„MOFTANGIUL” CARAGIALE

[Ionescu Ion]

„MOFTANGIUL” CARAGIALE
( sub auspiciile anului Caragiale)

Moftul la Caragiale a devenit un laitmotiv. Moftul, zice Caragiale, ne reprezintă precum vendetta pe italieni și spleenul pe britanici. E cuvântul miraculos care prin rostire descalifică orice: evenimente, idei, acțiuni, sentimente etc.
Eu: Ce mai zic gazetele, nene?
Nenea: Mofturi!
Eu: Ce era azi în cameră?
D. Deputat: Mofturi!
Un cerșetor degerat: Fă-ți pomană, mor de foame!
Un domn cu bundă: Mofturi!
Librarul: Iată o carte nouă, foarte interesantă!
Un june cult (dând cu dispreț volumul la o parte):Mofturi!
X: mâine seară e eclipsă de lună.
Y: Mofturi!
Zicem „moft” și cea mai teribilă realitate își pierde consistența, dezumflându-se aidoma unui balon de săpun atins de vârful unui ac. Și unde pui că noutatea este principala victimă a minimalizatorului. Orice inițiativă este întâmpinată cu neîncredere, cu suspiciune.
Se pare că moftangiul este un leneș iremediabil, un incult, plictisit, care refuză să intre într-un dialog serios cu partenerul. Tot ce e nou cade în derizoriu. Nu cumva Caragiale aparține acelei direcții potrivnice schimbării, un fel de „ dușman al liberalismului” împrumutat? El, ca și Eminescu, „nu vrea progresul cu orice preț”, e un fel de Farfuridi, partizan al evoluției organice.
Moftul are în el o filozofie a stau-quo-ului a cărei terapeutică este deriziunea, protectorul confortului nostru lăuntric.Dacă gazetele furnizează numai mofturi, dacă Parlamentul își petrece vremea cu mofturi, dacă o carte nouă e un moft, dacă toți ne petrece vremea cu mofturi, n-avem de ce ne mai teme. Și cerul poate să cadă pe noi căci este tot moft. Omul lui Caragiale fuge după turmă, e adaptabil, își reglează pasul după majoritate. Accidentele private sunt tratate sub tăcere, Conu Leonida are mistica ordini fixată prin lege: „…nu se poate să fie revoluție…Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revoluție?”
Omul caragialian e preocupat să intre cât mai repede în rânduri, ferindu-se și de bănuiala că s-ar afla în afara lor. E conservator, e mimetic, maleabil și ductil pentru a rezista. Tache și Lache intră în berărie unde sunt primiți cu entuziasm de amici. Aici dezbat cestiunile fierbinți ale momentului. Se contrazic cu patos printre halbele de bere. Omul lui Caragiale numai la berărie discută politică. Pe străzi, în parcuri, în mijloacele de transport se păstrează tăcerea. Doar în prezența acestui stimul se aprind discuțiile. Ne amintește cumva de un alt mare scriitor, Marin Preda, care a mutat berăria în poiana lui Iocan, la o țuică. De aceea se mănâncă și se bea cu atâta poftă în berărie în ”Momentele și schițele” lui, mâncarea și băutura întrețin conștiința civică. Numai că acolo nu mai sunt Lache și Tache, niște inși oarecare, ci reprezentanții legitimi ai urbei natale.
S-a privit Caragiale în oglinda vremii pe care însuși a zămislit-o?
Și ce va fi văzut el acolo? Ideea înrudirii autorului cu personajele sale e veche. Se zice că înainte de a parodia un stil de viață, trebuie să fi fost rodul acesteia. Este Caragiale un „moftangiu” ca și personajele sale? „Grecul” Caragiale vine din ținuturile Eladei unde drama și comedia au fost la ele acasă încă din antichitate.
Se zice că noi trăim în spiritul lui Caragiale și visăm în spiritul lui Emiescu. Suntem acizi, dar și melancolici. Tindem spre lumina luciferică a lui Eminescu, dar caragialismul nostru ne împiedică ascensiunea spre înălțimi. Să fie o problemă de sociologie a poporului român? Sau tot un moft?
Caragiale i-a oferit publicului exact ce îi trebuia: lucruri simple, ușor digerabile, un fel de circ pe pâine, scene comico-tragice care „au prins” la marea masă de „moftangii”. Adică„Momente și schițe” în care se regăsesc tote racilele poporului român.
Citiți „Moftul român” și-aveți să găsiți toate „mofturile” noastre naționale de la ”Românii verzi” până la„Politica zilii”.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

[judit ionescu]

"S-a privit Caragiale în oglinda vremii pe care însuși a zămislit-o?Și ce va fi văzut el acolo?" Eu cred că nu-i vine să creadă, ce vede. Nici nouă nu ne vine să credem, că mai dăinuie cu folos uneltirea de la "Înalta Poartă", doar că e îndreptată în altă direcţie, că "boierii" contemporani la fel se mănâncă între ei, şi moftul a devenit "fiţă". Asta pe partea politicului.
În "particuler", mă bucur pentru această temă şi pentru aboradare, fiindcă nu mă satur de gustul acidulat al momentelor evocate. Vă mulţumesc!