Mărţişorul lui Arghezi: scurtă istorie

[judit ionescu]

 

În anul 1974, la şapte ani de la trecerea în nefiinţă a făuritorului de „Cuvinte potrivite”, aşezământul din Mărţişor devine Muzeul Memorial „Tudor Arghezi”, conform dorinţei testamentare a poetului. Astăzi, la patru decenii de la intrarea Mărţişorului în peisajul muzeal al Capitalei şi al ţării, vă invităm să cunoaşteţi istoria locului pe care scriitorul îl numea „acasă”...

După ce a fost eliberat din închisoarea Văcăreşti (1919), unde fusese închis timp de unsprezece luni, fiind acuzat de colaboraţionism, Tudor Arghezi decide să îşi construiască, chiar peste drum de penitenciar, o casă. La 10 iunie 1926, Arghezi cumpără aproape două hectare de pământ pe Dealul Piscului, cel mai înalt punct al Bucureştiului. „Cu o satisfacţie pe care nu o dă literatura, am bătut câteva mii de lemne cap în cap şi spinare peste spinare, ca să ajung să pun pe picioare o clădire de gospodărie ajunsă la vârf”, avea să mărturisească mai târziu scriitorul.

Cuibul fermecat

În anul 1930, după ce se fuseseră finalizate primele două odăi, familia Arghezi se mută deja în Mărţişor. În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, construcţia se încheiase, atât parterul, cât şi etajul însumând vreo optsprezece camere, plus mansarda, podul şi dependinţele. După doisprezece ani de trudă, casa era în sfârşit gata, ridicată fiind din pereţi aduşi unul câte unul, legându-se între ei cu „scoabe meşteşugite”, după cum văzuse Arghezi în lumea largă. Înainte cu un an de naţionalizare (1948), poetul încheie şi construcţia tipografiei, dar, din nefericire, nu reuşeşte să tipărească aici decât o singură carte, Drumul cu poveşti. Îşi amenajează şi o gheţărie pentru ca, în zilele toride ale verii, să poată să pună la rece alimentele, vinul sau apa care însoţea, negreşit, dulceaţa de cireşe, oferită cu generozitate de Paraschiva, stăpâna casei.

În Mărţişorul arghezian au convieţuit în bună pace de la câini, pisici şi păsări de curte până la oi şi cele două capre, dăruite celui care a fost Arhiepiscop al Clujului, Vadului şi Feleacului, Valeriu Anania, cu care poetul a păstrat, de-a lungul timpului, o vie prietenie.

La sfârşitul cele de-a doua conflagraţii mondiale, Arghezi este interzis de cenzura comunistă şi scos din programele şcolare (perioada 1948-1954). Poetul este nevoit să schimbe condeiul cu sapa şi să care cu roaba la piaţă fructe şi zarzavaturi. Livada cu cireşi rămâne pentru poet şi familia sa una dintre sursele principale de venit în acele timpuri tulburi.

Plecarea din Mărţişor

Cu şapte ani înainte de a se stinge din viaţă, în anul 1960, Arghezi, împreună cu Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu – pe numele lor adevărate, Domnica şi Iosif – , părăsesc acest loc, mutându-se într-un apartament situat pe bulevardul Aviatorilor şi, mai apoi, în altul, pe strada Arhitect Cerchez. Au fost nevoiţi să renunţe la intimitatea şi puritatea Mărţişorului şi să aleagă confortul urban, date fiind problemele de sănătate ale scriitorului, care se acutizaseră. În plus, complexa gospodărie a Mărţişorului începuse să fie din ce în ce mai greu de întreţinut. Cu toate acestea, Arghezi revine în fiecare an la Mărţişor, de când mijeau primele fire de iarbă şi până spre sfârşitul de toamnă, pentru că aici, în „patria literaturii” lui, în locul său de reverie, Arghezi se simţea acasă. De fapt, poetul nu a părăsit niciodată Mărţişorul, pentru că, alături de Paraschiva, „cea pe veci pierdută, veşnic adorată”, şi-a găsit odihna veşnică în cripta de sub nucul care îi străjuieşte mormântul.

Dacă nu era Mărţişorul, ce ar fi fost?

La trei ani după inaugurare, după cutremurul din 1977, Mărţişorul se confruntă cu o situaţie critică. Un fost şef al Culturii, Miu Dobrescu, dispune desfiinţarea Casei Memoriale, urmând să o transforme într-o grădiniţă. Anul 1987 rămâne, de asemenea, în istoria neagră a locului, când, după demolarea Văcăreştilor, mare parte din grădina şi livada complexului muzeal erau programate să devină autostradă. Intervenţia energică a fiicei scriitorului, doamna Mitzura Arghezi, ca şi a altor personalităţi culturale a făcut ca aceste planuri să fie anulate (sau, cel puţin, amânate).

Astăzi, Mărţişorul îşi deschide porţile pentru mii de vizitatori, fascinaţi de viaţa şi opera magistrului scriitor; şi nădăjduim că, atâta vreme cât poezia ne va încălzi sufletele, Mărţişorul va dăinui şi el peste timp, iar steaua Poetului va rămâne să lumineze în Eternitate.

Autor:   Marieta Mihăiță 

Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/m-r-i-orul-lui-...

[Victoria Stoian]

Un dar frumos de mărţişor. Vă mulţumesc!