Charles Baudelaire - Binecuvântare

[altmariusnature]

Binecuvântare 
poezie [ ]
Traducerea: Necula Florin Dănuţ 

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Charles-Pierre Baudelaire [Charles-Pierre_Baudelaire ]

2008-11-13  |     |  Înscris în bibliotecă de Necula Florin Danut

http://agonia.ro/index.php/poetry/1809934/Binecuv%C3%A2ntare

Cînd printr-un decret al voilor supreme,
Poetul apăru în lumea plictisită,
Lăuza-nfricoşată şi plină de blasfeme,
Pe Dumnezeu l-atacă şi spune îngrozită:

„ -De ce n-am fătat oare de şerpi o colcăială
Decît să alăptez acestă zeflemea!
Să fie blestemată plăcerea nopţii-n care
În burtă am primit chiar ispăşirea mea!

Pentru că m-ai ales pe mine-ntre femei
Să fiu însuşi dezgustul bărbatului meu trist,
Şi nu pot aţîţînd chiar focului scîntei,
Ca pe-un bilet s-azvîrlu acest monstru bicisnic.

Voi face să ţîşnească ura ce mă apasă
Pe-unealta blestemată de-a’ tale răutăţi,
Şi-acest copac mizer voi face să troznească
Pentru a nu plezni bobocii săi ciumaţi.”

Astfel ea îşi înghite şi balele de ură,
Ne-nţelegînd deloc proiectele eterne,
Şi singură aţîţă la mesele de zgură,
Pe măcelarii dornici de crimele materne.

Însă sub ocrotirea ascunsă-a unui Serafim,
Copilul nedorit se-mbată cu lumină,
Ambrozia o gustă şi chiar nectarul în
Fiece dumicat apropiat de gură.

Cu vîntul el se joacă, cu norii el glumeşte,
Vorbindu-le ameţeşte despre al Crucii drum,
Iar Duhul, ce-n calvaru-i mereu îl urmăreşte,
Plînge văzîndu-l vesel ca pasărea din scrum.

Şi cei la care ţine, toţi îl privesc cu teamă,
Mai mult, prinzînd curaj de uşurinţa sa,
Să-şi facă încercarea de forţă animală
Caută, pentru-ai smulge un plîns, pe cineva.

În pîinea şi în vinul cu care-şi umple gura,
Ei mestecă cenuşa cu un murdar scuipat,
Şi ipocriţi aruncă tot ce-i atinge mîna
Şi-apoi se-nvinuiesc că l-au împiedicat.

Iară femeia lui se vaietă prin pieţe:
„ -Pentru că el m-adoră găsindu-mă frumoasă,
Eu mă voi transforma în zeu cu două feţe,
Ca să-mi îmbrace-n aur fiinţa mea întoarsă.

Şi mă voi ghiftui cu mir şi cu tămîie,
De plecăciuni, de carne şi de vin,
Pentru a şti de pot în inima ce-admiră,
Să calc rîzînd omagiul cel divin!

Şi cînd m-oi plictisi de-aşa nelegiuiri,
Pe el voi pune mîna robustă şi gingaşă
Şi unghiile-asemeni cu ghearele de zbiri,
Vor şti spre-a sa inimă o cale să-şi croiască.

Şi ca pe-o păsăruică ce tremură de frică,
Din piept eu o voi smulge şi înecată-n sînge,
Pentru a-mi sătura căţeaua favorită,
În faţă i-o voi pune, cu balele s-o spurce!" 

Dar înspre Ceruri ochiul îi vede-un tron splendid,
Senin el îşi ridică şi braţele pioase,
Şi-enormele sclipiri din spiritu-i lucid,
I-ascund înfăţişarea mulţimii furioase.

„–Slăvit să fii Tu Doamne ce dărui suferinţă
Ca un divin remediu la josnicia noastră,
Ea este cea mai pură, ingenuă esenţă,
Celor puternici dînd plăcere luminoasă!

Eu ştiu că Tu păstrezi un loc pentru Poeţi
Pe fericita treaptă a sfintei Legiuni,
Ei vor înnobila festinul ce-l repeţi,
În Tronuri şi Virtute şi Dominaţiuni.

Eu ştiu că suferinţa e unica nobleţe
În care nu muşcăm nici din pămînt sau iad,
Şi pentru împletirea cununii mele dese,
Prin orice lumi sau timpuri eu trebuie să cad.

Pierdutul giuvaer al anticei Palmyre,
Metale neştiute şi perlele din mare,
De mîna Ta lucrate, nu au putut să-ndure,
Această diademă cu strălucire tare.

Ce nu ştie să facă decît lumină clară,
Iscată din lăcaşul razei primordiale,
Şi pentru care ochii făpturii pieritoare
Sînt numai o oglindă obscură şi neclară!”