Adrianopol - Constantinopol, fiind principala arteră de deplasare a acestora. Informații despre acești negustori ne sunt oferite și de Matteo Gondola în anul 1674 (Alexandru P. Arbore, Câteva însemnări etno-istorice asupra Dobrogei în veacul de mijloc. Raguzanii, în A.D., vol. III, 1922, p. 44).
 
Raguzanii făceau comerț cu piei, covoare, aramă, alamă sau cu alte articole pe care le vindeau în întreaga Peninsulă Balcanică, făcând negoț și cu locuitorii din Bogazchioi, ce era un oraș port fluvial, mergând de aici mai departe în Țara Românească (Ibidem, p.43).
 
Un alt grup etnic preocupat de activități comerciale era format din greci, ce se întâlneau la Babadag, lucru confirmat și de episcopul Filip Stanislavici în anul 1659. Ei au locuit cu precădere în orașele considerate puncte nodale comerciale, precum Cernavoda, Constanța, Mangalia, Karasu, dar prezența lor este atestată și în mediul rural. Erau negustori, locuiau în orașe, fiind cârciumari, dar și buni cârmaci (Alexandru P. Arbore, Câteva însemnări asupra cerchezilor, grecilor și arabilor din Dobrogea, în A.D., IV, 1922, p. 506).
 
Negustorii armeni se găseau, potrivit lui Evliya Celebi, la Isaccea, dar există informații despre o comunitate a acestora la Karasu și altele la Constanța și Silistra. Trecând prin Babadag, Isaccea și Tulcea el amintește și de „prăvăliile raguzanilor de stofe, arcuri și săgeți” (Alexandru P. Arbore, Caracterul etnografic al Dobrogei sudice….., p. 106).
 
În anul 1684, Johan Christoph Wagner, în lucrarea „ Delinetatio provinciarum Pannoniae et Imperii turcici in oriente”, apărută la Augsburg, scria că „Bulgaria sau Moesia cuprind două regiuni, una apuseană având ca orașe Sofia, Nicopole, Niș, și una răsăriteană, ce merge până la Marea Neagră. În cea de-a doua regiune s-au găsit multe ruine antice de la Dunăre și până la Tomi, pe care le-au zidit împărații bizantini și această parte de țară se numește Basarabia și e locuită de tătari ce se numesc „dobruces” și care se mulțumesc la sfârșitul campaniei cu o haină și cu ducați, dar prada pe care o fac le rămâne lor” (Constantin Brătescu, Ce se știa despre Dobrogea la 1684, în Arh. D., II, 1919, p. 85).
 
Informații despre Bogazchioi (Cernavodă) ne oferă și maghiarul Kelemen Mikes, care îl însoțea în exil pe Josef Rakoczi, fiul principelui Francisk Rakoczi II, în anul 1738, la data amintită localitatea fiind „un sat mare cu case frumoase”, în care majoritatea populației era formată din români. Acesta va expedia mai multe scrisori din Cernavodă, una dintre acestea anunțând moartea protejatului său, precum și testamentul defunctului, ce era datat la 7 noiembrie 1738. Kelemen Mikes primea o mie de piaștri și era încredințat cu vânzarea averii mobile a acestuia. Acesta amintea despre o poveste veselă din Cernavodă, a cărei victimă a fost un preot grec, care a fost escrocat, precum și faptul că Iosef Rakoczi a fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Cernavodă (Constantin I. Karadja, Scrisorile lui Kelemen Mikes (1738-1740), în A.D., IV, 1923, pp. 108-109).
 
În anul 1738, cronicarul Kelemen Mikes, semnala la Cernavodă „mulți negustori bogați care negustoreau mai mult prin Ardeal” (Constantin Karadja, în A.D., IV, 1923, p. 24). Toma Alexandrovici, în anul 1766, sosește după cinci ceasuri de drum, la 10 mai, la Karasu, „oraș vestit pe vremuri și populat, astăzi ruinat din pricina birurilor mari”. Aici începea țara Dobrogei, care era supusă pașei de Silistra ( A.D., XI: 1930, pp. 65-71).
 
Cu ocazia desfășurării Războiului Ruso-Turc din perioada 1828-1829, vechea biserică românească din Cernavodă a fost distrusă de turci, existând 5 case locuite de cazaci. Helmuth von Moltke, viitor mareșal în armata Kaiserului, găsea la data amintită o slabă populare a Dobrogei, acest lucru datorându-se Războiului Ruso-Turc. În timpul vizitei sale a fost întâmpinat de Pașa Said Mârza, guvernatorul vilaetului Rusciuk, constatând numărul „miilor de oi și capre ce vin în fiecare an de dincolo de front” (Constantin Brătescu, Dobrogea regelui Carol I și colonizările dobrogene, în A.D., XIX, I, 1938, p. 89).
 
Un alt călător a fost Hector de Béarn, ce a călătorit în 1828 prin Dobrogea, tranzitând-o de la nord la sud prin localitățile Isaccea, Babadag, Macaul (neidentificat), Karatai și Karasu. El a surprins Valea Kara-Su în 2 stampe și alte peisaje ale Dobrogei în 62 de litografii (Ion Conea, Hector de Béarn, Un călător francez prin Dobrogea în 1828, în A.D., II, 1928, p. 19-20; I.C. Băcilă, Stampe și hărți privitoare la trecutul Dobrogei, în A.D., II, 1928, p. 253).
 
O descriere dezolantă a unei regiuni pustiite de război o întâlnim și într-o relatare din 1843: „Nicăieri un sat, cel mult cimitire ca rămășițe de sate dispărute” (E.I. Păunel, Calea dunăreană și dobrogeană a lui Grillparzer în anul 1843, în A.D., XVI, 1935, p. 115).
 
În anul 1846, Xavier Hommaire de Hell, străbătea Dobrogea de la Constanța către Cernavodă, prin „canalul lui Traian” și anume prin Valea Kara-su ajungând la Cernavodă, un sat sărac, cu 15-20 de case, unde „un păstor, de un aspect foarte sălbatic, adevărat paysan du Danube, însuflețea singur, cu caprele sale solitudinea acestei localități triste” (Alexandru Arbore, Informațiuni etnografice și mișcările de populațiune în Basarabia sudică și Dobrogea în veacurile XVIII și XIX cu privire la coloniștii bulgari din aceste regiuni, în A.D., X, 1929, p. 28; Rareș M., Xavier Hommaire de Hell, un călător francez în Dobrogea în 1846, în A.D., XV, 1934, pp. 63-64).
      
De-a lungul acestei văi, guvernul austriac dorea să stabilească un canal de unire a Dunării cu Marea Neagră. Acest proiect era puțin realizabil, cu toate că natura contribuise din plin la acest lucru, prin înlănțuirea bălților ce comunicau între ele (Ibidem, p.63).
 
La jumătatea secolului al XIX-lea, pe la 1850, Ion Ionescu de la Brad cunoștea realitățile localității Cernavodă, ce avea nume turcesc și însemna „apă neagră” (Kara-Su), iar la momentul revoluției de la 1848-1849, în statistica lui Korsak, sunt menționate cinci case de ruși și zece de moldoveni, iar unii susțin că localitatea era turcească la jumătatea secolului al XIX-lea. Robert de Bois, în anul 1853, afirma că Cernavodă era un cătun de case, unde trăiesc „câțiva turci nenorociți, serviți de bulgari și mai nenorociți” (Excursiunile agricole în Dobrogea făcute de Ion Ionescu de la Brad, în 1850, în A.D., III, 1922, p. 127).
       
Ion Ionescu de la Brad va trece și prin Rasova, unde întâlnea o turmă de 80 de bivoli, dovedind prosperitatea pașei de Silistra, Sayd Mârza Pașa, ce avea proprietăți aici (Nicolae Iorga, Cele trei Dobrogi pe care le-am găsit, în A.D., III, 1922).
 
În ceea ce privește Medgidia, aici funcționa seminarul musulman, ce fusese transferat de la Babadag (unde fusese înființat în anul 1891), ca urmare a scăderii numărului celor școlarizați, în anul 1901 (Alexandru Alecu, Istoricul seminarului musulman din Medgidia, în A.D., IX, vol. II, 1928, p. 182).
 
Biserica din Medgidia avea în slujba sa un preot și doi cântăreți. Existau șase geamii, fiecare având și o școală mahomedană. Actul de educație se făcea în două școli, una de băieți și alta de fete, construcții trainice din cărămidă, având două institutoare și doi institutori, iar numărul elevilor fiind de 126-128, pentru fiecare categorie în parte. Clădirea școlii fusese ridicată în anul 1880. Mai existau și cinci școli turcești (V. Helgiu, Școala primară în Dobrogea în curs de 40 de ani(1879-1919), în A.D., I, nr. 2, 1920, p. 260).
 
În perioada ocupației germane asupra Dobrogei, căpitanul de cavalerie, Kreth, aducea laude țiganilor din zona Medgidia, care contribuiseră la repararea mașinilor. Se aflau la Medgidia 13.048 de străini, zona suferind foarte mult din cauza războiului (Constantin Brătescu, De sub ocupația germană în Dobrogea, în Arh. D., II, 1919, pp. 131-133).
       
Potrivit unei statistici germane din 1917, plasa Medgidia avea 31.464 de locuitori, iar potrivit altei statistici germane din anul 1918, număra 31.316 locuitori. În urma celui de-al doilea recensământ, orașul avea o populație de 3.656 de suflete (Constantin Brătescu, Două statistici etnografice germane în Dobrogea, în Arh. D., II, 1919, pp. 60-66).
 
Cifra pentru populația plasei Medgidia este foarte mare, dar fiind în timpul războiului se înregistra o migrație a populației dintr-o zonă în alta.
 
Articolele publicate în Analele Dobrogei și Arhiva Dobrogei completează informațiile și așa destul de lacunare, pentru anumite perioade ale istoriei teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. Unele dintre acestea au o valoare cu atât mai mare cu cât sunt singulare, neputând fi verificate de alte surse sau relatări istorice. Din acest punct de vedere, Analele Dobrogei și Arhiva Dobrogei reprezintă o sursă istorică importantă și credibilă, datorită numelor colaboratorilor și semnatarilor săi.
 
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
 
Cotidianul ZIUA de Constanța și-a depășit statutul publicistic, angajându-se într-un amplu demers de restituire a istoriei Dobrogei și a personalităților sale marcante. În Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța, puteți să descărcați în format electronic revista „Analele Dobrogei“ - serie veche, izvor de aur pentru cunoa....
 
Despre Adrian Ilie

Licențiat și masterat în istorie - Universitatea „Ovidius” Constanța, șef de promoție.
Doctor în istorie și cursuri postuniversitare - Universitatea din București. 
Director adj. - Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia.
Metodist, responsabil Cerc pedagogic și membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanța).
Autor al mai multor lucrări și studii despre Medgidia și Dobrogea. 
Autor al unor studii și cărți de metodică și management.
Membru în Comisia Națională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societății de Științe Istorice din România.
Membru al Asociației Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor școlare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie/Istoria minorității turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice - Medgidia.
Realizator emisiune istorică - Repere Istorice - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obținute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman“ pe anul 2017, conferit de Societatea de Științe Istorice din România.