Dante - Divina Comedie (Purgatoriul, cintul XXII)

[altmariusconcurs]

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

http://www.editurachristiana.ro/index.php?option=com_content&vi...

PURGATORIUL

Cîntul XXII

În brîul al cincilea, printre zgîrciţi şi risipitori, Dante şi Vergiliu întîlnesc umbra lui Staţiu (deşi Dante, ca majoritatea contemporanilor săi, îl confundă cu retorul „tuluzan” Lucius Statius Ursolus, din vremea lui Nero, aici e vorba de poetul Publius Papinius Statius, autorul poemelor Tebaida şi Achileida, ultimul neterminat, născut la Neapole şi trăitor în vremea lui Domiţian), care tocmai şi-a împlinit ispăşirea şi stă să urce spre cer. După ce, în Cîntul XXI, Staţiu făcuse plecăciune dinaintea Marelui Mantovan, pe care-l socoate maestrul său într-ale poeziei şi căruia mărturiseşte că ar fi rîvnit să-i fi fost contemporan, cei doi poeţi antici îşi continuă dialogul, în timp ce urcă împreună, cu Dante pe urmele lor, spre brîul al şaselea. Autorul Tebaidei mărturiseşte că s-a convertit în taină la creştinism şi datorită profeţiilor vergiliene. AutorulBucolicelor (pomenite în text – v. 57) îi dă veşti lui Staţiu despre cîteva mari personaje (istorice sau mitologice) ale Antichităţii, aflate în Limb (printre care poeţii, aleşii Parnasului, în frunte cu Homer, grecul ce rămîne/ de Muze răsfăţat cum altul nu-i). Cîntul se încheie cu contemplarea unui copac simbolic, din frunzişul căruia o voce tainică enumeră pilde ilustre de cumpătare (mai ales biblice: Maica Domnului, proorocul Daniel, Ioan Botezătorul). Întregul cînt stă sub nostalgia „veacului de aur” (prima vîrstă, necoruptă, a umanităţii).

      

1 Îngeru-n urmă-acum ne rămăsese,

cel ce ne-a dat spre-a şasea brînă ghes,

şi-alt P înscris pe fruntea mea ştersese,

4 cît sînt de fericiţi dînd de-nţeles

cei ce rîvnesc dreptatea, iar cuvîntul

cu sitiunt să şi-l termine-a ales.

7 Mai lesne paşii mei îşi luau avîntul

decît în alte vaduri şi întins

suiam la rînd cu duhuri iuţi ca vîntul,

10 pe cînd Virgil grăi: „O dată-aprins

focul iubirii din virtuţi, i-aprinde

şi pe-alţii, pe măsură ce s-a-ncins.

13 Aşa, de cînd ajunse a descinde

la iad şi Juvenal, în limb cu noi,

şi-mi spuse cît pe-a lumii vii decinde

16 ţi-am fost de drag, drag mi-ai căzut apoi  

ca nimeni altul nevăzut vreodată,

şi scurt îmi pare-acest urcuş în doi.

19 Dar zi-mi – şi ca-ntre buni prieteni cată

să-mi ierţi aşa de verdea întrebare,

vorbind la fel de verde totodată –

22 cum de-a aflat zgîrcenia-ncuibare

în tine, cel ce-ai fost atît de plin,

prin rîvna ta, de-nţelepciune mare?”.

25 De-aceste vorbe-ntîi zîmbi puţin

poetul Staţiu şi apoi răspunse:

„Mi-s cîte-mi spui atît de drag alin.

28 Ce-i drept, sînt lucruri uneori ajunse   

să-i dea-ndoielii mincinos temei,

căci pricinile lor rămîn ascunse.

31 Din ce mă-ntrebi văd bine că mă iei

drept un zgîrcit în viaţa trecătoare,

stînd eu cu cei de-această vină grei.

34 Dar află că am fost departe tare

de-a fi zgîrcit, ci lipsa de măsură

am ispăşit-o-n mii de luni amare.

37 De nu-ngrijeam să-ndrept a mea făptură,

aminte luînd la vorba ta cînd spui,

certînd corupta omului natură:

40  „O, sacră foame de-aur, cum nu pui

tu frîu pe lume lacomelor vise!”,

în iad aş fi, rotind povara lui.

43 Văzui atunci că mîinile deschise

mi-erau ca nişte aripi spre risipă

şi m-am căit de ce mă nărăvise.

46  O, cîţi chilugi vor învia, din pripă

necunoscînd căinţa care poate

spăla de rău şi-n cea din urmă clipă!

49 Reversul feluritelor păcate

să ştii c-asemeni lor osînda-şi are

şi-aici verdeaţa şi-o usucă toate:

52  deci eu, de ispăşesc cu gloata care

zgîrcenia-şi plînge, e c-am săvîrşit

păcat pe dos, dar tot la fel de mare”.

55  „Dar cînd Iocastei chinul îndoit

din lupte crude i-l cîntai odată”,

grăi cel prin Bucolice vestit,

58  „din cîte Clio-n versul tău arată,

nu cunoşteai credinţa-n lipsa cui

a face bine nu-i de-ajuns vreodată.

61 Dacă-i aşa, ce soare sau căţui

te-au luminat ca trudnicele vele

pe urmele pescarului să-ţi pui?”.

64  „Tu cel dintîi m-ai petrecut spre-acele

din Parnas peşteri, spre a bea, fiind,

pe lîngă Domnul, far al minţii mele.

67 Făcuşi ca unul care, bîjbîind

prin noapte, poartă dindărăt lumină

şi ochii-n urma lui să vadă prind,

70  atunci cînd spus-ai: «Stă veac nou să vină;

se-ntoarce lumea la întîiul bine,

iar cerul lasă nouă-n jos tulpină».

73 Prin tine-am fost poet, creştin prin tine:

dar ce-am schiţat ca mai vădit să fie,    

culori să pun de-acuma se cuvine.

76 Prinsese lumea-ntreagă să se-mbie

spre-adevăratul crez adus de cei

ce predicau eterna-mpărăţie;

79 iar vorba ta, ce-am spus că-mi fu temei,

cu vorba lor se potrivea atare,

încît m-am dus mereu mai des la ei.

82 Şi-aşa-mi păru sfinţenia lor de mare,    

c-atunci cînd Domiţian i-a prigonit,

părtaş le-am fost în lacrimile-amare;

85 iar cît acolo-n lume-am mai trăit,

i-am ajutat, avîndu-i pildă-n toate,

şi-orice-alte secte le-am dispreţuit.

88  Şi pîn’ s-ajung prin vers pe greci a-i scoate

la apa Tebei, eu m-am botezat;

dar pe ascuns şi cam cu frica-n spate,

91 căci multă vreme tot păgîn m-am dat;

vreo patru veacuri cea de-a patra brînă

am ocolit-o pentru-acest păcat.

94 Tu, care-ai dat de-o parte vălul pînă

ce ochii mei văzură-ascunsul bine,

cît laolaltă drumu-n sus ne mînă,

97 pe unde, zi-mi, Terenţiu se aţine;

de Plaut, de Cecil, de Var să-mi spui:

de-s osîndiţi, pe unde-s şi cu cine?”.

100  „Aceştia, Persiu, eu şi alţi destui”,

grăi Virgil, „cu grecul ce rămîne

de Muze răsfăţat cum altul nu-i,

103 stăm toţi în iad, pe buza primei brîne,

vorbind ades de muntele pe care

avem în veci ocrotitoare zîne.

106 Euripid, ca şi-Antifont, îşi are

sălaş cu noi, Simonid şi-Agaton,

şi-alţi greci, de lauri vrednic fiecare.

109 Din cei de care-a dat şi versu-ţi zvon, 

sînt Antigona, Deifilè şi-Argía,

şi-Ismena, cea cu-al plînsului ison.    

112 E-acolo cea ce arătă Langía;

Thetis şi-a lui Tiresias fiică; şi,

cu ale ei surate, Deidamía”.

115 Cei doi poeţi tăcură, spre-a privi

cu luare-aminte-n jur, căci se gătase

suişul printre steiuri cenuşii.

118 Erau în urmă patru slugi rămase  

dintre-ale zilei, iar a cincea-n sus

trăgea teleaga razelor frumoase,

121 cînd domnul meu: „Eu cred că-i bine”,-a spus,

„ocol pe margini muntelui a-i da

prin dreapta, cum şi-n alte dăţi ne-am dus”.

124 Deci obiceiul ne-a-ndrumat aşa,   

şi-avînd şi învoirea umbrei sfinte,

fără-ndoieli pornirăm a umbla.

127 Eu singur îndărăt, ei înainte,

îi ascultam din mers şi-n vorba lor

aflai poeticeşti învăţăminte.

130 Dar dulcele cuvînt folositor

curmat le fu de-un pom ieşit în cale,

cu poame miresmînd îmbietor.

133 Şi cum, spre vîrf, din ramurile sale

descreşte bradul, el scădea în jos,

cred eu, ca nimeni să nu-i suie-n poale.

136 Iar din înaltul zidului stîncos,

pieziş de noi, curgea o apă clară,

ce-mprospăta frunzişul răcoros.

139 Cei doi poeţi aproape cînd se-aflară,

o voce printre frunze izbucni:

„Lipsiţi veţi fi de hrana-aceasta dară!”.

142 Şi-apoi: „Mai mult Maria se-ngriji

să fie nunta cu belşug decît

de gura ei, chemată-a mijloci.

145 Femeile romane-au dat pe gît

doar apă, iar profetul Daniel

mintos a fost că saţul l-a urît.

148 Întîiul veac, cu aurul la fel,

dădu, prin foame, ghindelor savoare,

şi-apei, prin sete, gust de hidromel.

151 Cu miere şi lăcuste s-a hrănit

Ioan Botezătorul în pustie,

de-aceea-i mare şi în har sporit,

154 cum dau evangheliştii mărturie”.