Modelul Cantemir

[altmariusliterar]

Istorie Literară:
Modelul Cantemir 

de Monica Spiridon

http://www.romlit.ro/modelul_cantemir Ilustrîndu-si veacul tot atît cît îl depăseste, Dimitrie Cantemir este un caz cultural si - alături de, să zicem, Eminescu, Hasdeu, Eliade - un spirit proteiform, care a izbutit să se risipească fără să se împartă. Adriana Babeti i-a consacrat o teză de doctorat provocatoare, care după o gestatie laborioasă, a văzut de curînd lumina tiparului: Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir. Strategii de lectură, Editura Amarcord, 1998.  În pofida ezitării strecurate cu cochetărie în titlu, cartea (s-o spunem de la bun început) cîstigă un pariu cu miză mare, reusind să articuleze un model Cantemir coerent si convingător. Autoarea porneste de la un material empiric pe cît de vast pe atît de eteroclit, îl desteleneste răbdător si trudnic, cu un simt al dătorintei chesaro-crăiesc, si în acelasi timp îl domină speculativ de la mare înăltime. Adriana Babeti planează nu numai deasupra teritoriului imens străbătut si anexat de Cantemir ci si, în mod spectaculos, deasupra întregii exegeze consacrate autorului - adică asupra cantemirologiei, ca s-o numim asa, cu o vocabulă pretentioasă.  Textul în asteptare - cum defineste Adriana Babeti opera lui Cantemir, cu o formulă împrumutată de la Jauss - beneficiază de o lectură de două ori, sau în două sensuri, situată.  Pe de o parte, criticul înzestrat cu o vocatie de Ianus bifrons, are o perspectivă autoscopică, cenzurîndu-si lucid contactul cu textul obiect. Aflăm cum l-a descoperit Adriana Babeti pe Cantemir, cînd, de ce si cum anume l-a citit, ce s-a schimbat si ce a rămas constant în interpretările sale demarînd din unghiuri diverse (dacă nu divergente). Cartea pe care o avem în fată îsi etalează astfel cronica propriei gestatii, care nu e atît interesantă în sine cît e importantă prin exercitiul de metodă pe care îl ilustrează. Căci experienta elaborării unei astfel de cărti are neapărat o tinută exemplară si o deschidere euristică fertilă, de lectie.  Pe de altă parte, autoarea monitorizează abil cont(r)actele de lectură ale lui Cantemir cu Alteritatea, variind în functie de perioade si de arii intelectuale, de categoriile de cititori, de interesele si scopurile lor. Aflăm în acest fel nu numai cum citeste Cantemir în timp ce scrie - mai precis, cum rodeste intertextul în plasa căruia se lasă surprins de Adriana Babeti - ci si cum este el interpretat de altii, conform unor conventii labile cultural si istoric.  Cartea se implică programatic, si ne implică vrînd-nevrînd si pe noi, într-un Joc al scris-cititului, regulat de norme sofisticate pe care autoarea le stăpîneste deplin. Ni se îngăduie astfel (si chiar ni se propune) să-i cuprindem dintr-o privire în primul rînd pe Cantemir, absorbit de turbionul scrierii-lectură; apoi pe numerosii săi cititori succesivi; în fine, pe Adriana Babeti, care nu-i scapă, vigilentă, din ochi pe niciunul. Si din cînd în cînd - de ce nu? - putem arunca priviri narcisiste furise către noi însine, în timp ce jucăm acest joc; fiindcă autoarea cărtii face tot ce poate ca să ne prindă în capcana perspectivelor stereoscopice.  Simplificînd din ratiuni demonstrative, putem spune că efortul Adrianei Babeti a mers mai ales în două directii.  În primul rînd, ea a circumscris, a explorat si a colonizat teritoriul unei adevărate discipline - cantemirologia(?). Mult mai rară la noi - unde în lipsa instrumentelor de referintă, oricine pretinde a (re)descoperi pe spezele proprii America - o astfel de campanie este obligatorie în occidentul academic, reprezentînd o sectiune indispensabilă a unei lucrări cît de cît serioase. Pe alte meridiane, trebuie mai întîi să fii la curent cu tot ce s-a întreprins în domeniu înainte de tine, să-i comentezi pertinent si să-i evaluezi pe antemergători sau pe comilitoni si abia după aceea să cartografiezi la milimetru parcela unde pretinzi a întreprinde ceva nou. În această privintă, Adriana Babeti se alătură lui Nicolae Manolescu care, în istoria sa literară, se lansează în critica sistematică a receptării autorului tratat. Urmînd o strategie diferită, ea distribuie însă altfel accentele, interesîndu-se în mod special de schimbarea la fată a lui Cantemir, în raport direct de vîrstele (pre-istorică si istorică) si de pragurile intelectuale (Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, de G. Călinescu si, respectiv, Istoria critică a literaturii române, de N. Manolescu) ale discursului critic care l-a ales drept obiect.  În al doilea rînd, autoarea încearcă să ne arate cum s-au articulat hermeneutic, într-o sintaxă convingătoare, datele selectate de interpreti din productia lui Cantemir sub presiuni contextuale: mai precis, cum s-au construit reprezentările critice globale ale unei opere si ale unei personalităti proteiforme. La limită, ambitia Adrianei Babeti este să proiecteze convergent toate aceste constructii speculative într-un sistem de referintă unic, edificînd Modelul Cantemir (sistemul tuturor variabilelor în functie de care a fost identificat si evaluat cărturarul).  Ce este în fond, Modelul Cantemir si de ce insistă autoarea asupra lui, cînd pe de altă parte demonstrează atît de convingător o ipoteză aparent contrară: anume că principele-cărturar nu se lasă prins, în ultimă instantă, în nici un fel de grilă?  Modelul este, de fapt, sistemul complex si unificator de referintă în ale cărui coordonate - conform Adrianei Babeti - poate fi înteles si explicat cazul intelectual si creator Cantemir. Acomodînd repere temporale si reprezentări spatiale familiare pentru mentalul colectiv, el configurează o cronotopie. În perspectiva ei, îl întelegem mult mai clar pe Dimitrie Cantemir ca pe un spirit liminal prin excelentă, aflat mereu pe frontiera dintre cîte un dincoace si un dincolo al lumii si al creatiei: un intelectual pe care diverse vîrste si arii culturale îl revendică provizoriu, dar nu-l contin total si nici nu si-l anexează definitiv.  În chiar termenii autoarei, într-o cardinalitate extrem de dinamică, putem distinge într-o primă instantă, între un Cantemir la răspîntia drumurilor, tensionat între Orient si Occident, între Nord si Sud; iar într-o a doua, între un Cantemir la răscrucea veacurilor, prins într-un cîmp de forte intersectînd medievalitatea tîrzie, umanismul renascentist, spiritul baroc, dar si pe cel al Luminilor.  Pe lîngă asta, cazul Cantemir interferează, în cîteva privinte, cu zone litigioase ale istoriei literare, implicînd pe autoarea cărtii în cîte un contencios teoretic, cu reveniri periodice în destinul literaturii române. O asemenea chestiune fierbinte ar fi apartenenta lui Cantemir la specia creatorilor întemeietori - stăpîniti de euforia noviciatului, cum ar numi-o Eugen Negrici - un ductus cultural fascinant într-o literatură atipică, avînd vocatia începutului perpetuu. Tot atît de exploziv teoretic este jocul lui Cantemir - depsitat cu finete de Adriana Babeti - între dialog si roman, adică între două optiuni formale simptomatice pe planuri largi, depăsind simpla departajare între genuri literare sau între matrite pur formale. În fine, scrisul codat, încifrat, cu avataruri si functionalităti multiple în literatura română, pînă la zi. Cantemir se dovedeste un maestru al acestei strategii rafinate, pe care o rodează expert si după aceea, în Istoria ieroglifică, o transcende în chip original fără a o părăsi.  Prind aici prilejul să observ că Adriana Babeti explorează Istoria ieroglifică urmînd cu precădere reperele furnizate de Gerald Genette în Introduction a l^architexte, identificînd în ea un tip clasat de text, cu fund dublu. Pentru tratarea unor astfel de productii (taxate de Genette drept arhitextuale), studiile mai noi în materie deplasează în mod binevenit accentul către contractul survenit între autor si cititorii săi; în mod profitabil, Linda Hutcheon, de pildă, îl denumeste generic contractul parodic. Cîstigurile unei astfel de mutări nu sînt de trecut cu vederea. Se renuntă la inventarul meticulos al unor categorii rigide de texte si se procedează, pragmatic, la identificarea unor norme functionale flexibile, pe care se bazează receptarea în registrul parodic a unui amplu esantion de texte eteroclite. În cazul compunerii atît de discutate a lui Cantemir, chestiunea spinoasă a unor optiuni generice transante - între transpozitie si parodie să zicem - ar fi fost, din principiu, depăsită ca irelevantă.  Comentariul Istoriei ieroglifice este unul din cazurile în care cartea lasă la vedere amprenta unei vîrste metodologice, conferind scrierii sale o anume epicitate. În fapt, elaborîndu-si migălos dizertatia, Adriana Babeti a construit o structură tectonică, alcătuită din straturi usor detectabile de către geologii hermeneuticii. Nu este nici pe departe un repros, ba chiar dimpotrivă: o atare stare de fapt mai curînd îmbogăteste textul critic, transformîndu-l într-o scriere cu trei dimensiuni sui generis.  Întîrziind în continuare în sfera metodelor, mă grăbesc să precizez că, obligată de anvergura intelectuală a întreprinderii sale, Adriana Babeti reuseste să reabiliteze practic - dîndu-i o substantă aproape pulsatilă - o optiune obosită prin suprasolicitare si intrată de cîteva bune decade în birocratia epistemologică: interdisciplinaritatea. Tacticile si tehnicile de lectură practicate si legitimate de autoarea cărtii au o valoare demonstrativă aparte pentru viitoarele istorii ale literaturii române sau pentru esteticile receptării. Ca totdeauna, importul unor instrumente din afara domeniului rămîne semnificativ prin criteriile de selectie în sine dar si prin eficienta cu care utilizezi ce ai ales. Asa cum mărturiseste într-un loc ea însăsi, Adriana Babeti a demarat de jos în sus, fără pre-conceptii (ceea ce nu ar fi fost blamabil în sine), căutînd întotdeauna solutia cea mai rentabilă, care să aducă un profit maxim cu minimum de costuri. Comentariile privind această delicată operatie - selectarea si punerea la lucru a uneltelor aflate la un anumit moment pe piată - ocupă arii semnificative si captivante din volum.  De altfel, de la început la sfîrsit, Adriana Babeti ne face cu generozitate părtasi la toate ezitările, impasurile, victoriile partiale, dilemele, accidentele de drum, entuziasmele si abandonurile trecătoare ale întreprinderii sale cu bătaie lungă. Ele nu interesează doar în sine, ci mai ales ca întruchipări ale unui mod particular de a înfăptui. Uneltele se pot schimba pe parcurs, dar modul acesta exemplar si totodată transmisibil de a lucra este definitoriu pentru autoarea cărtii. Îl putem, eventual, numi... Modelul Babeti.

Alte articole de Monica Spiridon Tipăreste Cuprins Nr.