PERSPECTIVA CREŞTINĂ ASUPRA FAMILIEI (I)

[altmariusplus]

Codrescu Razvan, membru altmarius.ning.com

Actualitatea eternă a Tradiției

PERSPECTIVA CREŞTINĂ
ASUPRA FAMILIEI (I)

Familia creştină, rînduită şi binecuvîntată de Dumnezeu încă din Rai, iar de la Hristos statornicită prin Sfînta Taină a Cununiei, nu este doar „celula de bază a societăţii”, ci o comunitate de iubire care depăşeşte veacul şi viaţa trupească, împărtăşindu-se din taina dumnezeieştii Treimi şi împlinindu-se în organismul mistic al Bisericii – anticameră a Împărăţiei cerurilor. Între membrii unei familii nu este doar o unitate de sînge, ci şi o unitate de ordin spiritual, integrată în unitatea complexă a neamului. Sîntem mistic legaţi nu doar de cei alături de care vieţuim în lumea aceasta, ci şi de tot „neamul cel adormit”, la care noi înşine „ne vom adăuga” cîndva, pentru eternitate. Familia în mic (tatăl, mama şi copilul/copiii) nu este decît înfăţişarea prezentă a familiei în mare (care este alcătuită din toţi înaintaşii care au adormit întru Domnul, dar şi din toţi urmaşii pe care Domnul ni-i va dărui, pînă la sfîrşitul veacurilor).

Familia e menită nu doar să perpetueze existenţa în lume (căci prunci se pot naşte şi în chip nelegiuit!), ci mai ales să-i dea armonie şi statornicie. Din nefericire, mulţi dintre oamenii de azi, îndepărtîndu-se de Dumnezeu, desconsideră, mai mult sau mai puţin conştient, şi ordinea dumnezeiască a lumii, neînţelegînd temeiurile adînci ale vieţii familiale, aşa cum nu înţeleg decît din ce în ce mai puţin temeiurile transcendente ale vieţii neamurilor. Criza familiei şi criza naţiunii sînt de obicei două anomalii conjugate, responsabile în mare măsură de pervertirea vieţii şi conştiinţei „omului recent”.
Am abordat altădată (şi nu vom mai relua discuţia aici) problema mai generală a existenţei istorice şi a destinului eshatologic al neamurilor, aspect căruia i-am consacrat mai demult, la Editura Christiana, un întreg volum („«Fiecare în rîndul cetei sale». Pentru o teologie a neamului”, 2003), ci ne vom referi strict la taina conjugalităţii şi la cadrul familial în care aceasta este menită să rodească, prin rînduială divină.
Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune, a lăsat la îndemîna oamenilor două chipuri posibile ale sfinţeniei vieţii: SFINȚENIA FECIORIEI sau asceza de tip monahal (pentru cei puţini) şi SFINȚENIA CĂSĂTORIEI sau castitatea fidelităţii conjugale (pentru cei mulţi). „Adevăratul călugăr – observa Paul Evdokimov – înţelege diferenţa calitativă dintre căsătorie şi neînfrînare; şi invers, starea de har a adevăratei căsătorii duce la înţelegerea diferenţei calitative dintre fecioria monahală şi simplul celibat [...]. Diferenţa, în ambele cazuri, nu este deloc una fiziologică, ci este aceea dintre har şi păcat”. Mai exact spus, „sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sînt cei doi versanţi ai Taborului; şi unul, şi celălalt au aceeaşi culme: Duhul Sfînt. Cei ce ajung pe culme, pe o cale sau pe cealaltă, intră «în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului» – şi aici ambele căi, contradictorii pentru raţiunea umană, se descoperă pe dinăuntru unite, tainic identice” (Paul Evdokimov, „Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe”, trad. rom. 1999, pp. 77-78 şi 79-80). Nu vom insista aici asupra opţiunii monahale sau a celibatului ascetic, ci vom stabili cîteva repere de înţelegere ortodoxă a căii mult mai comune a vieţii conjugale, pe care se întemeiază, dincolo de destinul personal, perpetuarea speţei umane şi ordinea funcţională a societăţilor de-a lungul istoriei.
Esenţa fiinţei umane, luate în generalitatea ei ontologică, este, mai presus de orice îndoială, aceea de a fi „kat’ eikóna kai homoíosin”, adică „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (Facerea 1, 26-27). „Chipul” lui Dumnezeu în om, ne învaţă Sfinţii Părinţi, este un dat în fiinţa noastră şi ţine de dimensiunea ei cugetătoare. „Asemănarea” cu Dumnezeu este o potenţialitate realizabilă în virtutea „chipului” şi ţine de exerciţiul iubirii cuminecătoare. Sau, altfel spus, asemănarea este încununarea chipului prin lucrare personală, pînă la posibila în-dumnezeire („theosis”). Nu întîmplător textul sacru, atît de subtil îndărătul aparentei simplităţi, repetă sintagma „după chipul” („kat’ eikóna”) în trei formulări consecutive: ea defineşte baza ontologică a umanului, vocaţia spirituală liberă a comuniunii interpersonale, după modelul fiinţial al Trinităţii dumnezeieşti. 
Bărbatul (Adam) a fost făcut întîi, ca rădăcină a întregii umanităţi viitoare. Orice diferenţiere ulterioară – sexuală, personală, naţională – se afla potenţial în el, ca pădurea într-o sămînţă, urmînd să se desfăşoare la vremea potrivită, în liniile de forţă ale „planului divin” („sophía” necreată), dar şi cu aportul libertăţii personale (al „liberului arbitru”). În virtutea analogiei cu „chipul” fiinţial al Creatorului, ca şi în virtutea acestei indefinite potenţialităţi multiplicator-diversificatoare (neformulate ca atare, dar de la sine deductibile din întreg „scenariul” biblic al originilor umanităţii), fiinţa umană a fost complinită din sine însăşi (Eva „dedusă” din „coasta” lui Adam), căci „nu este bine să fie omul singur”, adică lipsit de o alteritate „pe potriva lui” (Facerea 2, 18)*, iar laolaltă bărbatul şi femeia (ipostasul patern şi ipostasul matern al uneia şi aceleiaşi umanităţi) au primit de la Dumnezeu, încă dintru început, BINECUVÎNTAREA (nu „porunca”, cum greşit se învaţă îndeobşte, sub sugestia imperativului gramatical!) de „a creşte” şi de „a se înmulţi”, umplînd pămîntul şi înstăpînindu-se calitativ asupra lui (ceea ce va să zică: nu la concurenţă în sens numeric cu „dobitoacele”, deşi primiseră şi acestea, mai înainte, aparent aceeaşi binecuvîntare, şi nici în felul celor necugetătoare, ci prin asumarea responsabilă a unei demnităţi de tip regal, în mod expres şi mai dinainte conferite în Sfatul de Taină al Sfintei Treimi).
„Astfel – scrie Vl. Lossky – misterul singularului şi pluralului în om reflectă misterul singularului şi pluralului în Dumnezeu; aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade; ea cere nu singurătatea, ci comuniunea, sau diversitatea cea bună a iubirii [în care stă însuşi sensul alterităţii – n. n.]” („Théologie dogmatique”, conferinţe pregătite pentru tipar de Olivier Clément şi apărute postum, mai întîi în franceză, în „Messager de l’Exarchat du Patriarche russe en Europe occidentale”, în 1964-1965; cf. nr. 48, oct.-dec. 1964, p. 224). Aşadar, acest „mister al singularului şi al pluralului” dă cheia de înţelegere a referatului biblic despre crearea omului: Sfatul Treimic i-a hotărît şi i-a făcut pe ei BĂRBAT şi FEMEIE ca PLURALITATE a umanului după modelul arhetipal al pluralităţii personale sau ipostatice a lui Dumnezeu Însuşi.
Deşi nu este stabilit cu titlu dogmatic, se poate să fi existat chiar în Raiul dintîi, în virtutea primordialului caracter dual al omenităţii şi al desăvîrşitei iubiri interpersonale, o formă nu de sexualitate, dar de „conjugalitate”, ba chiar „un har al căsătoriei” – „tes ton gámon cháritos” (Clement Alexandrinul, cit. de D. Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, ed. 1978, vol. 3, p. 181, nota 160).
„În Taina Căsătoriei – spune Panayotis Nellas, formulînd lapidar corolarul creştin al antropologiei conjugale – iubirea [„eros”-ul] care îi face pe cei doi oameni să trăiască împreună se încununează cu Iubirea agapică [„agápe”] ce uneşte cele trei Persoane ale Sfintei Treimi – şi astfel familia care se creează nu mai este o realitate simplu biologică, nici doar o instituţie socială, nici doar o unire existenţială psihologică sau erotică, ci infinit mai mult: o celulă a Bisericii, adică mădulare cu adevărat şi realmente vii şi sfinte ale preasfîntului trup al lui Hristos” („Omul – animal îndumnezeit. Pentru o antropologie ortodoxă”, trad. rom. 1994, p. 53). (Va urma)

Răzvan CODRESCU

* Să observăm că, la origine, femeia nu este nici superioară, nici inferioară, nici egală stricto sensu bărbatului, ci pur şi simplu „pe potriva lui”, adică aşa cum se cuvine să fie spre armonia fiinţială a umanului.