altmarius

cultură şi spiritualitate

 (I)

7 mar 2008Autor: Marcel Petrisor

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/trecute-vieti-de-domni-de-robi-...

Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi (I)

Petre Tutea (dreapta), la o ceremonie de casatorie, cu trei luni inaintea arestarii sale (ianuarie 1948)

Marcel Petrisor s-a nascut la 13 aprilie 1930 in satul Ocisor din judetul Arad. Clasele primare le-a facut in satul natal. Parintii, invatatori, l-au invatat sa scrie si sa citeasca, plamadind paini, cozonaci sau colaci de mamaliga in forma de litere. Asa ca Marcel a scris, a citit si... a mancat alfabetul. Clasele secundare le-a urmat la liceele de studii clasice din Deva si Brad, intre 1940 si 1948; facultatea - la Cluj si Bucuresti: Filosofia, intre 1949 si 1952, la Universitatea din Cluj, apoi Facultatea de limba si literatura Sectia limbi latine, la Universitatea din Bucuresti, intre 1964 si 1970. Arestat la Bucuresti in 13 aprilie 1952, a fost condamnat pentru "omisiune de denunt", la un an si sase luni de inchisoare. 
De fapt, nu a fost eliberat decat in 1956, dupa patru ani si patru luni de detentie in inchisorile de la Jilava, Gherla si Aiud. A fost arestat din nou, dupa cateva luni, in 1956, sub acuzatia de "crima impotriva securitatii statului" (in Ungaria avusese loc revolutia din 1956), si condamnat la moarte, conform articolului 109 din Codul penal, alin. 1. Pedeapsa i-a fost comutata in "munca silnica pe viata" dupa recurs. A facut inca opt ani de puscarie: in subsolurile Ministerului de Interne - doi ani; la penitenciarul de la Jilava - patru ani; la Aiud - doi ani. Eliberat in 1964, s-a inscris la Facultatea de limbi latine de la Universitatea din Bucuresti, unde si-a dat examenul de stat in 1970, cand a fost numit profesor de franceza si spaniola la Liceele Iulia Hajdeu si Spiru Haret din Bucuresti. Este autorul a peste douazeci de carti, romane, povestiri, eseuri. Printre cele mai cunoscute titluri, Strigoii Ocisorului, Caruta cu scanduri, Mareasa, Secretul fortului 13. In curand, acest din urma titlu va fi publicat in Franta. In 1973 a intrat in Uniunea Scriitorilor si in 1986 a primit "Premiul National de Literatura - proza". Dupa decembrie 1989, a fost ales vice-presedinte al Partidului Crestin-Democrat din Romania si, in 1997, cel al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Anticomunisti din Romania. A tinut cursuri la Universitatea Titu Maiorescu din Bucuresti: limba si literatura franceza la Facultatea de Drept si cursuri de estetica la Facultatea de limbi moderne. Continua sa scrie romane, eseuri, marturii din detentie si sa colaboreze la diverse reviste din Romania. Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi va aparea curand la Editura Vremea. Scrisa fara patima, cu nobila detasare si cu un discret simt al umorului, cartea se constituie intr-o marturie asupra vietii detinutilor din inchisorile comuniste, vazuta prin prisma celor care-i sufereau rigorile. In ipostaza de detinuti apar cunoscuti oameni de cultura si oameni politici romani, inchisi pe motivul convingerilor lor de dreapta.

Nea Petrica Tutea Romanul
Asa-l cunosteau cei mai multi dintre oamenii simpli, detinuti la Aiud, in perioada reeducarii sau a autoanalizelor critice: Nea Petrica Romanul. Mai ales dupa ce, odata, intrebandu-l careva dintre detinutii mai putin scoliti, de la tara, probabil, "Ce profesie aveti dumneavoastra, domnule Tutea?", acesta ii raspunsese simplu: "Roman! Roman de profesie!". Si "porecla" de atunci, transformata in renume, asa-i ramasese: "Petre Tutea, Romanul". 
Alta data, tot in Aiud, in timpul unei plimbari in cerc, alaturi de parintele profesor Dumitru Staniloaie, cand acesta il intrebase serios cum s-ar defini el insusi in fata unui public de intelectuali, Nea Petrica, plin de umor, ii spusese:
- In fata intelectualilor? Niste prosti care cauta neafland? Pentru ei... "Popa de tara".
- Si atunci, unde aveti parohia? il intreba Dumitru Staniloaie.
- Unde sa am parohia, parinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde si chiar si de la vreun amvon, daca mi se ofera.
Dupa aceea, explicatia data parintelui profesor se adauga poreclei, amplificandu-i faima de "Roman si popa de tara".
Cine sa se mai fi indoit de asta, cand, deseori, era vazut in curtea penitenciarului prinzandu-l intamplator pe cate un tigan sau pe un amarat de rob de mana pe care-l intreba:
- Stii tu, mai Nita, ce-i Adevarul? 
Iar amaratul, aproape rastignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu galeata sau unealta pe care-o avea in mana si cu ochii holbati, dadea din umeri a mare si nevinovata nestiinta. Si vreme de zece, cincisprezece, douazeci de minute, o ora chiar, dupa aceea, omul nu scapa nelamurit, afland, pentru prima data in viata lui ce este Adevarul. Si inca intr-o maniera socratica.
Multi zambeau sau se mirau, ascultandu-l pe Nea Petrica, neindraznind sa-l intrebe ceva ce ei n-ar fi inteles. Dar asta doar pe loc, caci in celule, pe unde mai putea fi zagazuit, discutiile continuau la nesfarsit si-ntotdeauna in termenii cei mai adecvati mediului, circumstantelor si auditoriului. Iar cand - in fata oamenilor simpli si saraci cu duhul - intelegerea nu era totusi deplina, ea se transforma in admiratie.
- Ce intelegeti voi, ma, din ce spune Tutea? ii intrebase o data colonelul Craciun, directorul inchisorii, pe niste tarani care-l ascultasera pe Tutea vorbind prin cine stie ce colturi sau cluburi despre indiferent ce subiect.
- Nimic, domnule colonel, da-i naprasnic cand vorbeste! ii raspunsesera in cor taranii.
- Si de aceea cascati gura la el? 
- D-aia, da! intarira taranii.
Colonelul, ca sa se poata achita onorabil de sarcina Reeducarii detinutilor politici din Aiud - inclusiv de cea a lui Tutea, habar neavand el cu cine avea sa aiba de-a face - primi "indicatii de sus" care, conform spuselor lui, cu multi ani dupa eliberarea detinutilor, sunau asa: "Tu fost de-al lor si ei de-ai tai, asa ca tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, si bati la cur la ei, da' ei nu trebuie stie ca noi pus la cale asta". Asa ca ii organizase pe cei mai "concesivi" in cluburi: club pentru intelectuali si club pentru tarani.
Or, la clubul pentru tarani, cei care-l ascultasera pe Petre Tutea nu voisera sa vina. Ca doar fusese "naprasnic" popa care-i "spovedea pe unde apuca"!
Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi si le vorbea chiar complicat, dupa prea complicata lor intelegere. Clar insa. Si atat de clar incat, nu o data, tinu sa asiste si colonelul la discutii.
Tema pentru autoanaliza nu stiu carui "constient" era: greseala politicii legionare.
Dupa expunere insa, cand Nea Petrica lua cuvantul, "acuzand" - chipurile! - Legiunea, ii facu acesteia un elogiu de ramase Craciun cu gura cascata. Si nu se putu abtine sa nu zica:
- Domnule Tutea, pana a nu te cunoaste, tare as fi vrut sa te omor. Dar acum, n-as mai putea-o face!
- Riscurile cunoasterii adanci, domnule colonel! ii raspunse Tutea zambind. Ce sa-i faci, daca suntem amandoi Romani?
Si Craciun mai facu ceva: ii dadu voie sa umble liber prin inchisoare, la orele cand cei "intelegatori" erau asteptati la cluburi. Ba-i dadu si un secretar, pe nea Ghinea, ca sa-l ajute sa scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Tutea nu refuza fatis, dar nici nu scrise un rand. 
- De ce ne stai impotriva, domnule Tutea? il intreba o data colonelul Iacob, adjunctul lui Craciun. Dumneata care stii atat de multe si-ti umbla limba-n gura de pici tot in picioare?
Atat astepta si nea Petrica: sa-l provoace cineva la discutie si mai ales sa-i puna intrebari. Raspundea de nu-l mai putea uita niciodata cel care-i punea intrebarea.
Si, nevoind sa-i scape nici Iacob fara un raspuns, incepu - motivandu-si neconformismul, opozitia si neadaptarea la imprejurari - sa-i spuna ca "cei ce se scalda cu placere in fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstante, adica din conformism, domnule Iacob, atitudine specifica plosnitelor. Asa se numeste asta!".
- Numai ca atunci suferi si consecintele inadaptabilitatii, domnule Tutea! ii zise Iacob, adresandu-i-se politicos - conform indicatiilor superiorilor, care inlocuisera cuvantul "bandit" cu cel de "domn".
- Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta ma opun si intru in temnita. Ca altfel, ce-as fi? Un simplu animal adaptabil. Si nu mi-ar fi convenit. De altfel, in lupta politica majora, omul care se angajeaza in ea oscileaza intre eroism si lasitate, ajungand apoi unde am ajuns si eu, adica la carcera, la izolare si la douazeci de ani de temnita: pretul candidarii la postura istorica de erou. Dar nu va fie teama de eroi, pentru ca si ei dispar in fluviile imanente ale istoriei!
- Si atunci? 
- Atunci iti mai ramane o singura posibilitate pentru iesirea din anonimat: sfintenia. Si Sfantul nu se topeste decat in absolut.
- Aha! D-aia dumneavoastra, legionarii, cautati sa ajungeti acolo!
- Daca ne da mana, domnule colonel! incheie Tutea.
Administratia penitenciarului de la Aiud avea sa mai vada si sa mai auda multe! Mai ales din gura lui Petre Tutea! Ocaziile se iveau la tot pasul.
Acuzandu-l cineva, o data, de genialitate - din pricina caruia isi permitea sa spuna tot ce spunea, pe la toate colturile -, el dadu din umeri.
- Mare branza si geniile! In fata lui Dumnezeu nu exista genii; geniile sunt veri primari cu idiotii, beneficiind de aceleasi considerente si unii, si altii. 
- Si noi? Noi, domnule Tutea? Noi, Craciun si Iacob, ce-om fi?
- Ca si noi, doar instrumentele Sale.
- Si atunci, de ce vreti sa ne distrugeti? intreba imprudent un adjutant din administratie, care asistase la discutie.
- Nu noi pe dumneavoastra, ci invers: dumneavoastra pe noi! ii raspunse Tutea. Si ar fi bine sa nu uitati inca un lucru: ca dumneavoastra va definiti prin noi, nu noi prin dumneavoastra.
- Cum vine asta?
- Cum v-am spus; pentru ca, intr-o relatie de adversitate, un termen - ca dumneavoastra, de pilda - nu capata dimensiunea dorita decat in functie de cea pe care o are adversarul cu care se lupta.
- Adica, domnule?
- Adica, simplu: nu esti mare decat in masura in care adversarul e si mai mare decat tine. Altfel, ce merit ai mai avea, in competitie cu unul mai mic decat tine? Ati inteles?
Dar pentru ca sa nu se nasca cine stie ce resentimente, tot el ii asigura pe cei ce-l ascultasera ca-n pofida celor patimite in urma neconformismului sau istoric, el n-ar fi in stare sa acuze pe nici un frate al sau de etnie ca l-a asuprit.
- Si stiti de ce, domnilor? Ca sa nu fie jignit poporul roman. Iar daca asta s-a intamplat totusi, eu nu voi spune niciodata ca am fost torturat ca roman, ci ca ungur, neamt sau jidov; ca orice, doar ca roman nu!
Si multi radeau de el, nu insa si cei ce-i intelegeau slabiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului roman. De aceea, in desele sale elanuri, il considera si ca "marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant". 
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Vremea.

(II)

14 mar 2008Autori: Autor test , Marcel Petrisor

Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi (II)

Petre Tutea impreuna cu mama si cu fratele Ino, economist (1935)

Tutea si Crainic
Unul dintre cei care-n Aiud, prin diversele celule pe unde stateau, isi mai permitea sa-l ia peste picior pe nea Petrica Tutea era Nichifor Crainic. Si avea cu ce: il tineau baierile si se si cunosteau de foarte multa vreme. 
Profesor de Mistica la Facultatea de Teologie din Chisinau si din Bucuresti, iar, sub Antonescu, ministru al culturii si al propagandei, Nichifor Crainic fusese arestat inca din 1947 si condamnat, drept criminal de razboi, la munca silnica pe viata. De! Daca fusese ministru de propaganda si inca impotriva cui!
Dupa cei saptesprezece ani de temnita, experienta lui de viata o depasea pe cea a lui Tutea. Dar nu facea niciodata caz de ea, desi-i cunoscuse pe toti directorii inchisorilor prin care trecuse, pe toti "marii criminali de razboi" din care facea si el parte, pe toti cei prabusiti cu fruntea-n tarana in fata lui Maromet, la Jilava, precum si pe multi dintre cei ce facusera pe eroii pentru mai mult sau mai putin timp.
Nu se lauda insa nici cu ce facuse el in fata polonicului, nici nu povestea ce facusera altii sub batele cu care, in multe locuri, fusesera manati din urma, dupa cum nici nu se acuza pe sine de slabiciuni, sau pe cei slabi de caderile din care se mai ridicasera sau nu.
Multe fapte, intamplari sau necazuri din viata lui de proscris fusesera, in schimb, transformate in legende ce facusera ocolul inchisorilor. Le rosteau detinutii, murmurandu-le din scrijeliturile de pe peretii celulelor si le transmiteau apoi pana unde puteau s-ajunga prin alfabetul Morse.
Si cu toate ca Tutea radea de el atunci cand ii povestea ce crease sau scrisese, Crainic nu se supara. Dimpotriva, amplifica relatarile, ca sa se poata bucura sau intrista cat mai multi dintre cei ce-l ascultau, inclusiv nea Petrica pe care nu rareori il provoca prin spusele lui. Si controversa se instala intre ei, vreme de zile-n sir.
Uitate erau atunci multe din cele de afara, dar si multe dintre cele dinauntru, varate reciproc sub nas.
- Unde ai tras foamea cea mai mare? il intreba odata Tutea, oprindu-se din mijlocul unei disertatii despre mancare si despre burta Sfantului Toma de Aquino.
- La Jilava, in 1948, sub Maromet si apoi aici, in Aiud, prin '51, '52, '53... ce! mai stiu eu?
- Hm! exclama Tutea malitios si bucuros, in sinea lui, ca nu-I ceruse lui Dumnezeu, cum facuse Crainic, sa repete minunea inmultirii painilor, ca sa-i lase lui "cosul cu firimituri"
- Mormai, Petrica! Dar as fi vrut eu sa te vad pe tine visand "raiul unui blid de terci", pe cat de mancau te stiu. Ca pe Vulcanescu l-am vazut, iar de mine... ce sa mai zic!
- Nu mai zi nimic, Nichifore, c-ai zis destule in fata polonicului. Ti-amintesti? Ca doar te citeaza atatia...
- Ce-mi pasa mie de niste prosti pe care atata i-a dus capul: sa retina c-am spus ca "Nu este Dumnezeu"! Dar eu am spus si-o spun oricand: "Nu, este Dumnezeu!", punand cu putere virgula intre negatie si verbul a fi. Ce sa-nteleaga insa prostii din asta, daca n-au fost atenti la intonatie? Imi pare rau, dar asta-i poporul roman, nu "mars triumfal al lui Dumnezeu pe pamant", cum iti place tie sa-l lauzi.
- Da, Nichifore, drept e ca nu toti stiu unde sa puna virgulele si cum sa le auda, dar daca si-au "pus" si varsat sangele unde trebuie - si slava Domnului ca multi au facut-o - ce sa le mai ceri?
- Petrica, Petrica! Esti nevindecabil! Pacat ca n-ai trecut prin cate-am trecut eu; altfel ai judeca lucrurile si alte intrebari ti-ai pune...
- Ce-ntrebari sa-mi mai pun, cand ti le-ai pus tu si pentru mine. Desi, pe mine, nu cautarea sau intrebarile ma obsedeaza, cat aflarea raspunsurilor.
- Dar le ai, nea Petrica! il atentiona Simion Ghinea (asa-zisul "secretar" pe care i-l daruise colonelul Craciun, ca sa-si scrie memoriile pe care nea Petrica nu si le-a scris niciodata).
- Cum sa le am, Simioane? se-ncrunta Tutea.
- Nea Petrica! Ai si uitat? Nu zice profesorul Crainic, intrebandu-se: "Unde sunt cei care nu mai sunt?".
- Da, zice el si-ntreaba, dar cine-i raspunde altfel decat metaforic? Ciocarlia zice ca-s ascunsi in Lumina Celui Nepatruns, vantul ca aripile lor il doboara-n zbor si bufnita s-astepte sa vada cand marele-ntuneric va cadea. Si-atunci?
- Si-atunci, tu ce-ai vrea? interveni Crainic. Raspunsuri certe, transcendenta imanentizata? Tu, care sustii pe la toate colturile ca n-ai avut niciodata, in nici un ungher al singuratatii tale, vreun inger sau vreun duh care sa te inspire? Tu, care te-ai jucat doar cu vorbele? Da' cu mine n-o scoti la capat! Vezi, de aceea am si evitat sa te invit, pe vremuri, la Propaganda, in minister...
- Ce bine-ai facut! C-altfel, nu stiu, zau... O luam si eu ca tine, cu puscaria, din 1947.
- Ei si? Uite, ca tot aici ai ajuns! Ce-i spuneai tu, un pic mai 'nainte, lui Craciun sau lui Iacob, despre orgoliu, neconformism, curaj, atitudine si mai stiu eu ce? Hm? 
In loc sa-i raspunda lui Crainic sau sa mai continue discutia, nea Petrica Tutea ii dadu, discret, un cot secretarului sau:
- Pacat ca profesorul asta nu-i si popa. Ca de-ar fi fost asa ceva in Baraganul de unde zice ca se trage, daca s-ar fi armonizat si cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi facut cat o intreaga academie.
- Ei, si matale! se mira Ghinea. De unde stii ca n-o fi si facut-o sau n-o s-o faca de acum incolo?
- Ei, parca nu stiu eu? Da-i baiat bun, oricum, cu toata puscaria pe care a facut-o si cu tot ce se stie despre el! incheie nea Petrica.
Si Crainic zambi amar, in urma lor. Dintr-un colt, se apropiau de el Nae Cojocaru si Aurel State.
Puscaria Aiudului ii cunostea pe Nae Cojocaru si pe Aurel State ca pe doi insi pe care nici Nordul Siberiei lui Stalin, nici torturile anchetatorilor romani dupa aducerea in tara, nici argumentele "stiintifice" ale lui Maromet, Goiciu sau Gheorghiu - directori notorii de puscarii - nu-i putusera convinge sa-si faca autoanalize critice, reeducari, cereri de clementa sau sa regrete ca fusesera, sau mai erau inca, legionari. Crainic ii stia si el, caci, in Aiud, cine nu auzise de ei? Doar nea Petrica Tutea era dintr-un sat aproape lipit cu al lui Aurel State, asa ca cine-l cunostea pe Tutea, il cunostea si pe State. Iar cine-l cunostea pe State, il cunostea si pe Nicolae Cojocaru, cu toate ca acesta era dobrogean.
Epopeea lor siberiana ii infratise ca pe doi siamezi, iar NKVD-ul, nestiind cum sa scape de ei, desi-i condamnase la moarte alba in temnitele Nordului de gheata, unde intemperiile nu reusisera sa-i rapuna, ii livrase Securitatii romanesti. Invinuirea: crima de razboi, pentru care urmau sa plateasca in tara.
Si-au platit-o cu varf si indesat. Intr-un mod de legenda, in care, pentru amandoi, miracolul se impletise de multe ori cu norocul.
Lui Nae Cojocaru norocul ii ajutase sa ajunga intr-un lagar de japonezi (prizonieri in URSS, pentru aceleasi motive ca el si ca Aurel: crime de razboi), unde un ofiter care nu-si putuse face harakiri dupa capturare si cu care se imprietenise, il botezase Niko-Lai-Kojo-Karu, el numindu-se Iti-Kuro-Yosi-Hari (cu accent pe ultimele vocale, ca in japoneza).
Dar ce sa stie colegii din puscariile din tara despre felul de a fi al japonezilor si de obiceiurile lor? Asa ca, odata ajuns in Jilava, Nae Cojocaru se pomeni ca unii nu-l mai strigau pe numele de botez, ci Niko-Lae-Kojo-Karu. Fusese japonizat.
Norocul lui insa, acolo, in Siberia, nu constase in schimbarea pronuntiei numelui, ci in faptul ca japonezii il adoptasera in asa masura incat, in lagar, se bucura de acelasi tratament. Era scos la munca odata cu ei, muncea cat munceau si ei si primea ordine directe, pentru ce trebuia sa faca, doar de la superiorul japonez, si nu de la comandantul rus. Superiorul japonez era singurul care mentinea legatura cu administratia. Altfel, nimeni nu facea un pas. Ceea ce decidea superiorul japonez era sfant pentru ei. Iar cand conventia nu era respectata si ofiterul politic rus voia sa se impuna peste superiorul lor, izbucnea greva generala. Si deseori, cand administratia lagarului nu voia sa tina seama de aceasta, japonezii faceau autodafeuri, adica isi dadeau foc, cu baraca cu tot.
Obiceiuri stranii pentru rusi, dar de care se molipsise si Nicolae Cojocaru. Nu ca ar fi fost in stare sa-si dea foc, dar nu asculta de ordinele celor ce-l supravegheau decat cand, cat si cum ii convenea lui. Si daduse bataie de cap multor administratii din multe inchisori rusesti. 
Cu anchetatorii de la Securitatea Romaniei insa, nu-i mersese prea mult. Cum le statea ca o teapa in gat, de care nu mai stiau cum sa se descotoroseasca, ii hotarasera pieirea, dandu-l pe mana lui Goiciu care, ca director de puscarie severa, stia ce sa-i faca.
Si-i facuse, varandu-l intr-o carcera goala, a carei usa a fost zidita imediat in urma lui. Patru pereti betonati, fara usa, doar cu o vizeta prin care i se introducea mancare si apa, o data la doua zile, si cu un piron fixat ceva mai sus de capul lui, astfel incat omul sa se poata spanzura de el cu manecile camasii, in cazul disperarii pe care contau. Avea lanturi la picioare si nimic in care sa-si faca nevoile, pe care le facea pe el sau pe alaturi.
Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura Vremea

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 14.03.2008

(III)

21 mar 2008Autor: Marcel Petrisor

Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi (III)

Petre Tutea (dreapta) alaturi de prietenul din copilarie Ion Chelce, profesor de etnografie la Universitatea din Iasi, in anii '80

Goiciu daduse ordin chiar si politicului sa nu se apropie de el. Doar el, Goiciu, ii aducea, la doua zile, apa si mancarea, intr-un blid de lut pe care nu-l mai lua inapoi, in speranta ca Nae il va sparge si-si va taia venele cu un ciob, daca tot nu voia sa se spanzure.
Neintamplandu-se insa nici una, nici alta, Nae se pomeni, intr-o zi, ca-n fundul unui vas de lut se ivise un juvat de sarma subtire, de otel si rase. Era inca o invitatie la spanzurare de cuiul din peretele carcerei. Dar cine sa-i dea urmare? El, in nici un caz.
"Uitasera, zicea tot el, sau nici nu stiusera de experienta mea din lagarul japonez, unde disperarea era ceva de neconceput. Arderea, da, acolo era posibila: erau saltele, paie, scanduri si foc. Dar la Gherla, zidit in patru pereti de beton, de unde foc? Goiciu nu-mi daduse decat un juvat. Ce sa fac cu el? I l-am zvarlit in nas, ca belciugul unui porc. Se-nfuriase rau de tot, dar nu putea ajunge la mine, prin vizeta si nici eu nu puteam iesi la el. S-a multumit sa bata din cizme, iar eu am scrasnit din dinti. Amandoi asteptam alte ocazii, in vederea a ceea ce mai aveam in gand."
- Si ce s-a mai ivit? Ce mai aveai in gand? il intrebase cineva din Aiud, caruia nu-i venea sa-si creada urechilor tot ce auzea din gura lui.
Erau vechi cunostinte din armata, din Legiune si din Barou; nu-si putea da omul seama cum de ajunsese Nae in Aiud, in halul in care fusese adus de la Gherla.
Putea ca un starv si era slab ca o scandura. N-ai fi stiut care-i fata si care-i dosul, daca nu-l priveai drept in obraz. Nu mai ramasese de el decat privirea care scanteia si o agilitate pe care i-o mai dadea, probabil, vointa de a supravietui.
Fu pus sau sfatuit de prieteni "intelegatori" sa-si faca autoanaliza.
- Ce sa-mi fac? se mira el, atunci cand unul se daduse mai aproape de el ca sa-l convinga. Autoanaliza? Ce-o mai fi si aia?
- Ai sa vezi tu, Nae! ii striga Aurel State, strecurat printre cei care se adunasera sa-l vada si sa-l auda. 
Si ochii lui se-nfipsera in cei ai lui Nae ca doua fulgere, asa ca Nae se intreba ce voia, oare, sa-i comunice tovarasul de "balada siberiana", cu care nu se mai vazuse de cand fusesera adusi din prizonieratul rusesc. 
Dar ce voia sa-i spuna State nu mai apuca sa auda, caci grupul adunat in jurul lor fu spulberat de gardieni si fiecare fu dus spre "locul" dinainte stabilit. Nae Cojocaru la celular si Aurel State la Zarca, la recalcitranti, la fanatici, la "neintelegatori".
Privilegiile unor deplasari in inchisoare, ca pentru Tutea, Pandrea, Crainic, Gyr si inca unele "marimi", nu le aveau si muritorii de rand.
Dar pe Aurel State nu-l priveau privilegiile altora. Il obseda doar Nae Cojocaru.
Plecase pe frontul de Rasarit ca voluntar, la varsta de douazeci de ani, cu gradul de sublocotenent de infanterie. Isi amintea, rascolindu-si trecutul, ca un colonel profesor la scoala militara, le spusese odata infanteristilor: "Voi, dragii mei, voi, infanteristii, aveti onoarea sa priviti, primii, dusmanul in ochi!" 
La Stalingrad insa, lucrurile luasera o intorsatura nedorita, atat pentru nemti, cat si pentru romani, incrancenarii luptei urmandu-i deceptia catastrofala a infrangerii... Parca si vedea scena: luptase pana cazuse ranit, inghetand in pozitia in care-l atinsese glontul. Nu se mai putuse gandi la nimic, cufundat intr-o noapte alba, pana cand se trezise sub potopul unei galeti cu apa, aruncata peste el. Era randuit intr-un sir de nenumarate lesuri... Cumplit cosmar!
De fapt, rusul care varsa apa peste ei nu voia altceva decat sa verifice care dintre cadavre ar mai putea fi trezit la viata pentru a lua drumul prizonieratului, sau care va fi zvarlit in groapa comuna, printre toti cei inghetati si testati cu galeata de apa, gasindu-se toate natiile, rusi, romani si nemti; nici unuia insa facandu-i-se vreo alta "favoare" in afara de cea de a fi dus unde trebuia, conform starii in care se afla.
Si pe el favoarea - sau norocul - il condusese pe drumul prizonieratului. 
Spre nordul inghetat al Vorkutei (din fericire, mai apropiat decat Kolima), apoi spre arsita de foc a desertului Karaganda, in care erau altfel de lagare. Inghet in cele din Nord, cu istoveala in minele de turba; iar in cele din Karaganda cu sete, foame, sudoare si disperare.
In final, livrati patriei-mume (dupa cincisprezece ani de prizonierat), avea sa-nceapa calvarul Gherlei, al Jilavei si al Aiudului, cu tot suplimentul de tortura al anchetelor autohtone. 
De departe cel mai greu, pentru ca, voind sa-i puna capat, intr-o zi, sarise-n gol de pe acoperisul Uranusului (planeta penitenciara de pe strada bucuresteana cu acelasi nume), pe caldaramul de beton al curtii interioare.
Peste o suta de fracturi de oase, in tot corpul. Luni de coma pana la un nou proces, cu pedeapsa de ispasire. Nu scapase de nimic si trecuse prin toate cu capul sus. Nu coborase nici o clipa stacheta de "cavaler fara frica": nici in Nordul Siberiei, nici in desertul Karagandei si nici atunci cand, sprijinit in doua carje mizerabile, se tara prin curtile Aiudului, de la Zarca unde era izolat, pana la sedintele deschise ale celor ce intelesesera sa-si faca autoanaliza. 
Intr-o buna zi, se pomeni cu Nae in celula. Il trimisese administratia ca sa-l convinga pe el, Aurel State, sa cedeze, sa inteleaga si sa-si recunoasca greseala de a fi fost legionar si luptator pentru Hristos.
De cum il vazu in celula lui, Aurel ii intelese rostul vizitei. Nu spuse nimic si astepta sa deschida Nae gura.
Doar ca Nae, in loc sa-i vorbeasca, sari la el plangand si-l imbratisa. Iar Aurel, proptindu-se in cele doua carje ce-l sustineau, ii intinse obrazul. Prea-i era drag si prea multe infruntasera impreuna!
- Iarta-ma! spuse Nae. N-am venit sa te conving, ci doar sa te imbratisez si sa recunosc ca m-ai depasit. Vorkuta si Karaganda, lagarele tale, au fost mai cumplite decat Kolima mea...
*
Cand Simion Ghinea ii aduse la cunostinta lui Petre Tutea ce se intamplase la intalnirea dintre Nae Cojocaru si Aurel State, batranul exclama: "Astia doi, da! Au scris o pagina glorioasa in Istoria poporului roman! Dar, Simioane, cand cei din administratie ma vor 'invita' si pe mine, sa-mi spun ultimul cuvant, sa asculti cu atentie, ca nici eu nu le-oi ramane dator".

Si Petre Tutea s-a tinut de cuvant.
In fata podiumului ridicat in curtea penitenciarului, de pe care Petre Tutea trebuia sa-si tina cuvantarea de adio - care, pentru altii, era autoanaliza - fusesera adusi, in zeghe, toti detinutii Aiudului. Si cei din Zarca, cu zeghea-n cap, si cei pregatiti pentru eliberarea inainte de termen, cu bocceaua in spinare.
Nelipsita de la "spectacol" nu putea fi nici administratia inchisorii, prezenta pe podium, cu tot alaiul "educatorilor": colonelul Craciun, Iacob, adjunctul lui, ofiterii politici, toti gardienii si doctorul inchisorii.
- Domnilor! isi incepu Petre Tutea discursul. As vrea sa se stie - si va rog, domnule colonel, sa comunicati asta si celor de la minister - ca nu noi, cei robiti aici, facem cinste poporului roman cu suferinta noastra, ci el ne face noua cinstea de a suferi pentru el. Si are acest drept, pentru ca-i incarcat de glorie. E marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant.
Toate si toti au trecut peste el si el a ramas acelasi. Are cea mai unitara limba, expresie a firii sale unice intre popoarele ce l-au inconjurat, calcat, si-l inconjoara inca.
A fost sub turci si nu s-a turcit. A stat cu slavii si nu s-a slavizat. Paganii l-au napadit si nu s-a paganit. Impanat a fost cu nemti si cu unguri si pe toti i-a inghitit. Si nimanui care i-a calcat pragul nu i-a ramas dator.
I-a imprumutat Romei antice columna de sustinere, sangele si limba, vorbindu-i frateste, dar de la obraz. O limba cu virtuti complete poate fi un vehicul pentru tot ce se intampla spiritual in specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cantareti in strana. N-am marcat universalitatea cu cine stie ce nascociri si ispravi, dar, datorita luciditatii, ne-am dat foarte bine seama atat de limite, cat si de neputinte. Prin fire si limba, L-am primit insa si pe Dumnezeu si tot prin ele L-am inteles. De aceea, azi si un simplu popa de-al nostru de tara, din Baragan de pilda, atunci cand se armonizeaza cu dangatul clopotelor liturgice, face cat o intreaga Academie. Si tot de aceea si elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decat cele intelectuale. De unde si problema Bisericii noastre pe care, daca nu o situam deasupra statutului intelectual, zadarnic incercam sa facem ce vrem, de unii singuri. Dupa cum si daca-n marea noastra Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Ca doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au batut ei! Asa ca la noi, Istoria s-a facut odata cu Biserica. Si nimeni, in aceasta Istorie a noastra, n-a sprijinit si sustinut Biserica precum a sprijinit-o si a sustinut-o Miscarea Legionara. Stiau ei, legionarii, ce stiau! Ca orice am face noi, cei de azi, fara Ea, ar fi mai putin important decat ceea ce am face traind prin Ea si pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilitatii poporului nostru. Caci asa cum a iesit din impasurile trecute, tot asa va iesi si din cele prezente si din cele ce vor mai veni. Virtutile sale, daruri ceresti, il vor ajuta. Si cand multi dintre cei de azi nu vor mai fi imprejur, noi inca vom dainui, chiar murind acum pentru el.
- Mai stii?! ii facu colonelul Craciun un semn discret adjunctului sau. Ca astia...
- S-o creada ei! raspunse Iacob. Sa moara mai intai, cum zice batranul, si-o sa mai vedem noi...
- O sa vedem, o sa vedem, Iacobe! Dar astia nici morti nu se invata minte...
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Vremea

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 21.03.2008

(IV)

28 mar 2008Autor: Marcel Petrisor

Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi (IV)

Petre Tutea in aprilie 1990

Printul
Alexandru Ghika, fost sef al Politiei Capitalei in scurta perioada de guvernare legionara din 1940-41, condamnat, dupa caderea acesteia, la munca silnica pe viata si dus la Aiud pentru ispasire, se pomeni intr-o zi a anului 1951 ca este luat din penitenciar si dus in beciurile Ministerului de Interne din Bucuresti.
De acolo, fu scos intr-o noapte din celula si dus intr-un birou unde se pomeni fata-n fata cu insusi ministrul Draghici, care-i facu o propunere:
- Domnule Ghika, stiu ce ai fost, cand ai fost si cum ai fost, in timpul guvernarii legionare. Ai fost seful Politiei sau al Sigurantei, da?
- Da! ii raspunse, foarte stapan pe sine, Alexandru. Si?
- Si uite ca eu iti fac acum o propunere! Stiu ca esti print, dar asta nu conteaza, pentru noi, comunistii.
Ghika il privea de sus, curios sa auda despre ce-i vorba.
- Si mai stiu - continua ministrul - ca n-ai fost doar seful Sigurantei legionare, ci chiar organizatorul acesteia. Asa ca, in aceasta fosta calitate si functie, iti cer sa-mi dai o declaratie despre Lucretiu Patrascanu, cum ca ti-a fost informator in acea perioada si eu iti dau cuvantul meu de onoare ca te pun imediat in libertate. Am aceasta posibilitate, precum si acordul Partidului Comunist.
Dupa clipa de tacere care urma si-n care ministrul credea ca surprinzatoarea sa oferta va produce efectul scontat, Alecu Ghika se ridica de pe fotoliul ce i se oferise la sosire si, din inaltimea staturii sale pe care ministrul abia atunci o remarca, zise:
- Domnule ministru! Dumneavoastra, comunistii, stiti cat va iubesc eu si cati as vrea sa mai ramaneti in viata la conducerea Romaniei? Dar daca pretul vietii si al libertatii mele acum este viata si onoarea unui om, chiar daca acesta imi este dusman, atunci raspunsul meu categoric este NU!
Ministrul Draghici, holband ochii cat cepele la auzul refuzului unei oferte atat de generoase, din partea lui si a Partidului, astepta si explicatia. Iar aceasta nu intarzie, pentru ca Alecu Ghika, inaintand cu un pas spre biroul ministerial, incepu:
- Domnule ministru! Pe mine, ca si pe toti camarazii mei din Legiune, Capitanul Corneliu Codreanu m-a invatat ca-n lupta e mai bine sa cazi pe campul de onoare, decat sa invingi printr-o miselie indreptata impotriva dusmanului. De aceea NU-ul meu este categoric si onoarea mea nu-i de vanzare. Nu pot accepta o libertate in schimbul ticalosiei pe care mi-o propuneti. Lucretiu Patrascanu nu a fost nici agentul, nici informatorul meu!
- Bineee! ranji ministrul. N-ai decat sa ramai cu onoarea legionara si sa-ti ispasesti condamnarea pe care nu noi ti-am dat-o, ci Antonescu, pe care tot voi l-ati adus la conducere.
- Intocmai, domnule ministru! incheie printul, asteptand sa fie trimis de unde-l adusesera.
Si ministrul, desi nemultumit de nereusita incercarii sale, ii indeplini dorinta, dupa inca o lunga asteptare in beci.

Ajuns din nou, dupa ani de zile, la Aiud, in aceeasi celula cu Petre Pandrea, care-l intreba cum a fost pe unde umblase, Alecu Ghika ii raspunse doar:
- Nu!
- Cum adica? intreba Pandrea. Ce nu? Pe unde-ai fost, cu cine ai fost confruntat? Pe cine ai mai intalnit?
- Pe Draghici, ministrul! ii raspunse laconic si concesiv Ghika:
- Si? holba Pandrea ochii, mai abitir decat Draghici dupa ce auzise refuzul printului. Ce-a zis? De ce te-a chemat? Da-i drumul si zi-i!
- Maine, Petre, ca acu-i timpul sa ne culcam. Sunt obosit si s-a dat stingerea! incheie Ghika discutia, lasandu-i lui Pandrea curiozitatea nesatisfacuta.

A doua zi, dis-de-dimineata, chiar inainte de a se da desteptarea, Pandrea incepu sa-l zgaltaie, caci, de curiozitate, nu putuse dormi deloc.
- Spune, Alecule, cum a fost?
- Petrica! De ce esti asa de curios si de nerabdator? Stiu eu ca vrei sa scrii anumite lucruri cu "lampa eternitatii pe masa", asa cum i-ai declarat si lui Craciun, dar de ce te intereseaza asa de tare intalnirea mea cu Draghici?
- Alecule, stii ca suntem prieteni de atata vreme; stii ca, atunci cand l-ati arestat voi, legionarii, pe Coca - adica pe Lucretiu Patrascanu, cumnatul meu - in 1940, cand ati ajuns la guvernare, eu la tine am venit indata ca sa mi-l scapi, nu?
- Nu chiar la mine, ci la Petrica Tutea, prietenul nostru. Si el, cand te-a vazut asa speriat, a dat fuga la mine.
- Asa-i, Alecule! Si tu ce-ai facut, ca sef al Sigurantei?
- L-am eliberat in cateva ore, caci Petrica Tutea venise la mine cu sufletul la gura, cum venisesi si tu la el, zicand: "Alecule, stii ca l-au umflat pe Coca? Pe Lucretiu, prietenul nostru?" Iar eu, stii bine ca eram prieten si cu adversarii politici, cum sunt si cu tine, asa ca am zis "Bine!" si l-am eliberat indata.
- Ei, da! Nu ca Antonescu, pe tine, dupa lovitura de stat din ianuarie 1941!
- Da, dar Antonescu... incerca sa spuna Ghika.
- Stiu ce vrei sa spui: ca Antonescu nu era print.
- N-am vrut sa spun asta. Stii doar ca si lui Petrovicescu ii daduse cuvantul de onoare ca nu-i va face nimic dupa rebeliune, dar l-a condamnat si l-a "executat". Unde-i era onoarea?
- Pai, Alecule, a la guerre comme a la guerre, cum se zice! Dar cu voi, ar fi putut s-o scoata altfel la capat?
- Da' eu cum am scos-o cu cumnatul tau? Dar, de! Dragul meu Petrica, prietenia si ingaduinta fata de ideile altora sunt flori rare pe care nici voi, nici Antonescu nu le-ati prea cultivat in gradina voastra.
Pandrea tacea si ceilalti din celula cazusera pe ganduri.
- Asa o fi, Alecule! relua Pandrea. Da? hai, spune-ne ce-a vrut de la tine ministrul Draghici?
- Ce sa vrea? Mi-a propus libertatea in schimbul unei declaratii prin care sa spun ca onor cumnatul tau, Lucretiu Patrascanu - Coca, cum ii ziceati voi - mi-a fost agent si informator.
- Siii? intreba speriat Pandrea.
- Si ce vezi, Petrica! Am preferat sa ma intorc aici, printre prietenii mei, decat sa fac asa o miselie. Iti dai seama? Sa declar ca Patrascanu mi-a fost informator si apoi sa ies in libertate, dupa ce le-am dat pretext sa-l ucida, cu sau fara proces, in urma declaratiei mele? N-aveau decat sa-l ucida ei, cu mana lor, nu cu pretul libertatii mele!
- Of! Of! Of! se auzi geamatul unui amarat din fundul celulei.
- Alecule! Am sa marturisesc asta si-n scris, se angaja atunci Pandrea!
- In scrisul ala al tau, "cu lampa eternitatii pe masa"? zambi Ghika.
Un taran din Oltenia, ratacit si el prin celula lor, ii spuse vecinului de prici:
- Acuma, cand am sa mai aud ca omul asta, printul Alecu Ghika, in toti zecii de ani de cand e in puscarie, n-a intins niciodata mana sa ia altceva de pe targa cu paine decat cea mai mica bucata, o s-o cred din tot sufletul...
Intre timp, se adusese in incapere painea impartita in portii egale cu numarul ocupantilor. Si dupa ce Alecu Ghika, desi era primul la rand, lua, ca de obicei, cea mai mica bucata, Olteanul striga:
- Uite printul! Tot print ramane!
Vecinul sau de prici il aproba, mestecandu-si insa mai putin bucuros portia de paine.
(...)
Revenind la perioada de reeducare sau de "autoanaliza", cum ii zicea ministrul de Interne si pe care Petre Pandrea capatase invoirea s-o descrie in cele mai "luminoase culori", "cu lampa eternitatii pe masa" (ceea ce a si facut) in schimbul unui mai generos regim de penitenta, nu se poate spune ca toti detinutii din Aiud au cedat opresiunii. Nu toti se autoanalizasera, desi se recursese si la mari tentatii, dintre care eliberarea fusese cea mai importanta. Nu putini ii cazusera victime. O luna, sau chiar o jumatate de an, dupa zeci de ani de anchete si de viata dupa gratii, conta enorm. Si ce sa fi facut omul epuizat de temnita? Ceda.

Celor pentru care libertatea nu mai conta, li se inventase, in schimb, evidenta marilor realizari ale "socialismului victorios la orase si sate". Sperand astfel ca printre caposii refuznici se vor mai gasi unii care sa cedeze...
Aceasta "evidenta" fiind greu de realizat doar prin poze, grafice si vorbe, s-a luat hotararea ca ea sa fie facuta printr-o actiune de mai mare anvergura, costisitoare chiar, deplasand pe teren, in masini luxoase, pe capii indaratnicilor. Asa ca, plimbati vreme de cateva zile prin tara, cu automobilul, pe la cele mai spectaculoase uzine, colhozuri si sovhozuri, in fata "evidentelor", multi ajunsesera sa recunoasca: "Da, am gresit; n-am stiut ca se putea face tot ce-a facut Partidul Comunist in tara. Ne-am meritat pedeapsa, abia acum o intelegem!"
Nu de aceeasi parere fusese insa si printul Alexandru Ghika. Cand il adusesera inapoi dupa "excursia" in care fusese dus, ca sa admire realizarile socialismului victorios, iar colonelul Craciun il intrebase ce i-a placut mai mult si ce l-a impresionat, raspunsese visator, privind zidurile inchisorii:
- Salciile de pe Aiudel, domnule director!
- Tot bandit ai ramas, printule! racnise directorul. Si cate nu ti-am aratat!...
Drept e ca multe ii aratase Craciun, din goana masinii, atat lui, cat si celorlalti. Dar printul vazuse doar salciile de pe Aiudel si putin ii pasa lui, fata de ceilalti detinuti, ca doar atata vazuse.
Si cata osteneala isi daduse Partidul pentru reeducarea indaratnicilor, mai ales la Aiud! Organizase, in incinta penitenciarului, conferinte la care fusesera adusi sa vorbeasca oameni de litere, profesori universitari de la Cluj, ziaristi si fosti demnitari care "intelesesera" mersul vremilor... si tot nu cedasera, banditii! Ce naiba sa mai incerce?
Si atunci se mai gasi ceva: santajul sentimental.
Securitatea ii sfatuia pe cei din familiile detinutilor indaratnici sa le trimita scrisori si fotografii prin care copiii sau parintii batrani de acasa sa le ceara sa faca "tot ce se poate", adica toate concesiile cerute, pentru a veni acasa. 
Pe unele poze, chiar copilul scria: "Taticule, uite ce mare m-am facut! De ce nu vrei sa vii sa ma vezi?".
Pe altele, nevestele, in numele lor sau al copiilor, se laudau cu reusita lor in viata sau la serviciu, dupa ce, gratie Partidului, obtinusera vreun post sau vreo functie de seama la Stat, universitate, liceu sau fabrica.
Iar intrebarea lor finala, tot la sugestia Securitatii, suna cam asa: "Si atunci, tu, tata (sau fiu, sau sot) de ce nu vrei sa faci ceea ce ti se cere, ca sa vii mai repede acasa?".
Si totusi, respingand ispitele, somatiile familiale, neinduplecati de rugaminti, multi dintre ei ramasesera in Aiud. Iar cel mai neinduplecat era tot Alecu Ghika. 
Si intr-o zi, cand, in fata a sute de detinuti, in curtea inchisorii - de pe un podium de unde putea fi bine auzit - un tanar in haine vargate citi scrisoarea pe care mezinul lui Alecu Ghika i-o adresase tatalui sau, spunand ca isi putuse termina studiile universitare de Medicina si ca obtinuse post de cercetator, printul nu spuse decat: "Si ce daca?".
Scos din fire, colonelul director incepu atunci iar sa urle, ca sa-l auda toata lumea:
- Pai, bine, printe! Nici de propriul fiu nu-ti pasa? Partidul i-a oferit si post la facultate, pe cand copiii mei nici nu pot intra la ea! Si tu tot nimic?
- Domnule colonel, dumneavoastra stiti din istorie poate ca un stramos al meu si-a pierdut capul, pe la 1700, pentru Bucovina. Si tot din carti cred ca mai stiti ca un domn valah, Constantin Brancoveanu, a fost dus de turci la Constantinopol, ca sa fie taiat cu intreaga familie, daca nu renunta la crestinism. Iar cand mezinul lui l-a rugat, plangand, sa-l induplece pe Sultan, caci el e gata sa se faca musulman, tatal i-a raspuns: "Mai bine mori in legea ta!". Or, domnule colonel, stiind toate acestea, ce i-as putea spune si eu fiului meu? Decat sa moara-n legea lui, cum probabil o sa fac si eu.
De murit insa, Alexandru Ghika n-a murit in temnita, dar de ramas in istorie ca un adevarat print, tot a ramas...
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Vremea 

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 28.03.2008

 

Vizualizări: 26

Statistici

Free counters!
Din 15 iunie 2009

194 state 

(ultimul: Somalia)

Numar de steaguri: 258

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Tari lipsa: 48

1 stat are peste 550,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 85.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

3 state au peste 10.000 clickuri (ItaliaFranta,  

Germania)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

26 state au un click

Rating for altmarius.ning.com 

altmarius.ning.com-Google pagerank,alexa rank,Competitor

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. COLTUL COLECTIONARULUI

http://www.coltulcolectionarului.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. BUCURESTIUL MEU DRAG

http://www.orasul.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26. POVESTI SASESTI

http://povestisasesti.com/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28 ORIZONTURI CULTURALE

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

29. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

30. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

31. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

32. KORUNK

http://ideakonyvter.ro/53-korunk

Insignă

Se încarcă...

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Erfolgsgeschichte Taunusbahn

Creat de altmariusclassic Sep 13, 2013 at 11:02am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Sep 13, 2013.

© 2018   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor