Vicente Huidobro - Altazor

[Anca Tanase]

Cântul II

Doar pentru ochii-ţi lumea s-a împodobit, femeie
Prezenţa ta înalţă cerul
Pământul se extinde de la un trandafir la altul
Şi aerul din porumbel în porumbel
Când pleci, tu laşi o stea în locul tău
Şi laşi lumini să cadă, precum corabia care trece În timp ce cântu-mi, vrăjit de tine, te urmează
Precum un şarpe credincios şi trist
Tu-ţi răsuceşti privirea din spatele-unei stele
Ce bătălie cruntă se dă acum în spaţiu?
Acele lăncii de lumină-ntre planete
Reflex de nemiloase, sălbatice armuri
Ce stea însângerată nu vrea să lase cale ?
Pe unde umbli, tristă, noptatică făptură
Dăruind infinitul
Care cutreieră a viselor pădure
Iată-mă aici, pierdut între aceste mări pustii
Singur precum o pană lăsată noaptea de-o aripă Iată-mă aici, în acest turn de frig
Adăpostit de amintirea buzelor tale cu gust de mare
De amintirea cedărilor tale, a pletelor tale
Luminoase şi dezlănţuite ca izvoarele munţilor
Urma să pierzi lumina ochilor de Dumnezeu ţi-a dăruit aceste mâini?
Te-ntreb din nou
Arcul sprâncenelor tale încordat de armatele ochilor
Îti vorbesc în locul meu valuri de păsări fără cer
Îti vorbeşte în locul meu culoarea peisajelor uitate de vânt
Îti vorbeşte în locul meu turma tăcutelor ovine
Adormită în memoria ta
Îti vorbeşte pentru mine pârâul curgând liber, descoperit sub cer
Iarba supravieţuitoare legată de-aventură
Aventură a luminii şi sânge al orizontului
Lipsită de-adăpost ca floarea ce se stinge
La cea mai uşoară adiere de vânt
Câmpiile se pierd sub graţia ta fragilă
Se pierde lumea sub pasul tău vizibil
Totul devine operă de artă când apari
Cu periculoasa ta lumină
Pură armonie care nu oboseşte, nici nu uită
Principiu al lacrimii care se rostogoleşte spre interior
Alcătuit din teamă trufaşă şi tăcere
Tu aduci îndoiala în timp
Şi-n cerul hărăzit să simtă infinitul
Departe de tine totul e mortal
Răspândeşti agonia pe-al nopţilor pământ supus
Doar cel care te poartă-n gând simte gustul eternităţii
Iată, aici e steaua ta, trecând odată
Cu respiraţia ta de oboseli îndepărtate
Cu gesturile tale, cu felul tău de a păşi
Cu spaţiul magnetizat care se-nclină înaintea ta
Şi ne separă prin distanţe puse de noapte între noi
Cu toate-acestea te previn că suntem prinşi, cusuţi
De-aceeaşi stea Suntem cusuţi de-aceeaşi muzică întinsă ca o coardă
Între noi De aceeaşi umbră gigantică zbătându-se ca un copac
Să fim acea frântură de cer
Acea frântură prin care trece aventura misterioasă,
Aventura planetei explodând în petale de somn
În van ai încerca să scapi de vocea mea
Să sari peste zidurile ridicate de poemele mele
Suntem cusuţi de-aceeaşi stea
Eşti înlănţuită de privighetoarea lunilor boltite-n cerul nopţii
Cea care poartă-n gât un sfânt ritual
Ce importanţă să aibă pentru mine ale nopţii semne
Şi rădăcina şi ecoul funerar din pieptul meu
Ce importanţă, enigma luminoasă
Simbolurile iluminând hazardul
Şi-acele insule, călătorind prin haos fără vreo ţintă-n ochii mei
Ce importanţă, această teama de floare-n vid
Ce importanţă, numele nimicului
Numele nesfârşitului deşert
Sau al voinţei , al oarbei întâmplări
Pe care le relevă
Şi dacă fiecare stea e în acel deşert dorinţă de o oază
Sau flamuri de prevestiri şi moarte
Am propria-mi atmosferă în respiraţia ta
Uluitoarea siguranţă pe care privirea ta mi-o dă cu constelaţiile-i intime
Cu propriu-i limbaj de sămânţă creatoare
Fruntea ta luminoasă ca un inel al lui Dumnezeu
Mai puternică decât întreaga floră a cerului
Fără vârtejuri din universul care se cabrează
Precum un cal la umbra lui în aer

Te-ntreb din nou
Urma să amuţeşti de Dumnezeu ţi-a dăruit ochii aceştia?

Am vocea ta ca zid de apărare
Această voce ieşind din tine
Cu fiecare bătaie de inimă
Această voce în care cade veşnicia
Spărgându-se în cioburi de fosforescente sfere
Ce-ar mai fi viaţa de nu te-ai fi născut?
O cometă fără mantie murind de frig
Te-am găsit ca o lacrimă dintr-o carte uitată
Numele tău demult în mine exista
Numele tău alcătuit din foşnetul porumbilor în zbor
Aduce-n tine amintirea altor vieţi
Amintirea unui Dumnezeu întâlnit undeva
Şi în adâncu-ţi amintirea că tu erai
Pasărea de antan în încifrata limbă a poeziei

Vis scufundat în vis
Păr care se leagă-n zorii zilei
Păr care izbucneşte liber la căderea nopţii
Viaţa se contemplă în uitare
Doar ochii tăi trăiesc în lume
Unicul sistem planetar care nu oboseşte
Senină piele ancorată în înalt
Străină de capcane şi de stratageme
Prin forţa luminii sale concentrate
În urma ta doar teamă simte viaţa
Căci tu eşti adâncimea a tot şi-a toate
De măreţie lumea se umple când tu treci
Şi lacrimi se aud căzând din cer
Şi ştergi din sufletu-adormit
Amărăciunea de-a fi viu
Devine uşoară creaţia pentru spinările ce-o poartă

N-am altă bucurie mai mare decât zgomotul vântului în părul tau
(Recunosc acest zgomot de departe)
Când nave se scufundă şi râul poartă trunchiuri de copaci
Eşti o lumină-a cărnii în furtună
Cu pletele dezlănţuite-n vânt
Pletele tale-n care soarele veni-va visele să-şi caute, pe cele mai frumoase
Suprema bucurie-i să te privesc pe tine, solitară pe divanul lumii

Ca mâna unei prinţese somnolente
Cu ochii tăi care evocă un pian pentru miresme
Un cocktail paroxistic
O floare care-a-ncetat să mai miroasă
Ochii tai hipnotizează singurătatea
Ca roata continuând să se învârtă după o catastrofă
E bucuria mea să te privesc în clipa-n care asculţi
Cum raza de lumină pâna-n adâncul apei drum îşi face
Şi în uimire te-adânceşti un lung moment
Atâtea stele au trecut prin sita mării
Nimic nu poate da o astfel de emoţie,
Nici un catarg nevoie-având de vânt
Nici un aeroplan orb palpând infinitul
Nici porumbiţa-nfometată adormită pe un plâns
Nici curcubeul cu aripi sigilate
Mai frumos decat parabola unui vers
Parabola întinsă pe o nocturnă punte între inimi

Nascută-n orice loc spre care îmi îndrept privirea
Cu capul ridicat
Şi părul în vânt
Eşti mai frumoasă decât nechezatul mânzului în munte
Decât sirena unei nave lăsându-şi sufletul să scape
Decât un far în ceaţă căutând pe cine să salveze
Eşti mai frumoasă decât rândunica prin care trece vântul
Eşti zgomotul mării în vară
Eşti larma unei străzi aglomerate de admiraţie plină

Slava mea se află-n ochii tăi
Îmbrăcată-n vestmântul luxos al ochilor tăi şi-al strălucirii sale interioare
Stau aşezat în colţul cel mai sensibil al privirii tale
Sub tăcerea estetică a genelor tale nemişcate
Vine un semn prevestitor din ochii tăi adânci
Şi-un vânt dinspre ocean îţi ridică valuri în pupile
Nimic nu se compară cu această legendă a seminţelor pe care prezenţa ta o naste
Cu acestă voce căutând un astru mort pe care să-l învie
Vocea ta creează în spaţiu un imperiu
Şi această mână care se ridică din tine ca şi cum ar vrea s-atârne sori în aer
Şi-această privire care scrie lumi în infinit
Şi acest cap care se-apleacă să asculte un murmur în eternitate
Şi-acest picior care e sărbătoare pentru cărări înlănţuite
Şi-aceste pleoape pe care cad scântei venite din eter
Şi-acest sărut ce-ţi umflă prova buzelor
Şi-acest surâs purtat ca un standard în faţa vieţii
Şi-acest secret ce guvernează mareele din pieptul tău
Dormind la umbra sânilor tăi
Dac’ai muri
Stelele ar rătăci cărarea
Chiar dacă lampa ta ar fi aprinsă
Ce-ar mai rămâne-atunci din univers?

Canto II

Mujer el mundo está amueblado por tus ojos
Se hace más alto el cielo en tu presencia
La tierra se prolonga de rosa en rosa
Y el aire se prolonga de paloma en paloma
Al irte dejas una estrella en tu sitio
Dejas caer tus luces como el barco que pasa .
Mientras te sigue mi canto embrujado
Como una serpiente fiel y melancólica
Y tú vuelves la cabeza detrás de algún astro
¿Qué combate se libra en el espacio?
Esas lanzas de luz entre planetas
Reflejo de armaduras despiadadas
¿Qué estrella sanguinaria no quiere ceder el paso?
En dónde estás triste noctámbula
Dadora de infinito
Que pasea en el bosque de los sueños
Heme aquí perdido entre mares desiertos
Solo como la pluma que se cae de un pájaro en la noche
Heme aquí en una torre de frío
Abrigado del recuerdo de tus labios marítimos
Del recuerdo de tus complacencias y de tu cabellera
Luminosa y desatada como los ríos de montaña
¿Irías a ser ciega que Dios te dio esas manos?
Te pregunto otra vez [
El arco de tus cejas tendido para las armas de los ojos
Te hablan por mí las olas de pájaros sin cielo
Te habla por mí el color de los paisajes sin viento
Te habla por mí el rebaño de ovejas taciturnas
Dormido en tu memoria
Te habla por mí el arroyo descubierto
La hierba sobreviviente atada a la aventura
Aventura de luz y sangre de horizonte
Sin más abrigo que una flor que se apaga
Si hay un poco de viento

Las llanuras se pierden bajo tu gracia frágil
Se pierde el mundo bajo tu andar visible
Pues todo es artificio cuando tú te presentas
Con tu luz peligrosa
Inocente armonía sin fatiga ni olvido
Elemento de lágrima que rueda hacia adentro
Construido de miedo altivo y de silencio ...]
Haces dudar al tiempo
Y al cielo con instintos de infinito
Lejos de ti todo es mortal
Lanzas la agonía por la tierra humillada de noches
Sólo lo que piensa en ti tiene sabor a eternidad
He aquí tu estrella que pasa
Con tu respiración de fatigas lejanas
Con tus gestos y tu modo de andar
Con el espacio magnetizado que te saluda
Que nos separa con leguas de noche
Sin embargo te advierto que estamos cosidos
A la misma estrella
Estamos cosidos por la misma música tendida
De uno a otro
Por la misma sombra gigante agitada como árbol
Seamos ese pedazo de cielo
Ese trozo en que pasa la aventura misteriosa
La aventura del planeta que estalla en pétalos de sueño
En vano tratarías de evadirte de mi voz
Y de saltar los muros de mis alabanzas
Estamos cosidos por la misma estrella
Estás atada al ruiseñor de las lunas
Que tiene un ritual sagrado en la garganta
Qué me importan los signos de la noche
Y la raíz y el eco funerario que tengan en mi pecho
Qué me importa el enigma luminoso
Los emblemas que alumbran el azar
Y esas islas que viajan por el caos sin destino a mis ojos
Qué me importa ese miedo de flor en el vacío
Qué me importa el nombre de la nada
El nombre del desierto infinito
O de la voluntad o del azar que representan
Y si en ese desierto cada estrella es un deseo de oasis
O banderas de presagio y de muerte
.Tengo una atmósfera propia en tu aliento
La fabulosa seguridad de tu mirada con sus constelaciones íntimas
Con su propio lenguaje de semilla
Tu frente luminosa como un anillo de Dios
Más firme que todo en la flora del cielo
Sin torbellinos de universo que se encabrita
Como un caballo a causa de su sombra en el aire

Te pregunto otra vez
¿Irías a ser muda que Dios te dio esos ojos?

Tengo en voz tuya para toda defensa
Esa voz que sale de ti en latidos de corazón
Esa voz en que cae la eternidad
Y se rompe en pedazos de esferas fosforescentes
¿Qué sería la vida si no hubieras nacido?
Un cometa sin manto muriéndose de frío

Te hallé como una lágrima en un libro olvidado
Con tu nombre sensible desde antes en mi pecho
Tu nombre hecho del ruido de palomas que se vuelan
Traes en ti el recuerdo de otras vidas más altas
De un Dios encontrado en alguna parte
Y al fondo de ti misma recuerdas que eras tú
El pájaro de antaño en la clave del poeta

Sueño en un sueño sumergido
La cabellera que se ata hace el día
La cabellera al desatarse hace la noche
La vida se contempla en el olvido
Sólo viven tus ojos en el mundo
El único sistema planetario sin fatiga
Serena piel anclada en las alturas
Ajena a toda red y estratagema
En su fuerza de luz ensimismada
Detrás de ti la vida siente miedo
Porque eres la profundidad de toda cosa
El mundo deviene majestuoso cuando pasas
Se oyen caer lágrimas del cielo
Y borras en el alma adormecida
La amargura de ser vivo
Se hace liviano el orbe en las espaldas

Mi alegría es oír el ruido del viento en tus cabellos
(Reconozco ese ruido desde lejos)
Cuando las barcas zozobran y el río arrastra troncos de árbol
Eres una lámpara de carne en la tormenta
Con los cabellos a todo viento
Tus cabellos donde el sol va a buscar sus mejores sueños
Mi alegría es mirarte solitaria en el diván del mundo

Como la mano de una princesa soñolienta
Con tus ojos que evocan un piano de olores
Una bebida de paroxismos
Una flor que está dejando de perfumar
Tus ojos hipnotizan la soledad
Como la rueda que sigue girando después de una catástrofe
Mi alegría es mirarte cuando escuchas
Ese rayo de luz que camina hacia el fondo del agua
Y te quedas suspensa largo rato
Tantas estrellas pasadas por el harnero del mar
Nada tiene entonces semejante emoción
Ni un mástil pidiendo viento
Ni un aeroplano ciego palpando el infinito
Ni la paloma demacrada dormida sobre un lamento
Ni el arco iris con las alas selladas
Más bello que la parábola de un verso
La parábola tendida en puente nocturno de alma a alma

Nacida en todos los sitios donde pongo los ojos
Con la cabeza levantada
Y todo el cabello al viento
Eres más hermosa que el relincho de un potro en la montaña
Que la sirena de un barco que deja escapar toda su alma
Que un faro en la neblina buscando a quien salvar
Eres más hermosa que la golondrina atravesada por el viento
Eres el ruido del mar en verano
Eres el ruido de una calle populosa llena de admiración

Mi gloria está en tus ojos
Vestida del lujo de tus ojos y de su brillo interno
Estoy sentado en el rincón más sensible de tu mirada
Bajo el silencio estético de inmóviles pestañas
Viene saliendo un augurio del fondo de tus ojos
Y un viento de océano ondula tus pupilas

Nada se compara a esa leyenda de semillas que deja tu presencia
A esa voz que busca un astro muerto que volver a la vida
Tu voz hace un imperio en el espacio
Y esa mano que se levanta en ti como si fuera a colgar soles en el aire
Y ese mirar que escribe mundos en el infinito
Y esa cabeza que se dobla para escuchar un murmullo en la eternidad
Y ese pie que es la fiesta de los caminos encadenados
Y esos párpados donde vienen a vararse las centellas del éter
Y ese beso que hincha la proa de tus labios
Y esa sonrisa como un estandarte al frente de tu vida
Y ese secreto que dirige las mareas de tu pecho
Dormido a la sombra de tus senos ..] Si tú murieras Las estrellas a pesar de su lámpara encendida Perderían el camino ¿Qué sería del universo?