Tipsia şi tipsierul (II)

[altmariuspress]

de Andrei Ionescu

http://www.romlit.ro/tipsia_i_tipsierul_ii Potrivit teoriei şi metodei cunoscute în lingvistică sub numele de „cuvinte şi lucruri”, pentru a face posibilă comunicarea, vorbitorii trebuie să găsească adecvarea maximă a numelui la lucrurile (obiecte şi concepte) pe care le desemnează.  Există, aşadar, un imperativ de necesitate în folosirea cuvintelor, mai cu seamă în cazul realităţilor fundamentale, ce nu pot fi lăsate la voia întâmplării.  Întrucât ascultă de aceste rânduieli ale limbii, putem spune despre cuvinte că se aleg singure cu iscusinţă şi se mulează strâns pe lucrurile pe care au a le exprima. De aceea, în cazul discutat aici, tipsia Domnului trebuie să fie netedă, şi tot de aceea pe argintul ei lumina trebuie să scânteieze cu refexe de jăratic. E de ajuns să ne amintim că, împlinind proorocia lui Isaia, Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul pregăteşte venirea Domnului netezindu-i cărările: orice vale va fi astupată, orice deal va fi prefăcut în loc neted (Luca 3,5). Şi tot pentru iertarea păcatelor, cum vom vedea în continuare, cei botezaţi cu botezul pocăinţei trebuie să aducă Domnului jertfe pe jarul din altar.  Data trecută am văzut că tipsia (et ipse) e asociată de mai multe ori cu jertfelnicul pe care leviţii aduceau ofrande Domnului: „prinoasele pe care ei înşişi (ipsi) mi le aduc” (Leviticul 22,2). Ei bine, jertfelnicul pentru prinoase, la rândul lui, nu poate fi despărţit de jarul pe care erau arse jertfele.  Deşi e socotit cuvânt slavic (jaru), mai plauzibil e însă că veneticii slavi l-au luat de la autohtonii români, în limba cărora se formase mai de mult cuvântul jar, din latinescul exardeo = a arde cu flacără, folosit curent în Vulgata, un compus al verbului ardeo = a arde, a încinge, a înteţi a străluci, a scânteia. (În urma unei false analize a cuvântului latin, s-ar putea ca jar să fi rezultat din despărţirea artificial în exar şi deo, prin legătura pe care partea a doua a cuvântului o îngăduie cu destinatarul jertfelor, Dumnezeu.)  Asociind astfel în mod funcţional jertfa cu jarul, nu ne mai surprinde întâlnirea cu „întinsa tipsie de jeratic”, nici cu „tipsia ca de jar” din poemele lui Barbu şi Arghezi.  În acelaşi mod, adică prin contexe biblice, se explică şi asocierea frecventă a tipsiei cu „luminătorii” de pe tăria cerului, cum li se spune în Facerea 1,14: luminare maius et luminare minus, astrele care luminează ziua şi / sau noaptea, ca nişte lumânări veşnic aprinse.  Tipsia Ziditorului şi a zidirii sale este faţa pământului până la „marginile sale”, care se vor întoarce la El = serviant ipsi (Psalmi 21,31), cum am văzut data trecută şi cum ne arată, de asemenea, cât se poate de explicit pasajul următor din Ecleziasticul (16 30-31): „A căutat Domnul pe pământ şi l-a umplut de bunătăţi. Cu tot felul de dobitoace vii a acoperit faţa pământului (faciem ipsíus) şi în el (in ipsum) va fi întoarcerea lor”. Precum şi în celebrul verset din capitolul următor: „Domnul a făcut din pământ pe om şi iarăşi l-a întors în pământ” = in ipsam terram.  Creaţia (tipsia creaţiei) începe însă cu tăria cerului (Dumnezeu a făcut cerul şi pământul), cu firamentul de care atârnă toate, pe care strălucesc astrele cele mari şi în care însuşi Dumnezeu îşi are sălaşul, de unde (ipse) „priveşte puterea înălţimii sale” (17,31).  În această viziune, nu ne mai surprinde asocierea tipsiei cu astrele cele mari. În zilele lui Iezechia (ipsíus) „s-a întors soarele şi a înmulţit regelui viaţa” (Ecleziasticul 48,25), asociere ce nu putea rămâne fără ecou la marii scriitori, precum Sadoveanu: „Soarele începea să se vadă prin pânza de nouri, fără strălucire, ca o tipsie de argint” şi Camil Petrescu: „Era o lună plină, ca o tipsie de argint, a cărei lumină prefăcea stelele într-o pulbere aurie”. Textele vechi păstrează, de asemenea, o vastă colecţie de tipsii somptuoase, ce răsfrâng în sclipiri stinse, ca de jeratic, binefăcătoarea strălucire astrală a metalelor preţioase din care le-au confecţionat meşterii tipsieri: aur, argint, aramă.  O seamă de accepţii majore ne întâmpină, în germene desigur, în Cartea lui Iov, unde tipsia este frica de Dumnezeu: „aceasta (ipsa) este înţelepciunea” (28,28). Tipsia este, de asemenea, puterea braţelor, este vlaga lor, în fond este viaţa însăşi = vita ipsa (30,2). Tot în Cartea lui Iov găsim o frumoasă expresie a tipsiei ca putere a lui Dumnezeu: „El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat (ipse est rex) peste toate fiarele sălbatice” (41,34).  În Psalmi tipsia e asociată cu pacea Domnului: „Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi” = in pace in idípsum dormiam (4,8). Tipsia e asociată, de asemenea, cu scaunul de judecată al lui Dumnezeu: „Iar Domnul va rămâne în veac; gătit-am scaunul Lui de judecată şi El (et ipse) va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” (9,7-8).  Tipsia e asociată, de asemenea, cu însemnele puterii divine: „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea (ipsa) m-au mângâiat” (22,5). Tipsia este însuşi Împăratul slavei: ipse est rex gloriae (23,10), însuşi Ziditorul lumii: „Că El (ipse) a zis şi s-a făcut, El (ipse) ne va paşte pe noi în veac” (47,15). „Domnul în cer a gătit scaunul Său şi împărăţia Lui (regnum ipsíus) peste toţi stăpâneşte” (102,19). Tipsia poate fi, de asemenea, porunca Domnului de a urma drumul cel drept: „Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta (ipsam) am voit” (118,35), iar în Pildele lui Solomon ni se reaminteşte înlesnirea pe care Domnul o face uricaşilor Săi: „Pe toate căile gândeşte-te la Dânsul şi El (et ipse) îţi va netezi toate cărările Sale” (3,6).  În numeroase contexte tipsia este asociată cu o viaţă curată şi liberă, cu păstrarea sau dobândirea propriei noastre identităţi, ca în Pilde, bunăoară: „Fă, dar, fiul Meu, aceasta; izbăveşte-te”= et temetipsum libera (6,3). Tipsia e, de asemenea, dreapta pricepere care (ipse) lipseşte nebunului (Ecclesiastul 10,3).  Pasajul cel mai grăitor, probabil, şi cel mai important pentru fixarea sensului, în Ecclesiastul, este capitolul 5, intitulat Folosul avuţiei, în care se subliniază apăsat elementul al doilea al definiţiei din DA, şi anume tablaua de servit la masă: „Cu adevărat iată ce am văzut că este bine şi frumos: să mănânce şi să bea şi să trăiască omul bine din tot lucrul cu care se trudeşte el sub soare (quo laboravit ipse sub sole) în vremea vieţii dăruite lui de Dumnezeu, căci aceasta este partea lui” (5,17). Iată, prin urmare, răsplata binemeritată ce se cuvine omului ostenitor: tipsia ca un dar de la Dumnezeu, tipsia traiului bun, tipsia pe care omul primeşte din belşug bucatele cuvenite, pentru că sunt „partea” lui, sunt roadele trudei sale.  Ospăţul acesta are desigur o rânduială, care ne fereşte de excese, iar rânduiala o aflăm în capitolul 31 din Ecleziasticul, intitulat Despre bogăţie şi sărăcie. Sfaturi la petreceri. Vinul, cumpătarea şi îngrijirea sănătăţii, în care ni se atrage atenţia că noi înşine avem a hotărî măsura cumpătării: „După tine însuţi (ex teípso) înţelege că trebuie să fii cumpătat şi cum să te comporţi faţă de ceilalţi comeseni” (31,18). E un comandament al răspunderii proprii pentru hotărârile de dietă pe care le luăm, subliniat şi în versetul 17: „Din tine însuţi (ex teípso) cunoaşte ale aproapelui, mănâncă cuviincios cele ce sunt puse înaintea ta”, urmat de expunerea binefacerilor pe care le aduce moderaţia: „Cu somn sănătos se odihneşte pântecele celui cumpătat, se scoală dimineaţa şi sufletul lui e limpede” = et anima illius cum ipso delectabitur (31,24). Toate aceste sfaturi ale medicului sau tămăduitorului care este Dumnezeu ne trimit la tipsia cumpătării.  Valenţele tipsiei din Vechiul Testament sunt reluate şi întărite de legământul cel nou, din care am selectat data trecută două pasaje care ni s-au părut concludente în chip de motto. Primul este din Ioan 6,34: „Eu sunt pâinea vieţii (Christus est ipse panis vitae). Cel care vine la Mine nu va flămânzi şi cel care crede în Mine nu va înseta niciodată”. Al doilea este din Romani 6,3: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat întru moartea Lui ne-am botezat?” = in morte ipsíum baptizati sumus. La acest pasaj aş adăuga acum, tot din Romani, încă unul, în care asocierea, chiar identificarea tipsiei cu viaţa (implicit cu moartea şi cu învierea) lui Hristos este exprimată de-a dreptul şi cât se poate de explicit: „Dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa lui” = in vita ipsíus (5,10).  Trec peste versetele care cuprind Cina cea de taină, în care ipse (tipsia) apare desigur de mai multe ori. În continuare ne vom opri la alte pasaje, ce ilustrează alte accepţii, ca bunăoară tipsia răsplătirii: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci acela (et ipse) care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei, 7,21). Cum vedem pentru a nu ştiu câta oară, tipsia e indiscutabil legată de făgăduinţa vieţii veşnice. Pasajul cel mai vestit în acest sens este cel al Fericirilor, în care, în mod compensatoriu, cei care au pătimit aici pentru credinţă şi au păzit virtuţile creştine vor avea parte de răsplata binemeritată în viaţa de apoi: „Fericiţi cei săraci cu duhul…, fericiţi cei ce plâng…, fericiţi cei blânzi…, că a lor (quoniam ipsorum) este împărăţia cerurilor…, că aceia (quoniam ipsi) vor moşteni pământul” (Matei 5, 3-10).  Cele mai frecvente asocieri ale tipsei sunt, aşa cum vedem, cu Iisus Hristos, fireşte, care e în acelaşi timp tipsie, asemenea Tatălui Său, şi tipsier, mijlocitor între Dumnezeu Tatăl şi închinătorii noii credinţe pe care Fiul (Dumnezeu Cuvântul) o propovăduieşte. Şi, odată cu El, Apostolii şi Sfinţii şi Mucenicii întru Hristos. În Evrei 1,5 există un pasaj ce pare a sprijini această interpretare: „Eu îi voi fi Lui Tată, şi El îmi va fi Mie Fiu” = et ipse erit mihi în filium. Am subliniat cuvintele et ipse erit, ca un posibil etimon contextual pentru cuvântul românesc tipsier, care a ajuns să-l desemneze pe meşterul ce confecţionează tipsii, un meşter calificat, desigur, precum aurarul sau argintarul, ţintuiţi în trecut la mare cinste.  Să ne amintim, apoi, că, în calitate de preot după rânduiala lui Melchisedec, Iisus Hristos reprezintă o tipsie superioară celei a leviţilor. Dacă legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei leviţilor (sub ipso legem), desăvârşirea însă e prin Iisus Hristos (Evrei 7,11), a cărui preoţie operează în veac, şi prin acesta El e chezaşul unui „mai bun testament”, deoarece numai El poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie printr-însul (per semetípsum) de Dumnezeu, fiind pururea viu ca să mijlocească pentru ei (7,25). Hristos e deci tipsia mijlocitoare pentru cei ce vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. El nu mai are nevoie, precum leviţii, să aducă jertfe pe altar pentru păcatele lor şi ale poporenilor, „căci a făcut aceasta o dată, aducându-se jertfă pe Sine Însuşi” = semetípsum offerendo (7,27). Aceasta ar fi tipsia jertfei mijlocitoare şi mântuitoare.  Un alt pasaj din care am fi tentaţi să derivăm cuvântul tipsier găsim în II Corinteni 6,16: „Voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi (et ipsi erunt) poporul meu”, din care putem trage încheierea că toţi poporenii creştini suntem tipsierii lui Dumnezeu, astfel spus susţinătorii tipsiei lui Dumnezeu.  Indiferent însă de modul cum s-a format cuvântul tipsier, fie ca o reminiscenţă a unor sintagme latine în contexte biblice, fie mai curând, dat fiind că nu păstrează sensul de mijlocitor, ci însemează numai „meşter” de tipsii, ca un derivat pe teren românesc din cuvântul tipsie, sigur e oricum că, pentru a ajunge meşter tipsier, era nevoie, pe lângă credinţă, de o calificare înaltă, în lipsa căreia acesta n-ar fi putut făuri preţioasele opere de artă pe care textele vechi le descriu cu atâta admiraţie şi despre care, definindu-le, dicţionarele nu uită să pomenească faptul că sunt meşteşugit ornamentate.  În sfârşit, un lucru extrem de important, care explică, poate, în ultimă instanţă atât rangul înalt, cât şi extraordinara diversitate în unitate a accepţiilor cuvântului: tipsia este ea însăşi o instanţă, este chiar instanţa supremă, care concentrează, guvernează şi întruchipează întreaga creaţie.  Dacă noi, credincioşii, suntem făpturile lui Dumnezeu (ipsíus enim sumus factura, Efeseni 2,10) şi numai Lui I se cuvine mărirea în Biserică şi întru Iisus Hristos (ipsi gloria), atunci El, Dumnezeu Însuşi, neavând deasupra Lui vreun for superior, când trebuie să facă jurământ, se jură pe Sine Însuşi, adică pe tipsie. Iată pasajul cu pricina din Evrei 6,13: „Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuşi” = juravit per semetípsum. Cred că putem spune, prin urmare, încercând să schiţăm o „doctrină” a tipsiei, că, aşa cum Iisus Hristos este capul Bisericii şi piatra din capul unghiului care susţine zidirea Tatălui Său, Acesta, Dumnezeu Tatăl, Ziditorul lumii şi Nepătrunsul, este Cel pătruns numai de Sine Însuşi, cum spune poetul, este strălucirea pe care o răspândeşte Tipsia cea Mare a luminii şi a lumii.  Înainte de a încheia, să luăm aminte: nu orice ipse duce la tipsie. În alte contexte, împletindu-se cu alte vocabule învecinate, din acelaşi pronume de întărire ipse s-au format şi alte cuvinte româneşti, ca bunăoară chibz (chibzuinţă), schepsis, şest din expresia pe şest, zexe şi alte câteva, de care ne vom ocupa data viitoare.