DE SĂRBĂTORI

[page francaise]

‎Liliana Moor‎ în 

Doar ..cultura!

· 

Luate de pe Facebook

18 ore

În satul nostru, iarna cobora odată cu Sfântul Nicolae. Zăpada căzută până atunci, chiar dacă era așezată sănătos peste tot, nu era considerată de către săteni decât un moft târziu al unei toamne care nu se mai dădea dusă de pe dealurile noastre. După Sfântul Nicolae însă, iarna se muta la noi cu acte în regulă și nu mai pleca până hăt în primăvară, când soarele începea să-i facă din ochi și ea, doamna cu plete dalbe, se retrăgea rușinată din fața tânărului înfierbântat și zglobiu. De abia atunci satul întreg se trezea din amorțeală și începea să freamăte, copiii umpleau ulițele și dealurile cu sănii și oameni de zăpadă, tinerii își luau schiuri de la școală și începeau să brăzdeze în lung și în lat dealurile netede și pufoase, acoperite cu omăt gros și necălcat încă de picior de om.
Bătrânii, îmbrăcați în sumane groase și încălțați cu opinci trainice, sprijiniți în cârje cioturoase, cu veșnicul chiștoc de ,,Naționale” în colțul gurii, cu mustățile îngălbenite de fum, se întâlneau câte doi-trei, se uitau spre cer, apoi spre asfințit, măsurau din ochi stratul de zăpadă, după care, cu toții, într-un acord tacit, emiteau păreri despre sfârșitul lumii.
Era vremea sărbătorilor de iarnă. Știam, la cei nouă ani ai mei, că trebuia sa vină mai întâi Crăciunul, apoi Anul Nou și, la urmă, Boboteaza. Copiii își pregăteau din timp traistele imense, făcute din jumătate de sac de câlți, ca să fie cât mai încăpătoare, le cârpeau și le aranjau cu atenție, pentru că urma să vină, din clipă în clipă, ,,umblatul cu colinda”.
Cu multe zile înainte de Ajun, se făceau și se desfăceau adevărate echipe de colindat, se stabileau dinainte ulițele cele mai bune, se luau în calcul familiile mai înstărite și mai ales cele care dădeau bani, pentru că de covrigi, mere și nuci erau sătui până peste cap. Nu de puține ori, așa-zisele echipe se transformau în bande rivale, care își disputau teritoriile cu ciomegele. Cu toate acestea însă, niciodată nu se ajungea la bătăi serioase, majoritatea răfuielilor se opreau la nivelul unor înjurături adaptate momentului.
Pentru mine însă, nu umblatul cu colinda mă interesa în mod deosebit, ci alta era preocuparea mea, și anume tăiatul porcului. Nici nu trecea bine Sfântul Nicolae, că și începeam să-i bat la cap pe ai mei, întrebându-i de nu știu câte ori pe zi: Da’ noi nu tăiem odată porcul cela? N-aveam răbdare să aștept răspunsul lor, pentru că știam, din anii trecuți, că n-o să-l taie când vreau eu, ci când îl taie toată lumea din sat. De aceea, veneam imediat cu argumente puternice, dar care, în realitate, nu erau decât niște minciuni gogonate pe care, deși știam că părinții nu le vor crede, totuși insistam, crezând că până la urmă vor ceda. Astfel că alegeam niște oameni din celălalt capăt al satului pe care tata n-avea cum să-i verifice, deoarece erau prea departe de casa noastră, și spuneam cu mâna pe inimă că ei deja au tăiat porcul de câteva zile, numai noi cu moșu’ Leonte, Saveta lu’ Ilie, Mosolin și Anica lu’ Iurca am mai rămas. Bineînțeles că tata nu mă credea, voia dovezi clare, nu vorbe, și atunci eu îi spuneam cu toată ființa: Dacă nu mă crezi, du-te la Ciorcan, la Talalău, la Ciocuț sau la Genia lu’ Costaneț și o să vezi că o să găsești cotețul gol și covata plină cu slănină!
Cu toate că eram în stare să jur pe orice că am dreptate în ceea ce privește tăiatul porcilor prin sat, părinții, tata îndeosebi, în primele zile nici nu mă băga în seamă, dar îndată ce Crăciunul stătea să bată la ușă, deveneam de-a dreptul sâcâitor, astfel încât tata, ca să scape de mine, îmi spunea răspicat: Gata, oprește-te, că mi-ai făcut capul cât o baniță, mâine dimineață îl tăiem!
Odată ce pusesem mâna pe o asemenea promisiune, eram cuprins instantaneu de un freamăt de bucurie ciudată, împletită cu o stare de nerăbdare cumplită, încât mi se părea că până mâine sunt o sută de ani.
Noaptea care a urmat mi s-a părut cea mai lungă din viața mea. N-am dormit aproape deloc, m-am zvârcolit și m-am întors pe toate părțile, de sute de ori. Începusem să mă îndoiesc că va mai fi vreodată dimineață. În mintea mea se derulau scene după scene, în care personajul principal era porcul gata pârlit, spălat și curățat cu tăișul coasei, din care eu înfulecasem deja un sfert de metru pătrat de șoric fraged. Cu aceste gânduri am traversat noaptea și se părea că, în sfârșit, va apărea dimineața, deoarece cucul de la ceasul agățat pe perete cântase de șase ori.
Cu vreun an în urmă, tata s-a dus în oraș cu ceva treburi și ne-am trezit că vine acasă cu un sac în spate, din care scoate o cutie neagră de lemn, niște lanțuri și două ,,boambe” de fier, de forma unor cucuruzi de brad. Mama, când l-a văzut pe tata scoțând din sac ciudatele obiecte, l-a și întrebat: Da’ ce ai adus acolo, măi omule, ce-s năzdrăvăniile celea? Ce să fie, răspunde tata, nu vezi, am luat un ceas cu cuc! Mama, când a auzit treaba asta, știindu-l pe tata că are obiceiul de a se duce în târg după ceva și vine acasă cu totul altceva, și-a pus mâinile în cap și a zis: Măi omule, da’ tu nu vezi că vin sărbătorile, ceas cu cuc îmi trebuia mie? Cred că ai dat toți banii pe el, nu-i așa? Tata nu putea fi luat prin surprindere, așa că de fiecare dată avea răspunsul pregătit: N-am dat mult, l-am luat de la niște evrei bătrâni, care nu mai aveau ce face cu el, ba încă se plângeau că nu pot dormi noaptea din cauza cucului. Mama a admis răspunsul, știind foarte bine că nu-i așa cum spune tata, dar ce putea să mai zică, după ce faptul a fost consumat.
Astfel că, în urma acestei întâmplări, am fost primii din sat care am avut ceas cu cuc, motiv pentru care nu conteneam să mă laud toată ziua cu treaba asta. Acum, între noi fie vorba, mă lăudam, dar mă lăudam degeaba, deoarece cucul nu cânta, iar ceasul o lua razna, de nu puteai să știi când e dimineață sau când e seară. Dar tata nu s-a dat bătut, nu era el omul care să lase treburile la jumătate, astfel că într-o zi a aflat că ar fi la noi în sat unul care repara ceasuri cu cuc. Nici una, nici două, tata mă cheamă și-mi spune: Măi băiete, fii atent la mine și bagă la cap! Te duci pe drumul care duce la școală și vezi că peste drum de Gramânță stă Nasulă. Te oprești, strigi la poartă și îi spui că avem un ceas cu cuc care nu merge ca lumea și-l întrebi dacă poate să-l repare. Dacă poate, îl întrebi când să îl duc și cât costă, ca să știu să mă pregătesc. Ai înțeles, da? Deci îl cauți pe Nasulă, ai reținut? Normal că am reținut, răspund eu voios, având în vedere că voi putea umbla brambura pe ulițele satului. Și apoi cine n-a auzit de Nasulă?
Fiind interesat ca ceasul să meargă și să aud și eu cum poate un cuc de lemn să cânte, nu stau pe gânduri și într-o clipă o zbughesc pe poartă și direcția Nasulă. Urc dealul la lele Marta, trec de Mosolin, îl las în urmă pe stânga pe Ciorcan, urc încă un deal și, în dreptul lui Gramânță, mă opresc lângă poarta casei lui Nasulă. Poate e prea mult zis poartă și casă, dar trec cu vederea aspectul acesta și intru direct în subiect. Mă priponesc lângă stâlpul porții, duc mâinile la gură și strig cât pot de tare, din spatele porții mai înalte decât mine: Bade Nasulăăă, bade Naaasuuulăăăă!
După vreo câteva minute, se aude zgomotul unor pași grăbiți spre poartă. E badea Nasulă, îmi zic eu, puțin emoționat de întâlnirea ce avea să aibă loc cu cel mai tare meseriaș în materie de ceasuri cu cuc. Pașii se iuțesc, poarta se deschide și, într-o secundă, mă trezesc cu doi pumni drept în moalele capului, de am văzut stele verzi. Al cui ești tu, măi nerușinatule, așa te-a învățat tac-tu să strigi, nu ți-a spus că pe mine mă cheamă Vasile?
Aș fi vrut s-o iau la sănătoasa, însă Nasulă, cu toate că era un moșneag mic și gras, mă fixase cu brațele și mă proptise de stâlpul porții, așa că nu mai aveam ce face. După ce mi-am revenit, am început să plâng și, printre lacrimi și sughițuri, i-am spus: Bade Vasile, eu n-am știut cum te cheamă, de aceea am zis Nasulă... Mi-a mai șters o cleapșă, dar nu prea tare, după care mi-a zis să mă liniștesc, m-a întrebat al cui sunt și ce caut la el. Eu i-am spus care-i treaba, iar el a zis ca să vină tata cu ceasul, că-l repară.
A doua zi, tata a luat ceasul într-un sac și drept la Nasulă s-a dus. După câteva zile ceasul a fost gata, astfel că tata l-a agățat într-un cui pe perete. Din ceas ieșeau, de parcă ar curge, două lanțuri cu cele două boambe de fier, la care Nasulă a mai adăugat niște ciucălăi de păpușoi, pentru ca greutatea sa fie mai mare. Nasulă era de meserie, știa el ce face. O vreme ceasul a mers, cucul ieșea din oră în oră și cânta, de nu mai puteam dormi nopțile.
Într-o noapte, tata s-a supărat pe Nasulă că i l-a reparat prea bine, așa că i-a tras un pumn ceasului și nu știu ce s-a întâmplat, că acum cucul cânta numai când i se năzărea lui, ba ziua, ba pe la miezul nopții, iar în dimineața aceea în care trebuia să tăiem porcul a cântat de șase ori, asta însemna ora șase, adică dimineață în toată regula.
De obicei mă trezeam tare greu dimineața, era un chin pentru mama să mă urnească din pat, dar în acea dimineață, cu toate că nu dormisem aproape deloc, cum am auzit cântecul cucului, într-o clipă am și sărit în picioare. Părinții, bunica și ceilalți frați dormeau duși, sforăind și pufăind fiecare în legea lui. Mi-am dat seama că nu se vor trezi de bună voie, iar ziua e scurtă și tăiatul porcului nu-i o joacă, îți ia toată ziua, ba chiar și o bucată din noapte, așa că am început să mă foiesc prin casă, căutând pe bâjbâite hainele cu care să mă îmbrac pentru ,,eveniment”. Fiind încă întuneric, mă împiedicam de câte și mai câte prin casă, ba uneori o făceam și înadins, doar-doar ai mei vor deschide ochii și vor sări din pat. După câteva minute de foșneală, tata, deranjat de zgomotele mele, deschide un ochi și strigă înfundat la mine, ca să nu-i scoale pe ceilalți: Măi băiete, ce tot foșnești pe acolo, ce tot cauți, treci imediat sub plapumă, că mă supăr, ai auzit? Mă aruncam din nou în pat, mă perpeleam, mă întorceam de pe o parte pe alta, așteptând să vină odată dimineața aia.
Și, într-adevăr, dimineața venea, lumina de afară se strecura în casă prin ferestrele mici, iar eu sforăiam de zor, timp în care toți ceilalți erau demult treji și plecați la treburile lor. Într-un târziu deschideam ochii, înspăimântat și nervos de faptul că din nou somnul m-a tras pe sfoară, săream drept în picioare, mă îmbrăcam la repezeală și fuga afară, gândindu-mă că deja porcul a fost tăiat, pârlit, iar eu am ratat momentul pe care de atâta timp îl așteptam.
Odată ieșit din casă, mă izbea în față un ger năprasnic, iar pe gură și pe nas îmi ieșeau adevărați nori de aburi. Îmi trăgeam repede în picioare niște şcrabi de bocanci de-ai bunicii și plecam după şură, unde știam, din anii trecuți, că se taie și se pârlește porcul, să prind măcar sfârșitul evenimentului.
Spre surprinderea mea, trecând prin grajd, ca să ies pe ușa din spate, îl zăresc pe Ghiță, porcul nostru, grohăind fericit, culcat pe o parte, iar pe râtul lui se putea observa o stare de bine. În prima fază nu realizez ce se întâmplă, însă, după câteva clipe de nedumerire, mă opresc în dreptul cotețului, mă prind cu nădejde de o scândură și mă răstesc mânios la Ghiță și-i zic vreo două: Ce faci mă aici, păi tu nu trebuia să fii deja mort și pârlit?
Ghiță nu mă bagă în seamă, grohăie discret într-o notă gravă, mișcă puțin dintr-o ureche, apoi își continuă visul. Iau atitudinea lui ca pe un afront, ca pe o sfidare. Adevărul e că s-a purtat cu mine foarte urât și fără pic de respect, nu mă așteptam la asta din partea lui, după ce un an întreg i-am dat de mâncare și l-am scărpinat pe burtă.
Pur și simplu m-a scos din sărite și, cu toate că sunt o fire calmă, nu m-am putut abține și i-am spus-o verde în față: Ești un porc, să-ți fie rușine, Ghiță! Am așteptat câteva momente să-i văd reacția, însă pe ,,obrazul” lui Ghiță nici urmă de roșeață. Dimpotrivă, parcă toată fața i s-a luminat, belciugul de sârmă din rât a început să capete sclipiri de argint, iar în cele din urmă s-a ridicat greoi, a căscat plictisit și s-a apropiat de gardul cotețului, exact în locul în care stăteam eu. Își ridică privirea odihnită spre mine și pare să-mi spună, fără cuvinte: Ascultă, bătrâne, expresia ,,ești un porc” mă onorează, este exact cum i-ai spune tu unui om că e om și știu că asta vă bucură pe voi, oamenii, pentru că nu de puține ori v-am auzit vorbind pe aici, prin grajd, că a fi om e lucru mare. A fi om de omenie este ca și cum am spune noi, porcii, că a fi porc e-o porcărie. Ceea ce însă mă deranjează la voi, oamenii, continuă Ghiță pe un ton cât se poate de serios, este faptul că ați început să ne cam furați obiceiurile, dovadă că toată ziua vă aud înjurând și spunând tot felul de porcării. De altfel, tot voi susțineți, și nu ezitați s-o declarați peste tot, că s-au împuținat oamenii și că s-a umplut lumea de porci…
Discursul, concis și la obiect, bine argumentat, al domnului Ghiță, m-a făcut să stau câteva momente și să deliberez, la modul serios, despre soarta porcului în lume. Ghiță însuși mi s-a părut, prin atitudinea lui, un tip destul de inteligent, capabil să citească vremurile, sprinten la minte și, pe deasupra, și foarte bun psiholog. Citea gândurile.
Având deja alură de majoritar, privindu-mă de jos, mi se părea că se uită la mine de sus. Pe moment, m-am simțit jenat de faptul că-i doream cu ardoare moartea și că făcusem din asta însuși țelul vieții mele. Știu că-i plină lumea de porci, zice Ghiță, voi, oamenii, vă tot plângeți de asta, dar chiar așa, să ne exterminați în masă, sub pretextul sărbătorilor, mi se pare un lucru lipsit de omenie, ba chiar, ca s-o spun pe aia dreaptă, e o mare porcărie toată chestia asta.
După aceste ,,cuvinte”, lui Ghiță i-au scăpat două lacrimi și lucrul acesta m-a înduioșat atât de profund, încât numai lipsa mea de demnitate a făcut să mă abțin și să nu-mi spun, cu voce tare, în fața lui: sunt un porc... N-am zis-o, dar, gândindu-mă la zilele și nopțile în care-i doream moartea, m-am tot întrebat necontenit cine-i om și cine-i porc. Eu încă n-am găsit răspunsul, deși îl bănuiesc, dar sunt sigur că, dacă l-aș fi întrebat pe Ghiță, ar fi răspuns corect...