Muzica in antichitate (I) Orientul antic

[altmarius]

http://www.bjiasi.ro/12_lectii_de_muzica/lectia2.pdf

Cele mai vechi documente ale culturii muzicale din Orientul antic se referă la mileniul al IV-lea şi al III-lea î. Hr., ele fiind găsite în diferite  ţinuturi. În Mesopotamia, s-au făcut săpături la un templu din Babilon, unde s-a găsit pe ciobul unui vas chipul unor muzicanţi cântând la harpă. Pe un basorelief egiptean, care datează din mileniul al III-lea î. Hr., se păstrează imagini întregi de ansambluri muzicale. Se văd cântăreţi, dansatori şi instrumentişti, care cântă la flaut şi harpă. Ştiri despre cultura siriană, cu rol important în formarea artei creştine, alături de cea ebraică, datează din mileniul al II-lea î. Hr. Documentele se referă  la  arta  de  curte şi la cea din templu. La începutul primului mileniu, informaţiile despre Palestina provin din Biblie. Ca şi în preistoria omenirii, la toate popoarele Orientului antic, muzica avea un caracter sincretic şi colectiv, fiind practicată de întreaga comunitate ca expresie  a diferitelor ei îndeletniciri sau a stărilor emoţionale. În Antichitate, odată cu formarea marilor imperii, vom desluşi o cultură aferentă mulţimii şi a vieţii ei de toate zilele, alături de cea cultivată de profesionişti în cadrul ceremoniilor publice sau de palat. Crearea marilor state antice, cu monarhi care întreţineau curţi somptuoase, va genera o artă de curte, menită a desfăta nu numai familia regală, ci şi aristocraţia care o înconjura cu obedienţă.

Socotindu-se ca trimişi ai divinităţii pe pământ, capetele încoronate acordau muzicii religioase un loc de seamă, ea fiind prezentă mereu în viaţa popoarelor antice. Era cultivată  în  temple de  către preoţi, care deţineau  şi păstrau cu stricteţe  ştiinţa muzicală. Fiind socotită sacră, muzica era pentru antici o oglindă a divinităţii. Astfel, chinezii credeau că marele zeu Dao le-a dăruit muzica, pe lângă armonia sufletească şi hrana zilnică, aşa cum indienilor, zeul lor suprem, Brahma, şi soţia sa, Sarasvata, le-au oferit în dar muzica.  De la popoarele orientale, grecii au preluat teoria cosmogonică, potrivit căreia muzica era întruchiparea cosmosului, a mişcării astrelor  şi a armoniei cereşti, concepţia lor mergând până la determinarea detaliată a elementelor muzicale ce simbolizau universul cu fenomenele sale. Dacă la chinezi sunetele pentatonicii corespundeau unui element al naturii (apă, aer, foc, vânt, pământ), iar cele 12 liu (sunetele scărilor muzicale) reprezentau cele 12 luni ale anului, la indieni, fiecare sunet al scării lor era atribuit unei divinităţi sau personaj mitic. La fel, babilonienii considerau că fiecare sunet al gamei simboliza o planetă. Alteori, anticii confereau muzicii rolul de a oglindi sufletul colectivităţii.  În contrast cu muzica profesionistă, cea a poporului nu era îngrădită de teorii filosofice sau precepte tehnice. Fiind o artă orală, ea a rămas mai puţin cunoscută, nepăstrându-se decât puţine mărturii cu privire la această muzică. O sculptură din epoca asirienilor (2500-2000 î. Hr.) reprezintă un păstor cu un câine şi o turmă în preajma sa, cântând din lăută, iar într-un mormânt vechi s-a găsit un cântec egiptean (secolul IV î. Hr.), evocând oameni vlăguiţi de căratul sacilor cu cereale în hambare. Despre muzica antică orientală avem puţine documente notate, în schimb materialul iconografic, desenele şi sculpturile, scrierile istorice şi câteva tratate teoretice ne dau informaţii despre împrejurările în care se apela la muzică.

Un pas înainte în istoria muzicii l-au făcut în această epocă instrumentele. Deşi, în principal, aveau rolul de a însoţi cântecul sau dansul, ele încep a fi folosite singure, creându-se primele premise ale muzicii autonome, nelegate de cuvânt  şi gest. Cu toate că limbajul  şi mijloacele de expresie muzicale erau destul de reduse, muzica avea un puternic efect asupra sufletului omului, iar aportul instrumentelor mărea puterea ei asupra ascultătorului, întărindu-se credinţa că forţa ei benefică se datora obârşiei ei divine sau că ea reprezenta cosmosul însuşi. De altfel, teoria cu privire la ethosul muzicii, la puterea ei de sensibilizare a omului, a mers până la stabilirea ethosului specific fiecărui mod sau ritm în parte.  Din epoca antică datează şi primele încercări de notaţie muzicală, muzicologul Curt Sachs descoperind acompaniamentul de harpă al unui imn babilonian (începutul primului mileniu î. Hr.), care constituie cel mai vechi document de notaţie muzicală.  La făurirea civilizaţiei antice au trudit timp îndelungat popoarele orientale. În Mesopotamia, văile fertile ale Tibrului  şi Eufratului au favorizat de timpuriu  constituirea unei înfloritoare civilizaţii, dupăconfigurarea primului stat centralizat al Sumerului (secolul XXIII î. Hr.). Cotropit de poporul semit al akkadienilor, care au asimilat  moravurile localnicilor, aceştia au constituit puternicul stat babilonian, dezvoltat în jurul oraşului Babilon (secolul XIX-XII î. Hr.).  Ţinutul mănos al celor două fluvii va fi invadat de asirieni, care vor alcătui statul lor (secolele XII-VII î. Hr.), cu capitala la Ninive. La rândul lor, ei vor fi invadaţi de mezi, iar noul Babilon, cu epoca sa de glorie în timpul lui, Nabucodonosor al II-lea (602-542) va fi cucerit, în anul 539, de către regele Persiei, Cyrus. Încă din epoca sumeriană, muzica ocupa un loc însemnat în ritualul religios, muzicienii bucurându-se de mare consideraţie, după zei  şi preoţi. Preţuirea deosebită a muzicienilor reiese din faptul ca si unii membri ai familiei domnitoare erau muzicieni. În miturile sumeriene, chiar şi zeităţile practicau muzica. Teoria asirienilor despre cele şapte sunete ale gamei, care simbolizau cele şapte planete cunoscute de ei, s-a transmis la greci şi o regăsim, apoi, în gândirea Evului Mediu.  Şi în viaţa acestor popoare religia ocupa un loc de frunte, dovadă rugile şi imnurile de preamărire a zeităţilor, cântate în templu cu acompaniament instrumental. Prin perşi, litania sumeriană s-a transmis în cultul roman, iar prin sirieni, la creştinii din toată Europa.  Prosperitatea economică şi creşterea puterii militare au antrenat statele la cuceriri şi la dobândirea unei vieţi prospere, favorizând serbări numeroase şi pompoase petreceri. În viaţa publică, muzica avea un considerabil rol, fiind prezentă la diferite ritualuri, la vânătoare sau manifestări militare, la festivităţi sau petreceri intime. Nu numai regii, ci  şi aristocraţii sau căpeteniile militare aveau pe lângă ei ansambluri cu diferiţi muzicanţi. Mai totdeauna, formaţiile erau alcătuite din harpe, lire, chitare (cytera), lăute, tobe, talgere, tamburină, timpanon (ţambal),  la  care  se  adăugau fluierul (simplu sau dublu), trompetele. În timpul domniei babiloniene (3000-1000 î. Hr.) apare  lăuta  şi un strămoş al  oboiului. Pentru scrierea muzicală apelau la notaţia cuneiformă. Numeroase sunt relatările istoricilor, care vădesc preţuirea muzicii de către asirieni. Astfel, cruzii lor generali, care decimau cu sânge rece populaţia cetăţilor asediate, îi salvau pe muzicieni, atunci când aceştia se aflau printre prizonieri. Se  ştie că regele iudeilor, Ezechiel,  şi-a salvat statul, trimiţând asediatorului asirian, Senaherib, “soţiile, fiicele, muzicanţii şi cântăreţele sale”. La fel, Psalmul 136 – La râul Vavilonului – relatează despre evreii luaţi captivi de către babilonieni, care îi puneau să intoneze cântecele lor. Temerara civilizaţie  egipteană s-a conturat în vremea vechiului imperiu (cu capitala la Memfis), a celui mijlociu (Teba) şi al noului imperiu, pentru ca ulterior egiptenii să fie cuceriţi de asirieni, perşi şi romani. Despre cultura lor muzicală nu există informaţii decât cele iconografice. Nu există nici un fel de document notat. Reprezentările plastice, picturile  şi sculpturile, ca  şi rămăşiţele instrumentelor ne furnizează date despre instrumentele folosite în  Egiptul antic. Numeroase vase pictate înfăţişeazădansatoare, care îşi însoţesc mişcările cu sunetul  crotalelor. Dansurile puteau fi acompaniate  şi de sunetele mainit-ului (cinele), cel mai folosit fiind sistrul. Alte desene conţin imaginea unor tobe din lemn sau pământ ars. Dintre instrumentele de suflat, un loc aparte l-au avut fluierele simple, cele cu ancie (de tipul aulosului) sau cele duble (un fel de clarinet). Foarte târziu a apărut trompeta, abia în noul imperiu, când, fiind des atacat de vecini, Egiptul şi-a făurit o armată permanentă şi a introdus parada militară cu muzică. Dintre instrumentele cu coarde, harpa (cu 7-20 de corzi) şi neferul (ca lăuta) sunt de origine egipteană, iar chitara, de provenienţă asiatică. În istoria instrumentelor, egiptenii se înscriu cu inventarea orgii hidraulice de către Ktesibios din Alexandria.  Muzica se practica la diferite ceremonii desfăşurate în temple, palate sau chiar în aer liber. Egiptenii au realizat experienţe acustice, studiind vibraţiile coloanei de aer în tuburi de diferite lungimi. Muzica faraonilor s-a transmis în ritualul religios şi în cântecele populare ale copţilor (egipteni creştini). Pentru notaţia muzicală foloseau hieroglife cu ajutorul cărora indicau înălţimea şi durata sunetelor. Ca la toate popoarele vechi, muzica era legată de cultul religios. Considerând faraonii de origine divină, muzicienii le dedicau cântece de laudă, la fel şi zeităţilor. Vechea muzică populară era prezentăla curtea faraonilor pentru delectarea invitaţilor. Frescele din Beni-Hassan ne înfăţişează petreceri populare cu acrobaţi, muzicieni şi dansatoare. Menţinută  timp  de  veacuri  fără multe influenţe, cultura egipteană a înrâurit-o pe cea cretană, greacă şi etruscă. Deţinătoare a unei milenare culturi, în perioada helenistică ea va iradia în lumea arabă şi europeană prin intermediul Alexandriei, acest însemnat centru cultural al lumii antice. În  ţinutul aflat între Marea Roşie şi peninsula Asiei Mici, care a atras invazia popoarelor vecine şi expansiunea Egiptului, s-au creat  în cursul istoriei diverse aşezări statale cu variate  culturi. La finele mileniului trei,  Siria se învecina la nord cu imperiul hitiţilor, iar la sud cu Israelul, bine cunoscut în istoria Orientului antic. Asupra civilizaţiei siriene, o sensibilă influenţă a avut-o Ciprul, care, la rându-i, va prelua din cultura feniciană. Navigatori neîntrecuţi şi negustori iscusiţi, fenicienii au avut rol activ de intermediari între Occident şi Orient, propagând alfabetul. În ruinele capitalei hitite, Carkemis, s-au găsit basoreliefuri reprezentând muzicieni care cântau din lăută, fluier dublu, corn, tobă, iar cele găsite în  ţinuturile Siriei de astăzi sau în Cipru înfăţişeazăinstrumente de coarde ca harpa, trigonul, lăuta, chitara (cytera) sau cele de suflat - fluierul (simplu, dublu, cu sau fără ancie), sirinxul (nai), trâmbiţa, tobe mici, sistre. Vestiţii instrumentişti din sanibyka erau aduşi în secolul al doilea de către romani, care apreciau în mod deosebit arta acestora. În  Epistole, Horaţiu menţionează cântăreţele siriene, prezente chiar şi la petrecerile populare, nu numai la cele ale nobilimii romane, ele desfăşurându-şi îndemânarea alături de mimi, histrioni  şi alţi artişti populari în arenele circului. Prielnică muzicii de petrecere a fost viaţa îmbelşugată din porturile feniciene, unde cunoscutele curtezane cântau cu deosebit meşteşug din  kinnor (de tipul harpei). Desigur, muzica avea  şi meniri nobile, servind în ceremonialul religios şi civic. În procesiunile date în cinstea lui Adonis, femeile cântau din  gingara (fluier mic), în timp ce-şi prezentau dansurile în faţa idolilor. Regii învingători erau sărbătoriţi cu cântece solemne, pe când apropierea conducătorului de oşti duşmane era anunţată cu semnalele instrumentelor, iar, alteori, localnicii îl primeau cu cântece  şi dans pentru a-l îmbuna, ca în cazul generalului asirian Holofern. Ca  şi despre muzica hitită sau feniciană, ale căror formule muzicale  şi sisteme teoretice nu ne-au parvenit, despre muzica vechilor evrei nu avem prea multe informaţii. Interdicţia de a-şi face chip cioplit a pus în umbră sursele iconografice, în schimb,  Biblia conţine ample referiri asupra rolului muzicii în viaţa evreilor. În Pentateuh se afirmă faptul că “Iubal a fost părintele celor care cântau din kinnor şi din ugabi”, iar în Numere ni se relatează despre folosirea trâmbiţelor pentru semnale la diferite adunări şi la deschiderea festivităţilor. Se cunoaşte că la semnalele date de cei şapte trâmbiţaşi, asediatorii Ierihonului au dărâmat zidurile cetăţii. Despre Cain se afirma că a fost “tatăl celor care cântau din chitară şi cimpoi”, iar în  Apocalipsă se specifică  că va sosi vremea “când toţi cei care zic din  chitară, din gură, din flaut şi trâmbiţe nu se vor mai auzi”. În perioada regilor se generalizează prezenţa muzicii în toate manifestările publice. Chiar regele David, autorul celebrilor  150 de Psalmi, cânta din  kinnor. Tot el a organizat o  şcoală de muzicanţi  şi o formaţie corală ce însuma 288 de cântăreţi. Date amănunţite despre organizarea corului leviţilor, privind locul acestuia în ritualul religios  şi instrumentele folosite în timpul desfăşurării oficierii, ne oferă tot Biblia. Vocile femeieşti erau excluse, Talmudul (scris la începutul erei noastre) socotindu-le drept seducţii lumeşti. Un rol apreciabil îl aveau însă cântăreţele la curte, la ospeţe, petreceri publice  şi la înmormântări.