George Bacovia - sau catharsisul artelor confluente

[judit ionescu]

 

Prezenta lucrare doreşte să argumenteze importanţa şi necesitatea studierii textelor literare dintr-o perspectivă interdisciplinară. Literatura este acea formă complexă de exprimare care - prin intermediul limbii - poate reda stări sufleteşti, senzaţii, percepţia lumii înconjurătoare. Artele vizuale şi muzica pornesc de la expresivitatea cuvântului şi redau realitatea îmbogăţită prin limbajul lor specific, contribuind la lărgirea orizontului oferit de textul literar.
Din multitudinea de curente literare potrivite scopului lucrării, am ales simbolismul, pe considerentul, că este una dintre cele mai sensibile forme de exprimare artistică al începutului de secol XX. Corespondentul muzical şi imagistic al acestuia este impresionismul, care surprinde momentul trăirii artistice în plenitudinea sa. Metodele moderne, alternative celor tradiţionale, vin în ajutorul profesorului de literatură, care doreşte să-şi eficientizeze munca de predare şi de învăţare în folosul elevului, făcând ora de literatură un moment atractiv şi plăcut al studiului la clasă. Astfel, o lecţie în sistemul AEL poate fi un moment important în înţelegerea multidimensională al simbolismului.
Într-un interviu acordat lui I. Valerian, George Bacovia mărturisea: ”În poezie m-a obsedat un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorată . Întâi am făcut muzică şi după strunele viorii am scris versuri”. În acest fel creaţia lui George Bacovia este potrivită pentru confruntarea temelor literare cu cele ce apar în artele surori: muzică şi arte plastice. Este deosebit de interesant efectul constructiv de sugestie sonoră care însoţeşte viziunea sa, cu un ritm aparte ce trimite conţinutul liric într-un spectru muzical. Substantivele, verbele sale au încărcătură auditivă, prin care se completează imaginile vizuale, dând o perspectivă pluridimensională textului literar. Picăturile de ploaie, ce cad monoton, dictează atât sonoritate cât si ritm versurilor:
„Singur, singur, singur.
Într-un han, departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...
Plouă, plouă, plouă...
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...”

Sunetele au o textură metalică în redarea toamnei în poezia omonimă:
„Răsună din margini de târg
Un bangăt puternic de armă
E toamnă… metalic s-aud
Gorniştii, în fund, la cazarmă” .
Poetul „compozitor de vorbe”,cum îl numeşte Gheorghe Grigurcu, evoluează în spaţiul sonor al creaţiei atingând de la intonaţia triumfală la stilul somnoros, epuizat, sau la dezorganizare a oricărei muzicalităţi. Uneori există însă o inadecvare între cadenţa sonoră şi sugestia lirică datorate alterării tonalităţilor interioare, aşa cum se poate observa şi în poezia „Decor”:

„Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar;
Decor de doliu funerar…
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar…”

Alături de efectele acustice a poeziei bacoviene, este la fel de importantă şi cromatica, ce are un statut de protagonist, aşa cum formulează Daniel Dimitriu în volumul său critic despre George Bacovia. Criticul analizează culorile poetului şi constată că spectrul cromatic bacovian este „un univers reconstituit cu minuţie” Albul, negrul, violetul, roşul şi galbenul acaparează toată lirica acestui poet. Albul este culoarea infinitului şi al reveriei, negrul invadează distrugător universul lăuntric. Roşul inundă lumea într-o sângerare de proporţii, iar galbenul are semnificaţia deznădejdii, cu trimiteri spre sulf şi plumb. Derivatul acestei culori este palidul imaterial pe care o au chipurile condamnate la o dispariţie timpurie, iar peisajul autumnal stă sub semnul ruginiului. Culoarea de fond neutru este cenuşiul, ce reprezintă o negaţie a obscurului, a realităţilor ascunse în taina nopţii. Culorile bacoviene sunt grăitoare, retorice, sinonime ale sonorităţii cuvintelor, corespund spiritului de moment al eului liric.
Paleta largă a culorilor şi a sunetelor disonante, exprimă intensitatea trăirilor, conturează o lume măcinată de sentimente contradictorii, răspunsuri pentru o realitate la fel de contradictorie. În lumea bacoviană - spune Perpessicius - „nu trebuie să căutaţi a părtunde totul, ca-ntr-o clară problemă de aritmetică, în aceste versuri, oricum hieroglifice, ce seamănă atât de mult cuvintelor spuse în somn, acelor puncte de foc ce luminează tapetul obscur al visului… Discret şi încărcat de taine, d-l G. Bacovia coboară în inima lirismului său, ca-ntr-un tunel adânc. Acolo trebuie vizitat.” .

Tematica creaţiei bacoviene poate fi catalogată pe categoria infernului citadin, moartea, erosul, solitudinea, natura, teme, ce nu apar în mod ermetic în creaţii, ci de cele mai multe ori se împletesc, se completează reciproc, formând acel strigăt de protest, tipic simbolist. Corespondenţele acestei lirici în muzică pot fi punctate prin creaţiile compozitorilor contemporani poetului ca Alban Berg, Anton Webern, Anton Schonberg, Igor Stravinsky, iar în artele vizuale regăsim aceleaşi trăiri în piatră sau pe pânză la Edvard Munch, C. Monet, E.Manet , Pissaro sau Constantin Brâncuşi.

Culorile universului bacovian sunt cele ale bolii, ale agoniei sau al mortii: galbenul frunzelor toamnei, ca însoţitor al negrului funerar :„O femeie în doliu pe stradă/ O frunză galbenă tremură dupa ea”, roşul reprezintă lacrimile Cosmosului transformat în sânge :"Şi-nsângerat, amurgul/ Pătrunde-ncet prin geamuri”, violetul este strigătul sufletului traumatizat de înserarea tomnatică în „Amurg violet”. Poezia care sintetizează motivele ploii, al morţii si al culorilor este „Negru”. Aici poetul oferă imaginea infernală a unei ploi negre, în care totul s-a redus la scrum:

"Vibrau scâ ntei de vis... noian de negru,
Carbonizat, amorul fumega
Parfum de pene arse si ploua ... „

Prin selecţia tematică pentru o lecţie comparativă în arte trebuie să se ţină cont de Programele disciplinei Limba şi literatura română pentru clasele a XI-a şi a XII-a, în care s-au prevăzut câteva din creaţiile marelui poet şi dau posibilitatea unor astfel de demonstraţii, la aprofundarea capitolului „Simbolism”. În acest sens în poeziile „Tablou de iarnă” ,”Pastel”, ”Sonet”, „Pe maidan” „Seară tristă”, „Decor”, „Plumb” se pot căuta şi demonstra corespondenţele temelor solitudinii, al spleenului, al erosului în creaţiile lui Alban Berg, Igor Stravinsky, Anton Webern şi Eduard Munch.

Poezia „Tablou de iarnă” aduce în faţa cititorului imaginile carnalităţii excesive, ce ocupă un loc important în tematica poeziilor lui George Bacovia: albul amestecat cu roşul constituie simbolurile cele mai puternice ale extincţiei vieţii. Prin alb sugerează imacularea inertă a anotimpului rece, în contrast cu sângele de culoare roşie, simbol al vieţii ce se stinge. Imaginea abatorului, câmp de execuţie cu victime şi călăi, ce nu se văd, realizată în culori alternante, expusă oricând agresiunii morţii, este clasică în literatura simbolistă şi expresionistă a vremii:

" Ninge grozav pe câmp la abator
Şi sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal -
Şi ninge mereu pe un trist patinoar."

Iarna se manifestă cu toată gama ei de semne: teroarea boreală, pustiul alb, ninsoarea abundentă, neîntreruptă, în timp ce observatorul asistă la tabloul sinistru al scurgerii de sânge animal, albul fiind pe alocuri "aprins de sânge-nchegat”. Sentimentul de neputinţă în faţa anotimpului rece, devenit devastator în combinaţie cu imaginea abatorului, aduce viziunea unui infern alb, în care corbii "se plimbă prin sânge...”Ca mesageri a morţii, aceste păsări participă la tabloul golirii de viaţă a trupurilor de animale.
Sugestia morţii se manifestă şi prin schimbarea rapidă a decorului, de la diurn la cel nocturn, la fel de sărăcăcios în simplitatea formelor lui, în care numai apariţia lupilor menţine sugestia terifiantă de macabru:

"Ninge mereu în zarea-nnoptată...
Şi-acum când geamuri triste se aprind.
Spre abator vin lupii licărind
- Iubito, sunt eu la uşa îngheţată."

În final, eul liric îşi doreşte retragerea din acest decor infernal, în casa primitoare a iubitei, singurul semn de umanitate, în care ea însăşi este în pericol de moarte dincolo de "uşa îngheţată".

Combinaţia celor trei culori fundamentale: alb, negru, roşu, sugerează trecerea rapidă a vieţii.

 Extincţia, în viziunea poetului, este puternic ancorată în realitatea tristă a vieţii şi a morţii, iar animale de pradă, sunt simbolurile cele mai puternice a dispariţiei totale. Poetul este un rezonator perfect al lumi îngheţate, în care are loc acest spectacol sinistru. Atmosfera macabră din poezia lui Bacovia, îşi găseşte ecoul în creaţia lui Alban Berg. Discipolul lui Arnold Schönberg, căruia îi datorează educaţia muzicală, creaţia sa se bazează pe tehnica dodecafonică, ce are ca principiu nerepetarea a niciunui sunet, melodia fiind în gamă cromatică. În „Suita lirică, - quartet pentru coarde” (Lyrische Suite), pasajele descriptive se află în partitura viorii întâi, care redă sentimentele, trăirile compozitorului. Mesajul liric apare prin alternarea pasajelor lente şi rapide, sunetul îmbie, apoi strigă, izvorât din sentimente oponente. Fluiditatea melodiei viorii este contrapunctată de pasajele uneori identice a viorii a II-a., care preia tema şi o transformă într-o formulă de ecou frânt. Sunetul dulce a violei aici este plină de gravitate şi are mai mult valoare de acompaniament, decât de solo, prin care învăluie atmosfera cu o notă de tristeţe. Violoncelul contrapunctează tema adusă de vioara I. prin sunete grave, ritmuri sacadate şi sparge linia lirică. Dacă am reda prin culori atmosfera acestui poem muzical, ar domina cele ale poeziei bacoviene „Tablou de iarnă”: alb, negru şi roşu. Nu timbrul sonor al vreunui instrument redă culoarea, ci melodia, astfel cele trei elemente se împletesc şi se contopesc, ca apoi să se despartă diametral. Acest fluviu de culori-sunet creează impresia asfinţitului plin de moarte din poezia „Tablou de iarnă”.

Cromatica bacoviană al „Tabloului de iarnă”am regăsit-o şi în pictura impresionistă de dincolo de ocean, în creaţia pictorului impresionist Edward Redfield. Pictura intitulată „ Village in Winter” (O localitate în iarnă) din 1913 recreează atmosfera frigului, ce îngheaţă sufletul, o stradă inundată de sângeriul asfinţitului.

Alb – negru – roşu, sunt culorile de bază, ce marchează teroarea iernii , pustietatea stărzii oraşului provindical, sugerează solitudinea artistului.

Sugestia morţii, al sacrificiului animal din poezia lui Bacovia este foarte bine conturată şi în tabloul pictorului expressionist, de origine americană, Morris Graves, pictată în 1943. De adăugat la cele de mai sus ar fi paralelea moarte-viaţă sugerată de imaginea de “oglindă” , prezentă permanent în lumea noastră.
Iată o combinaţie tripartită: lirică, muzică şi pictură, ce vin să sugereze elevului că artele înfrăţite “vorbesc” defapt aceeaşi limbă, doar intrumentarul lor este diferit.

Poezia „Seara tristă” din volumul „Plumb, aduce în vizorul cititorului lumea decăzută a periferiei din oraşele de provincie. Din nou poezia ne cufundă în noaptea ce acoperă mizeria umană şi prin fascicule de lumină brăzdează secretele străzii îngheţate, cârciuma, aburii de alcool. În poezia „Seară tristă” aerul vibrează încărcat de fumul de ţigară, de sunetele unei cântări „barbare”, de plâns de beţiv. Fasciculul de lumină staţionează pe elementele înşirate, apoi se deschide într-o lumină mai vastă, dar „murdară” ale decadenţei. Monstruozitatea imaginilor constă în degradarea umană, surprinsă sub aspectul grotescului: sub imperiul aburilor bahice femeia se vinde pe câţiva bănuţi, cântecul ei este barbar, feminitatea, gingăşia dispare, lăsând loc unui râs hidos. Imaginile poeziei zugrăvesc realităţile periferiei fără cosmetizare, estetizare, însă de data asta nu printr-o cromatică concretă a culorilor bacoviene, ci prin imaginile auditive: cântecul barbar al femeii din bordei„Şi-n lungi, satanice ecouri/ Barbar, cânta femeia-aceea”, alături de care sunetul drâmbei devine „zgomot monstru de ţimbale”.
Elementul recurent din poezie, este adverbul „barbar”, ce subliniază ostentativ lipsa frumosului, al umanului. O astfel de lume zugrăveşte şi piesa „Tango pentru pian” de Igor Stravinsky. Aşa cum arată şi titlul, este vorba despre o formă de dans, ce a apărut la începutul secolului XX. numită mai întâi „Milogna” ce provenea din sălile de bal al înaltei societăţi braziliane. Deşi mulţi dansatori au încercat să împământenească tangoul şi în Europa, datorită erotismului său aparte, degajat de paşii de dans, multă vreme a fost respins de public. Caracterul dansului este dat de mişcările sincopate şi de pauzele dramatice, iar maniera de abordare depinde în mare măsură de abilitatea de adaptare a dansatorilor la caracterul pasional al acestuia. Este un dans plin de personalitate, cu multă trăire interioară, care învăluie publicul cu parfumul său ostentativ. Aceste ritmuri însă s-au adaptat destul de uşor în muzica simfonică al începutului de secol XX.
Tema, melodioasă de la început, de tip refren, capătă aspecte din ce în ce mai stridente în „Tangoul pentru pian” al lui Stravinsky. Ca şi în poezia bacoviană, repetiţia are un rol important în expresivitate. Ritmul temperamental al dansului este susţinut pe tot parcursul piesei, reluând aceeaşi formulă, pe când melodia alunecă uneori spre imagini groteşti, ca într-o oglindă sferică., amintindu-ne de ”Seară tristă”:
„Barbar, cânta femeia-aceea...
Şi noi eram o ceată tristă -
Prin fumul de ţigări, ca-n nouri,
Gândeam la lumi ce nu există...
Şi-n lungi, satanice ecouri
Barbar, cânta femeia-aceea.”

Ritmul “Tangoului pentru pian” al compozotorului de origine rusă, Igor Stravinsky se adaptează versurilor de mai sus prin înlocuirea iubirii pasionale cu cea cumpărată între ruinele existenţei, unde sentimentele înflăcărate dispar, rămânând doar o carnalitatea respingătoare. Imaginea aceasta este numită de Şerban Cioculescu “spiritul retras în fiziologic”.

 

Pictorul Edgar Degas, în opera intitulată “Băutorii de absint” pictată în 1876, redă lumea cârciumilor pariziene, unde un boem şi o prostituată se învăluie în aburii bahici. Culorile găbui, gri şi negru redau atmosfera maladivă, “barbară” al infernului lor citatid . Iată încă un exemplu ce stă la interferenţa artelor.

 

O importantă piesă a creaţiei bacoviene este poezia “Plumb”, aşezată în fruntea volumului omonim, o poezie considerată de critica literară o sinteză a universului poetic bacovian.”Poemul «Plumb» este cântecul despre dragostea pierdută, epilogul unei comuniuni erotico-tragice în care spaţiul locuirii cu toate componentele lui e receptat ca un cavou, invadat de frig şi de vânt” spunea Vasile Fanache.
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic, în care poetul exprimă o stare sufletească lipsită de orice speranţă. Realitatea exterioară, alcătuită din cimitir, cavou, sunt simbolurile unui univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare şi disperare. Realitatea interioară este deprimantă pentru care nici iubirea invocată cu disperare nu este o şansă de salvare. Intensitatea apăsării metalice a monotoniei devine insuportabilă în momentul descoperirii solitudinii ireversibile, ce declanşează strigătul disperat.
„Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am început sa-l strig -
Stam singur lânga mort… si era frig…
Si-i atârnau aripile de plumb.”
Ecoul se stinge printre florile de plumb ale cavoului, iar liniştea rămâne suspendată în aer. Aspectul pictural al poeziei este în concordanţă cu opera pictorului expresionist E. Munch: “Strigătul”.

 

Spaima de moarte, de solitudine a poetului se concentrează în această explozie de durere, aşa cum o putem vedea şi în tabloul amintit. Acesta însă nu este monocrom, alături de alb şi negru pictorul introduce sugestiv galbenul şi portocaliul, ce se pierde în roşul aprins. Figura din prim-plan se află în mijlocul unui pod, sub care vârtejul apei pare să se înalţe. Podul este elementul sugestiv al nesiguranţei ce stârneşte strigătul. Figura umană este redată sub forma unui trup ce porneşte spre contorsionare, chinuit, speriat, gata să ţipe, dar nu are voce. Sonorul însă este ascuns în culori, în privirea terifiată. “şi-am început să-l strig” spune Bacovia în timp ce sufletul încremeneşte de frig, de greutatea de plumb a sentimentelor.
Regăsim trăirile bacoviene dar şi ale pictorului E. Munch în piesa muzicală intitulată “Passacaglia pentru orchestră op.1.”de Anton Webern. Opera a fost compusă pentru orchestră completă şi este considerată o capodoperă a Şcolii vieneze moderne, al cărui reprezentant este autorul. Titlul “Passacaglia” denumeşte un vechi dans de origine spaniolă şi italiană, ce a devenit în decursul secolelor o piesă muzicală instrumentală în formă de variaţiuni polifonice pe o temă expusă la început şi apoi repetată în başi. Forma muzicală la Webern este departe de a satisface scopul iniţial al dansului, iar polifonia se găseşte doar pe-alocuri. Sub imperiul curentului modern a devenit o muzică plină de contraste, de lumini şi umbre, ce activează prin audiţie trăirile puternice al omului modern.

 “Coloritul” sonor oscilează între cele deschise şi închise, glisând între registre acute şi grave cu măiestrie. Suprapunerea “Passacagliei pentru orchestră” a lui A.Webern poeziei “Plumb”, adaugă operelor un surplus de tensiune şi dramatism. Acest trio a poeziei, a muzicii şi al picturii are darul de a se completa reciproc în favoarea spectatorului -cititor - auditor, care trăieşte din plin anxietatea şi dramatismul artistului de la începutul secolului XX.

Exemplele literare, muzicale şi ale artei picturii devin astfel instrumentele comprehensiunii interactive ale elevilor la ora de literatură, unde, profesorul poate demnostra nu doar “frăţia” incontestabilă a celor trei ramuri artistice, dar poate trezi dorinţa de cunoaşterii aprofundate în sufletele educabililor săi.

 

(Lucrare apărută la "Simpozionul Didactica limbii române pentru minortăţile naţionale - limbă, comunicare,literatură" din 30.noimbrie 2011 din Tg.Mureş)

 

[altmariusclassic]

Este o lucrare care m-a fascinat de cind am citit-o prima data. Bogatie de date, asocieri extrem de logice si pertinente intre poezie, arta plastica si muzica, sunt caracteristicile acestei lucrari, din care acesta nu este decit un extras - facilitatile Ningului nu permit o extensie mai mare. As dori - daca va fi posibil - ca si alte parti ale acestei splendide lucrari - parti care insa nu au facut obiectul prezentarii la Simpozion - sa vada lumina Ningului.